Basarab I Întemeietorul

Basarab I
Una din frescele Bisericii Domneşti din Argeş îi este atribuită fie lui Basarab I, fie lui Nicolae Alexandru, fie lui Radu I.
Naţionalitate		român
Decedat		1352, Câmpulung
Mormânt la		Mănăstirea Negru Vodă
Ocupaţie		Domnitor al Ţării Româneşti 1310 — 1352
Căsătorit cu		Doamna Margareta
Părinţi		Thocomerius şi ...
Copii		Nicolae Alexandru Teodora

Basarab I, cunoscut în documentele contemporane şi ca Bazarad sau Ivanko Bazarad şi supranumit în epoca modernă Întemeietorul, este socotit ca fiind fondatorul Ţării Româneşti. Nu se cunoaşte anul suirii sale pe tron; acesta a fost situat în jurul lui 1310, potrivit unei vechi tradiţii. Basarab a domnit până la moartea sa, în 1352. După cum este menţionat într-un document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol d'Anjou, a fost fiul unui anume Thocomerius.

Originile şi familia lui Basarab I

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Familia Basarabilor.

Istoricii români din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX l-au considerat pe Basarab ca fiind român, aşa cum menţionează documentele ungureşti, inclusiv cel sus menţionat. Nicolae Iorga a luat însă în considerare şi o altă teorie: „numele e cuman... numai numele?” însă nu a mers mai departe. Ulterior, mai mulţi istorici, între care şi Neagu Djuvara, s-au aplecat tot mai mult asupra acestei presupuneri, considerând-o nu fără temei. Cel din urmă istoric a sintetizat argumentele sale astfel:

• Atât numele lui Basarab cât şi cel al tatălui său, Thocomerius, sunt de origine cumană.
• Basarab şi fiul său Nicolae Alexandru au fost catolici, în condiţiile în care slavo-românii ţinuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic din Ţara Românească. (Documentul regal din 26 noiembrie 1332 despre onorarea comitelui Laurenţiu de Zarand pare însă a contrazice radical afirmaţia despre romano-catolicismul lui Basarab, deoarece este voievodul este calificat drept „schismatic”, ceea ce în limbajul epocii însemna „creştin de rit ortodox”.)
• Cele mai mari şi puternice ctitorii ale urmaşilor lui Basarab, Mănăstirea Cozia şi Mănăstirea Horezu (Hurez), poartă nume cumane (însemnând „nucet” şi respectiv „huhurez”; a se compara cu cuvîntul turcesc horoz „cocoş”).
• Contrar credinţei fără suport documentar potrivit căreia Basarab s-ar fi impus peste ceilalţi cnezi români drept căpetenie împotriva tătarilor, cronicile ungureşti şi sârbeşti menţionează faptul că în bătăliile „de la Posada” şi Velbužd tătarii s-au aflat alături de români. Deoarece tătarii occidentali (din Hoarda de Aur) erau în majoritate foşti cumani, o posibilă origine cumană a lui Basarab ar fi putut crea legături între cele două popoare. A se vedea mai jos problema colaborării dintre români şi tătari sub Basarab I.
• În 1325, un cleric ungur depunea mărturie că un fiu de comite cuman a îndrăznit de faţă cu un tânăr nobil maghiar, să îl defăimeze pe rege, spunând că acesta nu-i ajunge nici măcar la gleznă lui Basarab. Istoricul Nicolae Djuvara socoteşte că această întâmplare dovedeşte mândria tânărului cuman faţă de voievodul din acelaşi neam ca al său.
• Porecla „Negru-Vodă” dată descălecătorului sau întemeietorului, cum a mai fost numit, se referă la culoarea feţei sale, aşa cum este consemnat separat de Paul de Alep şi Miron Costin. Pentru români, neamul cumanilor ar fi apărut mai închis la culoare.

În final, istoricul consimte că fiecare aspect independent nu constituie o dovadă, dar că împreună sunt argument puternic, originea turanică a familiei Basarabilor fiind astăzi ipoteza de lucru a marii majorităţi a medieviştilor.

Potrivit istoricilor Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu faptul că numele „Basarabă” (sau Bassaraba) ar însemna în limba turcă veche „părinte cuceritor” sau „stăpânitor”, că este de origine cumană şi că a fost purtat de întemeitorul Ţării Româneşti, nu este ceva extraordinar. (Prezumţia se mai bazează pe împrejurarea că numele cumane aveau foarte frecvent sufixarea -aba, -oba, -apa, -opa („tatăl”) şi mult mai rar sufixarea -oğlu („fiul”), care este mult mai răspândită la popoarele turcice.) Ei arată că în privinţa numelor de persoane, „constatăm în toate timpurile şi în toate ţările infuenţe străine foarte puternice” şi chiar o modă şi că astfel se explică alegerea acestui tip de nume, Basarab fiind un nume de botez la fel ca Ştefan, Mihai sau Petru. Faptul că el a purtat un nume străin, „nu scade întru nimic românitatea lui Basarabă”.

După alţi istorici, numele „Basarab” ar însemna în cumană „prea sfânt, prea puternic, izbăvitorul”. Georgeta Penelea remarcă faptul că „Originea cumană a numelui Basarab este incontestabilă, dar de aici nu se poate susţine că şi dinastia munteană ar fi fost de origine cumană. [...] S-ar putea ca mama lui Basarab să fi fost o nobilă cumană, simbioza româno-cumană fiind astăzi un fapt dovedit; mai multe familii boiereşti, în special din jumătatea răsăriteană a Munteniei, au o origine cumană”.

Studiul genetic făcut de către cercetatorii clujeni asupra rămășițelor unui membru întemeietor al familiei Basarabilor a infirmat definitiv teoria unei posibile descendențe cumane a Basarabilor. Cercetătorul clujean Alexandru Simon afirma ca ,,nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană”.

Aşadar, Basarab era fiul unui Thocomerius, binecunoscut la curtea maghiară. Potrivit pomelnicelor de la bisericile din Câmpulung şi Râmnicu Vâlcea, el a fost căsătorit cu doamna Margareta (sau Marghita), cu care a avut doi copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352 - 1364) şi Teodora, căsătorită cu ţarul Ivan Alexandru al Bulgariei (1330 - 1371). Din legătura ultimilor doi se va naşte ţarul Straţimir al Bulgariei. Fiind repudiată de ţar, Teodora se va călugări sub numele de Theofana.

Domnia

Harta politică a sud-estului Europei în 1340

În lipsa oricăror elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximaţie în 1310, potrivit tradiţiei consemnate în cronica lui Luccari cu privire la întronarea lui Negru Vodă. Un document maghiar atestă faptul că Basarab domnea cu siguranţă încă din 1317, când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetăţii Mehadiei. Istoricul Constantin Kogălniceanu socoteşte că în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318) Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaţilor, rezultând astfel Ţara Românească. Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acţiunile de unificare s-au realizat până în 1307, când regele Carol Robert de Anjou urcă pe tronul Ungariei. Părerile rămân însă împărţite între istorici când vine vorba despre nucleul iniţial al acestei formaţiuni. Cele două teorii principale susţin că acţiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curţile de la Argeş şi Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

Legăturile cu bulgarii

Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară prin fiica sa, Theodora, căsătorită cu ţarul Ivan Alexandru al Bulgariei cu puţin înainte de 1322. În 1323, Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste însemnată de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin nu este consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I. Basarab îl va mai sprijini pe ţarul bulgar şi în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forţele ţarului şi cele sârbe sub comanda lui Ştefan Uroş. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorţii bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor.

Legăturile cu ungurii

Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate faţă de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. În 1324 domnul muntean apare în documentele ungureşti ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (adică „voievodul nostru transalpin”). Această sintagmă reflectă relaţia de senior-vasal existentă între regele Ungariei şi domnitorul român. În acelaşi document este menţionată reuşita misiunii primite de către omul de încredere al regelui, comitele Martin Bogar, ce fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab fără succes. Regele accepta existenţa politică a noului voievodat în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sale. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că rupe relaţiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Acest lucru a dus la înăsprirea bruscă a relaţiilor dintre cele două state. Un document al regelui din 18 iunie 1325 îl numeşte pe voievodul muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” şi relatează cum Ştefan, fiul comitelui cuman Parabuh l-a înjosit pe regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab.

Relaţiile cu papalitatea au rămas în termeni buni, astfel că în 1327 Basarab era lăudat de către papa Ioan al XXII-lea pentru susţinerea catolicismului şi zelul său de a nimici popoarele „necredincioase” (ortodoxe). După această dată, voievodul muntean a luat de la unguri Banatul Severinului şi cetatea cu acelaşi nume.

Bătălia din 1330 în Cronica pictată de la Viena

Luând în calcul şi înfrângerea acestuia, din urmă cu câteva luni de la Velbužd, Carol Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, în septembrie 1330 regele ungar porneşte campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul şi înaintează prin Oltenia. Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari), Banatul de Severin, un tribut anual şi un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanţie: „numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”. Armata ungară a fost prinsă de oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona submontană precum: Ţara Loviştei, Valea Oltului, comuna Titeşti, culoarul Rucăr-Bran sau lângă Mehadia. În urma luptei de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său.

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Bătălia de la Posada.

Datorită faptului că Basarab I a creat un stat independent în urma victoriei „de la Posada” (denumirea s-a încetăţenit abia în secolul al XX-lea, sub influenţa operei lui Nicolae Iorga), a primit şi apelativul de Basarab Întemeietorul.

În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relaţiilor dintre Ungaria şi Ţara Românească. În anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor. Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac).

Legăturile cu tătarii

Populaţia tătară din nordul Dunării şi a Mării Negre, s-a amestecat cu cumanii de la răsărit, primind numele de kipciak şi adoptând limba cumană. Istoricul Neagu Djuvara presupune că deşi Basarab nu mai ştia bine această limbă, este posibil ca o origine cumană a înaintaşilor săi putea crea afinităţi între el şi tătari.

Istoricul Gheorghe Brătianu opinează că Basarab, profitând de anarhia din conducerea Regatul Ungar, s-a aşezat sub protecţia Hoardei de Aur, de la care va primi sprijin militar. În 1330, potrivit aceluiaşi istoric, românii şi tătarii s-au aflat alături în două bătălii: cea de la Velbužd şi cea „de la Posada” (în ultimul caz faptul fiind consemnat în cronicile ungare). Ideea unei colaborări între cele două popoare în această perioadă a mai fost sprijinită şi de alţi istorici, între care Nicolae Iorga şi P. P. Panaitescu. Acesta din urmă a remarcat faptul că în cursul unei bătălii dintre bizantini şi bulgari petrecută în 1331, la auzul trâmbiţei tătărăşti din tabăra adversă, împăratul bizantin a socotit (eronat în cele din urmă) că ar fi o manevră tactică a „geţiilor (românilor) de peste Dunăre, care se folosesc de aceleaşi arme ca tătarii; cei mai mulţi sunt arcaşi”. „Rezultă din această interesantă povestire că de la depărtare românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundaţi cu tătarii şi că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul şi pavăza tătărească”, concluzionează istoricul. Ideea cooperării efective dintre Basarab şi tătari a fost considerată de către unii istorici ca rămânând la stadiul de ipoteză.

După moartea lui Carol Robert, în 1342, fiul său Ludovic a început o campanie ungară împotriva tătarilor din Moldova, în jurul anilor 1343-1345. Basarab, ca vasal, a fost dator să-l sprijine pe Ludovic cu trupe, astfel că la sfârşitul campaniei a putut obţine teritoriul aflat în nordul Deltei Dunării, de la Prut până către Nistru. Această regiune va fi numită ani mai târziu Basarabia, de la primul ei stăpânitor, iar după ocupaţia rusească din 1812 numele va fi extins la tot teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Sfârşitul domniei

Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352. Pe peretele încă netencuit al bisericii domneşti din Curtea de Argeş stă scris: „În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”. Tradiţia consemnează că tot acolo a fost şi îngropat, lucru care se regăseşte şi într-un document din 1714 pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung de la domnitorul Ştefan Cantacuzino. Acesta, vorbind despre Negru Vodă (Basarab I) şi Nicolae Alexandru spune că „le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”. Lui Basarab îi va urma la domnie fiul şi asociatul său, Nicolae Alexandru (1352 - 1364).

Ţara Românească în timpul lui Basarab I

Teritoriile stăpânite de Basarab

Ţara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică şi mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii şi moldovenii brodnici.

Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab. Constantin C. Giurescu socoteşte că această situaţie dura din 1291, de când nu mai este pomenit nici un ban de Severin în documentele ungureşti (exceptând pe cel din 1324, Paulus). Cu toate acestea, izvoarele descoperite mai recent arată că în 1317 Severinul era în mâinile angevinilor. Alte surse datează ocuparea Banatului de către Basarab în 1324 sau 1327. În 1330 se afla în mâinile voievodului muntean, în momentul în care este ocupat de oştile lui Carol Robert. Următorul ban de Severin, Dionisie Szecs, este menţionat abia în 1335 şi Nicolae Iorga crede că zona a fost recucerită de unguri definitiv abia în 1334 - 1335. Există ipoteza ca Banatul de Severin să fi rămas totuşi în stăpânirea Ţării Româneşti. Constantin C. Giurescu admite posibilitatea ca titlul de ban al lui Dionisie din 1335 să fie doar o pretenţie.

Pe de altă parte, spre răsărit graniţa nu a fost stabilită cu exactitate de istorici. Unii au considerat că privilegiul dat în 1358 de regele Ludovic I braşovenilor, prin care le permintea să ajungă la Brăila nestingheriţi prin zona cuprinsă între râurile Prahova, Ialomiţa şi Buzău, este expresia stăpânirii ungare de facto a acesui teritoriu, prin urmare au stabilit graniţa răsăriteană pe Prahova şi Ialomiţa. P. P. Panaitescu respinge această ipoteză şi arată că privilegiul acela era doar un drept teoretic al suzeranului, care trebuia însă întărit şi de domnitorul muntean. Ideea este susţinută şi de Constantin C. Giurescu, el considerând că braşovenii au cerut de fapt doar o garanţie suplimentară din partea suzeranului ungar. Totuşi, el consideră însă că abia în urma campaniei împotriva tătarilor din anii 1343 - 1345, Basarab intră în stăpânirea şesului Brăilei şi al Ialomiţei, precum şi a teritoriului de la nordul gurilor Dunării, care-i va prelua numele. În 1321 geograful arab Abulfeda notează faptul că Isaccea se află „în ţara valahilor”, de unde ar rezulta că nordul Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab. Totodată, anatolianul Umur Beg precizează că în 1337 - 1338 Chilia se găsea la „graniţa Valahiei”, aşadar voievodul muntean stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime.

Trebuie spus că, pentru scurtă vreme, Loviştea a fost cedată contelui Sas Conrad.

Populaţia şi clasele sociale. Oraşele

Societatea Ţării Româneşti se împărţea în principal în două clase, cea de jos a ţăranilor (în majoritate liberi) şi cea de sus a boierilor, juzilor şi cnezilor. Ţărănimea era principala furnizoare de impozit; de asemenea ea constituia corpul principal al oastei celei mari. Vechii juzi şi cnezi rămăseseră la stadiul de conducători locali sau slujbaşi domneşti, în vreme ce boierimea era nou alcătuită din marii proprietari de pământuri, nu atât de primejdioasă pentru autoritatea domnului cât valoroasă în cazul confruntărilor armate. Boierii se vor concentra în jurul unei puteri centrale, cea a voievodului, iar acesta îi va folosi în constituirea aparatului de stat. Pătura de mijloc, alcătuită în principal din negustorii locali era nesemnificativă, căci aceştia practicau comerţul la scară redusă cu produsele străine. Dezvoltarea economică din timpul lui Basarab va accentua diferenţele şi conflictele de interese dintre rustici şi majores terrae.

Curtea domnească era alcătuită din boierii de sfat şi slujitori. Dregătoriile fuseseră preluate în această vreme, prin filiera bulgară, din Bizanţ. De la unguri a rămas funcţia de ban (întâi de Severin, mai târziu al Olteniei). Ceremonialul şi moda curţii domneşti au fost împrumutate tot de la bizantini.

Oraşele şi târgurile au înflorit în urma dezvoltării economice din această perioadă, ele fiind situate în special în zona marilor drumuri comerciale, sau pe văile râurilor. Sunt de amintit principalele oraşe cu fortificaţii ale ţării: Câmpulung, Argeş, Râmnicu Vâlcea şi – o vreme – Severinul. Craiova şi Târgu Jiu erau doar nişte sate. Între porturile mai însemnate sunt de amintit Calafat, Giurgiu, Oraşul de Floci şi Brăila. Tradiţia menţionează că şi Târgoviştea şi Buzăul au fost întemeiate de Negru vodă (cel mai probabil Basarab).

Curţile domneşti şi clădirile din piatră aflate în Câmpulung au fost reconstruite de către urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, pe fundaţiile unor construcţii mai vechi. Ansamblul voievodal din Curtea de Argeş a fost refăcut în jurul anului 1340, iar bisericile Sân Nicoară şi Sfântul Neculai Domnesc fuseseră deja ridicate, cel puţin în ceea ce priveşte zidăria.

Viaţa economică

Istoricul Nicolae Iorga socoteşte că, similar voievozilor următori, lui Basarab i se cuveneau toate dijmele produselor locale şi vămile din oi, albine şi porci. La acestea se adăugau gloabele (amenzile), darea calului şi muncile prestate în folosul domniei. Monezile, nu prea multe, proveneau în special din comerţul cu străinii, căci local tranzacţiile – chiar şi cele de anvergură – se făceau prin troc (schimb în natură).. Aceste monezi (florini, dinari, perperi) ajungeau mai mult în visteria domnească, iar o vreme fuseseră necesari plăţii tributului către suzeranul ungar.

Negustorii ardeleni aveau la dispoziţie trei drumuri comerciale: Braşov - Bran - Rucăr - Câmpulung (unde plăteau tricesima) - Giurgiu, Braşov - Pasul Buzău - Brăila şi Sibiu - Turnu Roşu - Calafat. Aceştia vor fi avut şi ei privilegiile lor, ca mai târziu, căci actul lui Vladislav I către braşoveni din 1368 le întărea „vechile lor libertăţi”. Dinspre sud, în Ţara Românească ajungeau negustorii greci şi cei ragusani, care încă din 1349 treceau prin Serbia către „ţara lui Basarab”.

Armata. Arta militară

„Cavalerul fără cap” (sec. XIV), frescă în Biserica Domnească din Argeş

Foarte puţine ştiri au parvenit în legătură cu oastea lui Basarab. Ele se reduc în principal în relatarea bătăliei „de la Posada”, în miniaturile din Cronica pictată de la Viena şi într-o consemnare remarcată de P. P. Panaitescu privind asemănarea, de la distanţă, dintre oştirile valahe şi cele tătărăşti.

Basarab I, ca şi „mare voievod”, era conducătorul suprem al oastei. Aceasta era compusă în caz de primejdie din toţi bărbaţii capabili să poarte o armă în mână. Radu Rosetti remarca faptul că „nu erau limite de vârstă, altele decât ale neputinţei fizice. Orice bărbat era îndatorat să răspundă chemării sub arme, indiferent de vârstă, atâta vreme cât puterile fizice îi îngăduiau să o facă sau până când nu decădea din situaţia de om liber.”, iar datoria de a merge la oaste decurgea „din faptul folosirii gliei”, într-o ţară predominant agrară, cu ţărani în majoritate slobozi (moşneni). Aceasta constituia aşa numita „oaste cea mare”. „Oastea cea mică” era formată din familiile boiereşti şi cneziale, slujitorii lor personali şi „curtea” domnului, însă aceste elemente aveau o pondere foarte mică.

Oastea cea mare era împărţită între cavalerie, formată din rândurile clasei nobiliare, şi pedestrime, alcătuită din ţărani. Aceştia, chiar dacă aveau la dispoziţie cai, îi foloseau doar pentru a se deplasa mai rapid şi nu în luptă. Pedestrimea era organizată în cete regionale, corespunzătoare fiecărui judeţ. În caz de primejdie, acestea se adunau în reşedinţa judeţului, urmând ca mai apoi să pornească spre tabăra de luptă. Cavaleria era organizată la rându-i din cete boiereşti care difereau ca dimensiune după posibiliăţile fiecăruia. Aceste cete erau comandate de boierul respectiv, iar în cazul cetelor domneşti de un slujbaş.

În ceea ce priveşte echipamentul militar şi armele folosite de români, ştirile sunt mai bogate. Miniaturile din Cronica pictată îi arată pe români îmbrăcaţi ţărăneşte, mânuind arcuri. În 1331, împăratul bizantin Andronic al III-lea Paleologul preciza că „geţii (românii) de peste Dunăre, se folosesc de aceleaşi arme ca tătarii; cei mai mulţi sunt arcaşi”. P. P. Panaitescu trage concluzia că „de la depărtare românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundaţi cu tătarii şi că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul şi pavăza tătărească”. Pe lângă arc şi paveze, ei se mai foloseau de suliţe, pumnale, măciuci, praştii, arcane şi unelte casnice transformate în arme. Cavaleria utiliza spada şi lancea şi era îmbrăcată în armura specifică. Un chip de cavaler este redat şi într-o frescă din Biserica Domnească din Argeş, din păcate azi incompletă şi mult deteriorată.

În ceea ce priveşte fortificaţiile din Ţara Românească, există date sigure doar pentru trei: cetatea Severin („Ceurin”, „Zeurino”) şi curţile domneşti fortificate de la Argeş („castro Argias”) şi Câmpulung („Longo-Campo”). La acestea, Constantin Kogălniceanu mai adaugă şi cetatea de lângă Râmnicu Vâlcea, ca posibil centru al voievodatului lui Litovoi. Ion Conea şi Andrei Pandrea consideră că de fapt „castro Argias” din Cronica pictată s-ar referi la Cetatea Poenari, nu la fortificaţiile din Curtea de Argeş. Dovezile arheologice relevă însă faptul că în preajma lui 1330 curtea argeşeană a suferit un incendiu devastator.

Arta militară românească din acele vremuri este reliefată în special în timpul bătăliei din 1330. Pus în faţa unei armate ungureşti superioare numericeşte, Basarab adoptă o tactică având patru elemente: retragerea din faţa duşmanului, pustiirea terenului şi otrăvirea fântânilor din calea inamicului, hărţuirea permanentă a oastei ungureşti şi alegerea unui loc de confruntare cât mai convenabil. În momentul confruntării armate, oastea lui Basarab era împărţită în patru corpuri: două acţionau de pe buza râpelor iar celelalte două închideau calea în defileu. La finalul bătăliei de patru zile a intrat în luptă şi cavaleria, care a pătruns în defileu şi a neutralizat forţele rămase. Este de remarcat, în aceste împrejurări dar şi în altele, colaborarea militară dintre români şi tătari.

Este de remarcat faptul că puterea armată a Ţării Româneşti era destul de însemnată astfel încât să fie posibilă participarea unei „oşti însemnate” în 1323 şi a unui contingent în 1330 în sprijinul lui Mihail Asan al III-lea al Bulgariei, precum şi desfăşurarea campaniei din anii 1343 - 1345 împotriva tătarilor.

Biserica

Despre organizarea bisericească din vremea lui Basarab nu s-au păstrat date, însă istoricul Constantin C. Giurescu remarcă faptul că „este inadmisibil ca marele Basarab, întemeietorul statului muntean, ctitorul lăcaşurilor sfinte din Câmpulung şi Curtea de Argeş, să nu fi avut pe lângă sine, la curtea domnească, şi o faţă bisericească mai înaltă, vreun arhiereu sau vreun episcop. Preoţii din satele numeroase ale Ţării Româneşti nu erau să se ducă doar să fie sfinţiţi cu toţii în dreapta Dunării. Bunul simţ reclamă prezenţa în Muntenia, pe vremea lui Basarab, a unui vlădică”.

Nicolae Iorga este de părere că în Ţara Românească existau pe atunci biserici cu preoţi hirotonisiţi de către episcopi ce păstoreau cel puţin din 1234 când sunt numiţi de papă „pseudo-episcopi”. Aceştia erau de fapt, în opinia istoricului, doar nişte superiori ai unor mănăstiri primitiv înzestrate care îşi luaseră numele de vlădici. La rândul lor, episcopii români îşi primeau consfinţirea de la feţele bisericeşti superioare din dreapta Dunării, care îşi aveau scaunul la Vidin, Silistra sau Vicina. În acest mod au fost preluate şi limba slavonă a bisericii şi a cancelariei domneşti.

Biserica Domnească din Curtea de Argeş aşa cum arăta ea în timpul lui Radu I. Astăzi cele două turnuri şi pronaosul sau exonarthexul care le susţinea au dispărut.

Potrivit tradiţiei, singurele biserici atribuite cu siguranţă lui Basarab sunt cea domnească din Curtea de Argeş şi cea de pe locul bătăliei „de la Posada”. Pe lângă acestea, istoricii consideră că şi biserica mănăstirii Negru Vodă şi cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice.

Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită.

Basarab ar mai fi clădit o mănăstire şi pe locul bătăliei cu ungurii, din 1330. În secolul al XVI-lea, călătorul Maciej Stryjkowski relata cum „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu...”. Cercetătorul Florian-Nicu Smărăndescu identifică această mănăstire cu cea numită în popor „Trei Lespezi” din Posada Prahovei, reclădită în 1661.

Mănăstirea de la Câmpulung a fost refăcută de către Matei Basarab între 1635 şi 1636. Tot atunci a fost înlocuită şi pisania, care relatează că biserica a fost înălţată de către Negru Vodă în 1215 (6723). I. Lapedatu consideră că inscripţia veche a fost citită greşit, întrucât numerele chirilice 700 (ψ) şi 800 (ω) au fost confundate datorită gradului ridicat de uzură, şi corectează anul la 1315 (6823). Acesta corespunde domniei lui Basarab I. Aceeaşi opinie a fost împărtăşită şi de Gh. I Brătianu, şi de I. C. Filitti.

De asemenea, tradiţia atribuie doamnei Margareta şi soţului ei Negru Vodă ctitorirea mănăstirii catolice din Câmpulung, cunoscută sub numele de „Cloaşter”, şi a bisericii Sân Nicoară din Argeş (deşi aceasta din urmă era de rit ortodox, nu catolic). De altfel se pare că nu numai doamna, ci şi Basarab era de credinţă catolică, după cum precizează clar şi papa în scrisorile sale.

Portrete ale lui Basarab

Potrivit ipotezei lui Matei Cazacu, Basarab ar putea fi personajul din stânga, cu un bolovan în mâini.

În Biserica Domnească din Curtea de Argeş se regăsesc trei portrete: Unul este al unui personaj domnesc îngenunchiat şi cu mâinile întinse în chip de rugăciune, unul este aşa numitul „cavaler fără cap” (tencuiala cu frescă din dreptul capului a fost distrusă) şi unul aparţinând unui voievod împreună cu doamna sa, care ţin în mână macheta bisericii (care are însă două turnuri dispărute azi).

Nicolae Iorga considera că nu numai aceste trei portrete aparţin lui Basarab, dar şi mormântul nr. 10, conţinând personajul princiar bogat înveşmântat. Ulterior, istoricii au considerat că cel puţin cele două fresce cu chip aparţin lui Radu I, în timpul căruia a fost terminată şi zugrăvită biserica. În fine, alţii sunt de părere că cel care a început zidirea bisericii (Basarab), e personajul înfăţişat cu mâinile întinse, în vreme ce voievodul care a terminat-o cu totul (Radu I) este care poartă, după cum cere şi tradiţia, macheta bisericii.

Considerând că niciunul dintre portretele existente în Biserica Domnească nu aparţin lui voievodului muntean, Matei Cazacu lansează ipoteza că Basarab ar fi unul din personajele existente în miniaturile Cronicii pictate de la Viena, anume „un om în plină maturitate, cu plete lungi şi barbă castanie despicată în două, îmbrăcat cu o sarică asemenea celorlalţi soldaţi şi ţinând o piatră în mână, pe care se pregăteşte să o arunce asupra duşmanului”.

• 

  Basarab I...

• 

  ...sau Radu I?

Heraldica Ţării Româneşti în vremea lui Basarab

Solul lui Basarab îi aduce lui Carol Robert o scrisoare cu propunerea de pace (1330)

Nu s-a păstrat nici un act emis sau vreo monedă bătută de Basarab, iar stema sa nu este menţionată în altă parte. Aceasta nu înseamnă, potrivit heraldiştilor români că voievodul muntean, şi chiar înaintaşii săi, nu ar fi posedat o stemă personală.

Stemele conducătorilor valahi au apărut în secolul al XIII-lea, în urma relaţiilor existente între aceştia şi regii unguri. O posibilitate ar fi, după Dan Cernovodeanu, ca stema dinastică a primilor Basarabi să fie copiată după cea a arpadienilor (fascii alternate argint cu roşu) la care s-a adăugat un element personal, un câmp de azur prezentând sau nu o semilună de argint. Se poate ca această reprezentare să fi fost stema lui Basarab atunci când a urcat pe tronul Ţării Româneşti. J. N. Mănescu crede totuşi că fasciile ar fi alternat aur cu roşu, luând în considerare şi stema „regelui Valahiei” din „Armorialul Wijnbergen” atribuită lui Litovoi.

Ceea ce este sigur, potrivit heraldiştilor amintiţi, voievodul muntean deţinea un însemn personal în timpul bătăliei din 1330. Potrivit Cronicii pictate de la Viena, un sol a adus regelui Carol Robert o scrisoare ce conţinea propunerile de pace ale lui Basarab. Este de neconceput ca aceasta să nu fi fost autentificată cu un sigiliu care să conţină fie stema ţării, fie cea dinastică. „Ceea ce ne îngăduim să presupunem constă în faptul că în prima fază de unificare a teritoriilor româneşti de la sud de Carpaţi şi de întemeiere a principatului valah, Basarabii au conservat posibila lor stemă de familie adoptată în cea de-a doua jumătate a veacului al XIII-lea fără a-i aduce vreo remaniere prin adaosuri de mobile heraldice sau prin modificări de ordin cromatic”.

Posibila stemă a lui Basarab în 1310

...şi după 1330

După victoria din 1330 şi consacrarea independenţei au fost modificate şi însemnele heraldice. Cercetătorii presupun că Basarab sau urmaşii săi imediaţi au schimbat cromatica stemei personale, rezultând astfel un scut despicat, cu patru fascii alternate aur-verde în dreapta şi câmp de aur în stânga. Această stemă se regăseşte pe nasturii personajului princiar îngropat în Biserica domnească din Curtea de Argeş.

În Biserica Domnească din Curtea de Argeş se mai regăsesc încă două reprezentări heraldice a dinastiei Basarabilor din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, anume pe o lespede funerară anonimă şi în fresca numită „Cavalerul fără cap”. Aceasta din urmă este atât de degradată încât nu se mai pot distinge culorile fasciilor şi a câmpului plin.

Asocierea numelui „Basarab” cu ţara

În 1331 o diplomă regală pomeneşte de „terra Bazarab”, iar un act sârbesc din 1349 menţionează statul dintre Carpaţi şi Dunăre sub numele de „ţara lui Basarabă”. Cronicile ulterioare (secolele XIV-XV) scrise ţările din zonă vor perpetua asocierea Basarabia = Ţara Românească, acest fapt nefiind unic în acea vreme (erau pomenite ţări precum „terra Vatacii”, „terra Assani”, „terra Lytua”, „terra Szeneslai”, „terra Dobroticii”, „terra Bogdani” etc.). Ulterior, numele de Basarabia a fost restrâns la teritoriul din nordul gurilor Dunării (cunoscut şi ca zona „dinspre părţile tătărăşti” sau „Bugeac”), iar în 1812 a fost extins întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.

Vezi şi

• Mormântul princiar din Biserica Domnească, Curtea de Argeş
• Familia Basarabilor
• Index:Domnitori ai Ţării Româneşti

Bibliografie

• Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, ediţia a II-a rev., Ed. Polirom, Iaşi, 1999
• Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
• Neagu Djuvara, Iarăşi despre Negru Vodă şi «Descălecătoare» în „Magazin istoric”, nr. 8 / 2000
• Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2003.
• Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
• Constantin Kogălniceanu, Basarab I zis Negru Vodă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1908.
• P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediţia a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2000
• Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militară, Bucureşti, 1975.
• A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Iaşi, 1889.
• Rásonyi László (turcolog), Contributions à l’histoire des premières cristallisations d’état des Roumains. L’origine des Basarabas. În: „Archivum Europae Centro Orientalis”, I, Budapesta, 1935, p. 240, 242, 253

Domnitorii Ţării Româneşti

Litovoi • Seneslau • Bărbat • Negru Vodă • Tihomir • Basarab I • Nicolae Alexandru • Vladislav Vlaicu • Radu I • Dan I • Mircea cel Bătrân • Vlad Uzurpatorul • Mihail I • Radu Prasnaglava • Dan al II-lea • Alexandru Aldea • Vlad Dracul • Mircea al II-lea • Basarab al II-lea • Vladislav al II-lea • Vlad Ţepeş • Radu cel Frumos • Basarab cel Bătrân • Basarab cel Tânăr • Vlad Călugărul • Radu cel Mare • Mihnea cel Rău • Mircea al III-lea • Vlad cel Tânăr • Neagoe Basarab • Teodosie • Vlad Dragomir Călugărul • Radu de la Afumaţi • Mehmed Bei de Nicopole • Dan al III-lea • Vladislav al III-lea • Radu Bădica • Basarab al VI-lea • Moise Vodă • Vlad Înecatul • Vlad Vintilă • Radu Paisie • Barbu Neagoe • Şerban din Izvorani • Laiotă Basarab • Mircea Ciobanul • Radu Ilie • Pătraşcu cel Bun • Petru cel Tânăr • Alexandru al II-lea Mircea • Mihnea Turcitul • Petru Cercel • Ştefan Surdul • Alexandru cel Rău • Mihai Viteazul • Nicolae Pătraşcu • Simion Movilă • Radu Mihnea • Radu Şerban • Gavril Movilă • Alexandru Iliaş • Alexandru Coconul • Leon Tomşa • Radu Iliaş • Matei Basarab • Constantin Şerban Basarab • Mihnea al III-lea • Gheorghe Ghica • Grigore I Ghica • Radu Leon • Antonie Vodă din Popeşti • Gheorghe Duca • Şerban Cantacuzino • Constantin Brâncoveanu • Ştefan Cantacuzino • Nicolae Mavrocordat • Ioan Mavrocordat • Constantin Mavrocordat • Mihai Racoviţă • Grigore al II-lea Ghica • Matei Ghica • Constantin Racoviţă • Scarlat Ghica • Ştefan Racoviţă • Alexandru Ghica • Grigore al III-lea Ghica • Emanuel Giani Ruset • Alexandru Ipsilanti • Nicolae Caragea • Mihai Şuţu • Nicolae Mavrogheni • Alexandru Moruzi • Constantin Hangerli • Alexandru Şuţu • Constantin Ipsilanti • Ioan Gheorghe Caragea • Tudor Vladimirescu • Grigore al IV-lea Ghica • Alexandru D. Ghica • Gheorghe Bibescu • caim. Constantin Cantacuzino • Barbu Ştirbei • caim. Ioan Manu, Emanoil Băleanu şi Ioan Alexandru Filipescu • Alexandru Ioan Cuza