Blocul Parlamentar
de la Enciclopedia României
Blocul Parlamentar format pe 25 noiembrie 1919 a fost o coaliţie politică alcătuită din Partidul Naţional Român (Transilvania), Partidul Ţărănesc (Vechiul Regat), Partidul Ţărănesc din Basarabia, Partidul Democrat al Unirii (Bucovina), Partidul Naţionalist-Democrat şi gruparea independentă condusă de Nicolae Lupu, cu scopul de forma o majoritate parlamentară pentru susţinerea noului guvern. S-a autodizolvat pe 12 martie 1920, odată cu demisia guvernului.
Deoarece în alegerile parlamentare din 2/8 noiembrie 1919 (primele alegeri pe baza votului universal), nici un partid politic nu obţinuse o majoritate parlamentară, iar noile partide, după cum aprecia Nicolae Iorga, „se simţeau observate şi pândite din umbră de liberalii furioşi de rezultatul neprevăzut al alegerilor” [1], formula unui guvern de coaliţie s-a impus cu necesitate. În aceste condiţii, pe 25 noiembrie 1919 s-au pus bazele Blocului parlamentar [2].
Iniţial, regele Ferdinand l-a solicitat pe Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinţei de Pace de la Paris. În realitate, fruntaşul ardelean nu dorea să-şi lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de şase luni. Astfel, pe 1 decembrie 1919 noul preşedinte al Consiliului de miniştri este desemnat Alexandru Vaida-Voevod.
Guvernul Blocului parlamentar reunea partide şi grupări politice legate de marea burghezie, concurentă liberalilor, de burghezia mică şi mijlocie, de intelectualitatea cu vederi democratice şi de ţărănime. Printre actele mai importante ale acestui guvern se numără Legea agrară elaborată de Ion Mihalache (PŢ) şi aprobată pe 6 martie 1920 [3]. De asemenea, la 13 ianuarie 1920 a fost ridicată starea de asediu şi cenzura pe teritoriul Vechiului Regat. Pe plan extern, guvernul a semnat Tratatul de pace cu Austria, pe 10 decembrie 1919 [4], şi a stabilit legături cu guvernul rus în vederea reglementării relaţiilor dintre România şi Rusia bolşevică.
Tot în această perioadă, Parlamentul a votat la 29 decembrie 1919 legile prin care se ratifica Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România [5] [6] [7]. Lipsa de unitate a partidelor ce formau această coaliţie s-a răsfrânt negativ asupra capacităţilor de acţiune a guvernului.
Măsurile luate de coaliţia Blocului Parlamentar l-au nemulţumit pe Ionel Brătianu, astfel că acesta a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului. În februarie 1920 s-a realizat un acord între Alexandru Averescu şi Ion I. C. Brătianu, prin care şeful Ligii Poporului se angaja să înfrângă mişcarea muncitorească şi să înfăptuiască reforma agrară în limitele prevăzute de decretele din decembrie 1918, iar preşedintele PNL promitea să folosească influenţa pe care o avea la Palatul Regal pentru a determina aducerea lui Averescu la putere.
La 12 martie 1920, regele Ferdinand a cerut demisia guvernului şi a încredinţat formarea noului executiv lui Alexandru Averescu. Preşedintele Partidului Naţional Liberal a considerat oportună numirea la conducerea guvernului a generalului Averescu, deoarece acesta se bucura de imensă popularitate în rândul oamenilor.
Note
- ↑ Nicolae Iorga, România contimporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi, Bucureşti, 1932, p.331
- ↑ Blocul Parlamentar în „Neamul Românesc”, IV, nr.265 din 27 noiembrie 1919
- ↑ „Monitorul Oficial”, nr.258 din 13 martie 1920
- ↑ Tratatul privind minorităţile din 9 decembrie 1919, în Minorităţile naţionale din România. 1918-1925. Documente, pp. 174-178
- ↑ Legea pentru ratificarea Unirii Transilvaniei cu România în „Monitorul oficial” din 1 ianuarie 1920
- ↑ Legea pentru ratificarea Unirii Bucovinei cu România în „Monitorul oficial” din 1 ianuarie 1920
- ↑ Legea pentru ratificarea Unirii Basarabiei cu România în „Monitorul oficial” din 1 ianuarie 1920
Bibliografie
- SMEU, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Trei, 1997, pp. 47-48 ISBN 973-98034-6-6