Corpul Voluntarilor Ardeleni

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Voluntari ardeleni la Oradea (primăvara anului 1919)

Corpul Voluntarilor ardeleni a fost format din luptători români, originari din Transilvania, care au luptat alături de armata română în timpul primului război mondial. Prin aceste unităţi militare, românii ardeleni s-au alăturat României şi armatei române în timpul primului război mondial, cu scopul de a elibera Ardealul si de a-l uni cu Patria Mama, România.

Primul război mondial în Ardeal

În momentul izbucnirii primului război mondial, ce se va numi pentru români Războiul pentru Întregirea Neamului, românii ardeleni şi-au pus speranţa în unirea cât mai grabnică cu Regatul României. Aveau însă să mai aştepte timp de patru ani, din anul 1914 până în anul 1918.

Românii ardeleni, cetăţeni ai monarhiei austro-ungare, erau supuşi îndatoririlor cetăţeneşti din Imperiul Austro-ungar. Printre aceste îndatoriri se număra şi datoria de a servi în armata chezaro-crăiască. Cu toate că dintre naţiunile dominate din imperiu românii se situau ca şi număr înaintea altora, precum slovacii, rutenii, slovenii şi italienii, numărul ofiţerilor de orice grad, inferior sau superior, era mult mai mic decât al acestora din urmă. Nu se dorea ca unităţile militare, constituite în principal din naţionalităţile dominate şi asuprite, să fie conduse de ofiţeri de acelaşi sânge. Aceasta în ciuda afirmaţiei lui von Jagow:

„Concesiile faţă de români sunt poate incomode pentru domnii maghiari, dar ce înseamnă oare nişte dificultăţi de politică internă faţă de totala prăbuşire a imperiului?”
({{{2}}})

Se recunoştea deci importanţa naţiunii române din Imperiu şi autorităţile îşi dădeau seama că trebuie sa acorde atenţie deosebită românilor ardeleni, dacă nu doreau ca aceştia să îşi îndrepte, firesc, privirile şi speranţele, spre România.

Cu toate că sentimentele îi îndreptau spre fraţii de peste Carpaţi, românii ardeleni vor răspunde la chemarea sub arme a împăratului. Deşi gândul lor era la unirea cu România, ei vor sângera pe câmpurile de luptă sub drapelul austro-ungar. Au plecat spre front în unităţi austro-ungare, între 1 august 1914 şi octombrie 1918, un număr de peste 650.000 români ardeleni. La acest număr se adaugă alţi peste 34.000 români care au fost încadraţi la serviciile auxiliare, partea sedentară sau au fost mobilizaţi pe loc. Dintre toţi aceşti români ardeleni, peste 80.000 vor cădea sau vor fi daţi dispăruţi pe câmpurile de luptă ale Europei, acolo unde i-a trimis monarhia austro-ungară, să moară pentru scopuri care nu erau ale lor. Alţi peste 60.000 vor fi răniţi, vor rămâne invalizi sau se vor îmbolnăvi pe front. Vor rămâne în urma acestor morţi, răniţi şi dispăruţi, aproape 80.000 orfani şi peste 38.000 văduve, cifre la care se adaugă mii de alţi români ardeleni refugiaţi în România, arestaţi sau internaţi în lagăre de către autorităţile chezaro-crăieşti.

Românii ardeleni au încercat să se alăture României şi armatei române cu mult timp înaintea izbucnirii primului război mondial. În chiar momentul începerii conflagraţiei mondiale, românii ardeleni îşi manifestă nesupunerea faţă de autorităţile austro-ungare în cel mai felurit chip: ofiţerii români din Făgăraş plănuiesc să răzvrătească românii din zonă şi să deschidă drum armatei române, în speranţa că exemplul lor va fi urmat de celelalte regimente constituite din români; rezerviştii nu se prezintă la ordinul de chemare; tinerii refuză să se prezinte în faţa comisiilor de încorporare; ostaşii dezertează din unităţi, pe drum spre front sau chiar pe front. Căzuţi în prizonierat, românii ardeleni fac tot posibilul să se alăture armatei române. În total, se estimează că cca 100.000 români ardeleni vor servi în armata română între anii 1916-1919.

Constituirea unităţilor de voluntari

Reconstituire, în prezent, a unui grup de voluntari

Începuturile voluntariatului românesc ar putea fi considerate, după unii autori, cele făcute de generalul pensionar Ştefan Stoika, originar din Banat. Acesta a înfiinţat la Bucureşti, în anul 1913, o “legiune ardeleană”, cu scopul de a face propagandă şi a lupta pentru cucerirea Banatului şi a Transilvaniei. Generalul a echipat voluntarii cu armament cumpărat din bani donaţi, iar în anul 1915 face cu aceştia şi exerciţii militare. Voluntarii urmau să fie distribuiţi la regimentele româneşti ca şi călăuze, în caz de conflict între România şi Imperiul Austro-ungar.

Alte încercări de constituire a unei “legiuni ardelene” au făcut Octavian Goga şi profesorul Simion Mândrescu în anul 1915, aceştia întemeind o organizaţie ce va cuprinde în foarte scurt timp cca 3.000 membri (în octombrie 1915). Aceştia beneficiau şi de un organ de presă propriu, intitulat “Ardealul”.

România fiind însă în stare de neutralitate până în anul 1916, autorităţile române nu puteau susţine oficial asemenea iniţiative fără a-şi periclita statutul de non-beligerant. S-a ajuns totuşi ca ardelenii să fie acceptaţi în armata română individual, renunţându-se la ideea de a forma unităţi militare exclusiv din ardeleni. În acest fel au putut fi integraţi în armata română până la sfârşitul anului 1915 un număr de peste 20.000 voluntari ardeleni, ofiţeri, subofiţeri şi ostaşi.

Intrarea României în război la data de 15 august 1916 deschide calea oficială spre afirmare a voinţei românilor ardeleni de a servi România pentru eliberarea Transilvaniei. În acel moment se găseau peste 30.000 români ardeleni încadraţi oficial în armata română ca ofiţeri şi soldaţi, iar alţi 100.000 (alte surse precizează 120.000) se găseau ca prizonieri în lagărele ruseşti, după ce fuseseră capturaţi sau dezertaseră în timp ce luptau în armata austro-ungară. Aceştia din urmă vor constitui grosul corpurilor de voluntari ardeleni ce vor lupta în armata română ca şi unităţi militare constituite aproape exclusiv din români din Transilvania.

Prima unitate militară de voluntari

Prima unitate militară ce se va alătura armatei române şi va fi constituită din voluntari ardeleni se înfiinţează în lagărul de prizonieri de la Darniţa, de lângă Kiev, în toamna anului 1916. Se vor concentra aici pentru început cca 1.500 voluntari ardeleni, foşti combatanţi în armata austro-ungară, căzuţi în prizonierat la ruşi. Dintre aceşti primi 1.500 voluntari, peste 200 erau ofiţeri. Până la sfârşitul lunii decembrie 1916 numărul acestor voluntari va creşte până la un total de 2.000.

Voluntarii ardeleni fac apel la autorităţile române să fie acceptaţi în armata română şi să lupte alături de aceasta împotriva inamicului comun. Din diferite motive, legate atât de autorităţile româneşti, cât şi de atitudinea prea puţin binevoitoare a celor ruseşti, acestor cereri nu li se dă curs până în luna februarie 1917.

La 23 februarie 1917, Ministerul de Război al României emite ordinul nr. 1191 prin care se constituie Corpul Voluntarilor ardeleni-bucovineni din Rusia. Ulterior, acest Corp se va numi Corpul 1 al Voluntarilor ardeleni-bucovineni, în urma formării celui de-al doilea Corp al voluntarilor, care va lupta în Siberia. La 3/16 martie 1917 s-a anunţat oficial constituirea Corpului Voluntarilor Români din Rusia, cu sediul la Darniţa, iar a doua zi voluntarii au semnat un angajament prin care se puneau cu “trup şi suflet în slujba patriei adevărate”. Acest angajament, cu conţinut de jurământ militar, sublinia hotărârea fermă a ardelenilor şi a bucovinenilor de a deveni “ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi români, cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cei din armata română”. De aceea, voluntarii ardeleni îşi asumă faptul că “din momentul subscrierii acestui angajament ne considerăm ca făcând parte din armata română şi, prin urmare, acei dintre noi care nu vom răspunde la chemare vor fi consideraţi dezertori şi pedepsiţi conform legilor româneşti”.

Mai mult, pentru a evidenţia cât mai clar scopurile pentru care intră în luptă ca parte integrantă a armatei române, voluntarii ardeleni emit un Memoriu-Manifest pe data de 5 martie 1917, cu următorul conţinut:

„Noi, ofiţerii, gradaţii şi soldaţii români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti de sub dominaţia Austro-Ungariei şi pentru alipirea lor la România”
({{{2}}})

Acest document premerge cu un an şi jumătate Declaraţia de la Oradea, din 12 octombrie 1918, prin care se afirma public dreptul poporului român din Ardeal de a dispune liber de soarta sa.

La data de 13/26 aprilie 1917 se face cunoscut lumii manifestul voluntarilor ardeleni de la Darniţa, care spunea:

„Astăzi, când noi românii, ca şi celelalte neamuri subjugate, ne-am convins definitiv că nouă, ca români, nu ne mai este posibilă existenţa în cadrele statului austro-ungar; noi, care, în limbă, în cultură, în structura socială şi în întreaga noastră fiinţă etnică şi politică formăm un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale naţiunii române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea, un singur stat naţional românesc [...] Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viaţa şi averea noastră, femeile şi copiii noştri, viaţa şi fericirea urmaşilor noştri. Şi nu ne vom opri, până ce nu vom învinge ori vom pieri.”
({{{2}}})

La 18 mai 1917 comandamentul Corpului Voluntarilor Români începe pregătirile pentru expedierea în Moldova a primului eşalon de voluntari ardeleni şi bucovineni. Pe 24 mai 1917 Corpul Voluntarilor Români este instalat la Kiev, iar a doua zi începe echiparea ostaşilor şi a ofiţerilor, în condiţii foarte grele, din cauza lipsei sprijinului autorităţilor ruse şi a lipsei materialelor şi a banilor. Astfel, deşi voluntarii urmau să fie echipaţi întocmai ca şi ostaşii români, cu uniforme româneşti, lipsurile de tot felul au făcut aceşti voluntari să fie echipaţi într-o uniformă cu totul neobişnuită pentru combatanţii armatei române. Astfel, culoarea uniformei era verde (în loc de gri-bleu), vestoanele erau modele franceze, chipiele ofiţerilor model belgian, rozeta tricoloră de pe coifură fiind românească. Transportul spre Moldova al voluntarilor a constituit o nouă greutate de rezolvat, până la urmă plecarea fiind posibilă de la Kiev pe data de 3 iunie 1917. Pe 4 iunie 1917 voluntarii ajung în gara Chişinău, unde sunt întâmpinaţi cu cel mai mare entuziasm de către populaţie. Voluntarii primesc aici un drapel românesc, iar în replică Victor Deleu, ofiţer voluntar, răspunde:

„Jurăm să ducem la Alba Iulia steagul pe care ni l-aţi dat, sau să murim sub cutele lui în drum spre cetatea visurilor noastre.”
({{{2}}})

În ziua de 7 iunie 1917, trenul voluntarilor ardeleni, împodobit cu ramuri verzi şi cu o mulţime de steaguri tricolore, intră în gara Iaşi. În semn de preţuire pentru aceştia, în gara din Iaşi îi aşteaptă ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Constantin Prezan, Constantin Christescu, Nicolae Petala, Vlădescu, Vasilescu şi Herescu, Octavian Goga cu un grup de refugiaţi ardeleni şi o mare mulţime de oameni. Onorul este dat voluntarilor ardeleni în piaţa gării de către un regiment de vânători din armata română, prezenţi cu garda la drapel şi fanfara militară.

A doua zi, pe 8 iunie 1917, voluntarii depun jurământul solemn faţă de patrie, pe câmpul de instrucţie de pe Dealul Şorogarilor, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, care aveau alături pe ceilalţi membri ai familiei regale, membrii guvernului român, reprezentanţi militari ai ţărilor aliate.

Voluntarii ardeleni în bătălia de la Mărăşeşti

Voluntarii ardeleni au fost distribuiţi la diverse unităţi militare şi anume la regimentele de infanterie 26 Rovine, 3 Olt, 19 Caracal şi 5 Vânători din Divizia 11, ce se afla în refacere lângă Iaşi.

Pe data de 20 iulie 1917 mai sosesc în ţară alţi 650 voluntari. Şi aceştia sunt daţi la aceleaşi regimente ca şi cei din primul eşalon, iar pe data de 1 august 1917 pleacă spre front în cadrul unităţilor la care au fost repartizaţi.

Încă din prima zi a ofensivei de la Mărăşeşti voluntarii ardeleni intră în luptă, mai ales în sectorul localităţilor Zăbrăuţi şi Fitioneşti. Până la încheierea luptelor, pe 21 august/3 septembrie 1917, se mai adaugă la voluntarii de pe front încă cca 650 voluntari, sosiţi din Rusia cu al treilea eşalon. 129 voluntari au fost distinşi cu ordine şi medalii pentru meritele dovedite în luptă în timpul ofensivei de la Mărăşeşti.

Alte batalioane de voluntari ardeleni vor continua să sosească în Moldova după data de 20 august 1917.

Corpul Voluntarilor Români de la Hârlău

Pe 28 noiembrie 1917 se constituie la Hârlău Corpul Voluntarilor Români, comandat de colonelul Marcel Olteanu, pentru a se transfera aici activitatea centrului de recrutare de la Kiev şi cu scopul de a înfiinţa o divizie exclusiv din voluntari ardeleni. Pentru a li se da satisfacţie voluntarilor, se înfiinţează în cadrul Corpului de la Hârlău la începutul lunii decembrie 1917 Regimentul I „Turda” (comandant lt.-col. Dragu Buricescu), la 20 decembrie 1917 Regimentul II „Alba Iulia” (comandant lt.-col. Constantin Paşalega), iar la începutul anului 1918 Regimentul III „Avram Iancu”. Era preconizată înfiinţarea celui de-al patrulea regiment, “Severin”, dar tratativele de pace cu Puterile Centrale au întrerupt organizarea acestui regiment.

Până la finalul anului 1917 au sosit în Moldova peste 8.000 voluntari ca şi ostaşi, peste 200 ca şi ofiţeri şi alţi 240 ca şi aspiranţi, un număr mai mic rămânând la Kiev pentru a continua activitatea de recrutare a noilor voluntari.

Demobilizarea Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău în urma păcii de la Buftea

În primăvara anului 1918, în urma tratativelor de pace duse cu Puterile Centrale, României i se impune să îşi demobilizeze armata. În cadrul acestei impuneri intra şi desfiinţarea Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău.

Astfel, după demobilizarea Corpului Voluntarilor, se găseau în Moldova peste 30.000 ţărani şi 1.500 intelectuali ardeleni şi bucovineni ce serviseră în armata română. Dintre aceştia 10.000 proveneau din rândurile foştilor prizonieri din Rusia, aproximativ 15.000 proveneau din rândurile celor care se refugiaseră peste Carpaţi, peste 5.000 însoţiseră în anul 1916 armata română în retragerea din Transilvania, iar alte câteva mii continuau să se strecoare din Rusia tot din rândul prizonierilor.

A doua mobilizare a Corpului Voluntarilor Români

Voluntarii ardeleni şi-au oferit din nou serviciile armatei române în momentul în care s-a decretat de către regele Ferdinand remobilizarea Armatei Române în toamna anului 1918.

Astfel, pe 10 noiembrie 1918 Corpul Voluntarilor Români era din nou gata de luptă, iar în semn de preţuire pentru serviciile aduse Patriei, regele le permite voluntarilor ardeleni şi bucovineni să facă parte din unităţile militare care vor intra în Bucureştiul eliberat. Intrarea trupelor române în capitala eliberată se va face pe data de 1 decembrie 1918.

Pe data de 3 decembrie/16 decembrie 1918 voluntarii ardeleni sunt transportaţi cu trenurile în Transilvania. Voluntarii erau regrupaţi în Corpul Voluntarilor, dar mai existau mulţi alţi voluntari încadraţi în unităţi militare româneşti (diviziile 1,2,3,4,5,6 şi 7, divizia 1 vânători şi Corpul grănicerilor). Ajunşi în Ardeal, li se acordă tuturor voluntarilor o permisie pe timp limitat, pentru ca apoi subordonaţi fiind Consiliului Dirigent, să li se alăture şi voluntarii ce luptaseră în cadrul armatei italiene, precum şi voluntarii Gărzilor Naţionale Române din Transilvania.

În aprilie 1919 ia fiinţă un nou regiment de voluntari, recrutat exclusiv din Ţara Moţilor, din zona centrală a Munţilor Apuseni. El va primi iniţial numele „Horea”, iar după eliberarea oraşului Beiuş, pe 19 aprilie 1919, i se va schimba numele în regimentul „Beiuş”.

Terminându-se războiul, demobilizarea definitivă a voluntarilor ardeleni va avea loc pe data de 6 iulie 1919, în oraşul Sebeş, judeţul Alba, în prezenţa unor personalităţi politice proeminente: Iuliu Maniu, Octavian Goga, generalul Cristescu (şeful Marelui Stat Major al Armatei Române), generalul Petala (comandantul Corpului 6 armată) etc.

Corpul II al Voluntarilor Români din Rusia

În ianuarie 1918 se punea problema demobilizării trupelor constituite din voluntari ardeleni şi bucovineni, ca urmare a tratativelor duse în vederea armistiţiului cu Puterile Centrale. Cu toate cererile germane de demobilizare a voluntarilor, aceştia decid să continue lupta pe alte fronturi, alături de Aliaţi. Astfel, încep pregătiri pentru transferarea unei părţi din voluntari în Italia, Franţa, SUA, Siberia, unde urmau să se constituie alte regimente de voluntari ardeleni şi bucovineni care să lupte în continuare pentru visul lor de unificare cu România.

Fără să fie înfrântă din punct de vedere militar, România este silită să semneze la 7 mai 1918 pacea de la Bucureşti, dar voluntarii vor continua organizarea în vederea continuării luptei pentru că, după cum declarau ei: „Războiul dintre noi şi monarhia austro-ungară nu se va sfârşi până nu vom întrupa idealul nostru naţional integral.”

În acest sens, voluntarii încep să se concentreze în Samara, în acelaşi timp continuând să recruteze noi voluntari din rândul prizonierilor români aflaţi în zona Volga, Ural şi Omsk din Siberia. S-au mai alăturat noilor formaţiuni de voluntari prizonieri români aflaţi în oraşele Kazan, Saratov, Simbirsk, Ţariţîn şi Astrahan, de pe Volga. Ofiţerii recrutori au ajuns până la Vladivostok în acţiunile lor de strângere a voluntarilor pentru front.

La începutul lunii mai 1918 primele eşaloane de voluntari români ajung la Vladivostok, în timp ce majoritatea voluntarilor au mai rămas pentru o vreme la Samara în vederea completării efectivelor. La începutul verii anului 1918 voluntarii români se găseau răsfiraţi pe o distanţă de cca 8.000 km, de la Volga şi până la Oceanul Pacific. Punctele de concentrare cele mai importante erau la Samara, Celeabinsk şi Vladivostok. Corpul II al voluntarilor îşi organizează şi echipează batalioanele după modelul românesc şi cu uniforme româneşti. Numele acestor batalioane va avea rezonanţa specifică românească şi anume Batalionul I se va numi „Horea”, iar Batalionul II „Mărăşeşti”. Chipul lui Horea a fost pictat pe drapelul voluntarilor, iar aceştia purtau obligatoriu la chipie tricolorul românesc.

În urma evenimentelor grave din Rusia, în noiembrie 1918, noul centru al Corpului II voluntari români se va stabili la Irkutsk, capitala Siberiei centrale. Din cauza luptelor din zonă, centrul se va instala la Irkutsk abia în decembrie 1918. Tot aici vor primi voluntarii români emoţionanta veste a Unirii Ardealului şi Bucovinei cu România.

Corpul II voluntari români îşi va institui inclusiv propria şcoală de ofiţeri, care îşi va începe cursurile în februarie 1919 şi va fi furniza Corpului cadrele necesare bunei funcţionări a unităţilor militare. Prima promoţie va absolvi în data de 26 aprilie 1919 şi va furniza specialişti în toate specialităţile militare. Pe timpul şederii în Siberia, până în anul 1920, voluntarii români au dus lupte cu trupele bolşevice care încercau să instituie regimul comunist în acea parte de lume. Din toamna anului 1919 comandamentul Corpului II voluntari se gândea deja la posibilităţile de repatriere a voluntarilor, repatriere care va începe în luna mai 1920. La 1 mai 1920 Corpul II voluntari români din Siberia număra 5.000 voluntari care aşteptau să fie repatriaţi, în acelaşi timp ei ţinând piept trupelor bolşevice din acea zonă.

La 23 mai 1920 (stil nou), în piaţa centrală a oraşului Irkutsk, voluntarii ardeleni şi bucovineni depun jurământul faţă de regele Ferdinand şi faţă de Ţară, pregătindu-se apoi pentru îmbarcarea pe vapoare în vederea repatrierii. În aceeaşi ei au fost decoraţi pentru meritele lor militare arătate în perioada în care au luptat în Siberia.

Voluntarii ardeleni şi bucovineni vor fi îmbarcaţi pe vase engleze şi vor urma timp de şase săptămâni ruta din Siberia prin Singapore-Calcutta-Port Said-Constantinopol-Constanţa, ajungând în Patrie în 9 iulie 1920. De la Constanţa voluntarii au fost transportaţi cu trenul la Bucureşti, unde le-a fost rezervată o primire deosebită, în prezenţa familiei regale, a oficialităţilor din guvern şi armată, precum şi a unei impresionante mulţimi. Voluntarii au defilat în faţa regelui şi a celor prezenţi, după care le-au fost recunoscute serviciile aduse Ţării prin acordarea unor înalte distincţii militare precum „Crucea de război” cu bareta specială „Siberia”, creată înadins pentru onorarea acestor voluntari.

Legiunea Română din Franţa

Legiunea Română din Franţa se constituie oficial doar pe data de 22 octombrie 1918, prin decretul preşedintelui Franţei, Raymond Poincare, pentru că autorităţile franceze s-au mişcat foarte încet, deoarece în urma păcii încheiate forţat de către România cu Puterile Centrale, nu îi mai vedeau cu ochi buni pe români ca şi aliaţi. Demersurile de constituire a Legiunii se făcuseră însă de foarte multă vreme, însă Aliaţii noştri s-au gândit după scoaterea României din război că voluntarii ardeleni nu prea vor avea cu ce să contribuie la efortul de război, deşi numeric aceştia creşteau pe zi ce trece. Aprecierea Aliaţilor a fost că voluntarii ardeleni nu ar face decât să păstreze culorile drapelului românesc alături de cele aliate pe câmpul de luptă, iar asta nu a convenit occidentalilor, care ar fi preferat să nu mai onoreze tratatul semnat cu România în anul 1916, când aveau atâta nevoie de armata română.

După constituirea oficiala prin decret prezidenţial, s-a decis ca voluntarii ardeleni din Franţa să fie incluşi în regimentul de marş al Legiunii Străine Franceze din Lyon. Temporar, voluntarii ardeleni au fost reuniţi în garnizoana Paris, în subzistenţa Batalionului 26 vânători din Vincennes. Voluntarii ardeleni au fost echipaţi în uniforme identice cu cele ale Legiunii Străine Franceze, la care se adăugau cocarde şi insigne în culorile naţionale româneşti.

Pe data de 2 martie 1919 Legiunea Română din Franţa îşi primeşte în mod simbolic drapelul tricolor din mâna lui Alexandru Vaida-Voevod, printr-o solemnitate publică, în fortul Sucy de lângă Paris.

Fiind constituită spre finalul războiului, Legiunea Română din Franţa nu a mai participat la lupte şi cele doua batalioane ale sale s-au repatriat la 20 iunie 1919, prin sosirea la Constanţa a ultimului eşalon din Batalionul I voluntari. Pe data de 10 iulie 1919 sosesc în ţară şi voluntarii rămaşi bolnavi în spitalele franceze, astfel că la această dată se încheie oficial prezenţa Legiunii Române din Franţa pe teritoriul acestei ţări.

Voluntarii români din Statele Unite ale Americii

La 1 ianuarie 1918 se înfiinţează prima legaţie română din Statele Unite ale Americii, ceea ce a favorizat constituirea de unităţi de voluntari români pe teritoriul american. Dintr-o parte a celor 15.000 de voluntari români din S.U.A. se va constitui Bateria 142 mortiere de tranşee, care se va distinge pe frontul din Franţa, iar cealaltă parte a voluntarilor va fi încadrată în unităţile militare americane.

Bibliografie

  • Şerban, Ioan I. - Emigranţii şi prizonierii români din Franţa (1917-1919) în lupta pentru întregirea statală a României (II) - Apulum XLII
  • Magazin istoric - Anul II, nr. 10 (19), octombrie 1968.
  • Păcăţian, Teodor - Jertfele Românilor din Ardeal, Bănat, Crişana, Sătmar şi Maramurăş, aduse în răsboiul mondial din anii 1914-1918, articol în revista "Transilvania", Sibiu, An LIV, ianuarie-februarie 1923, nr. 1-2