Creştinismul la români în Evul Mediu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Catolicism şi Ortodoxie la nordul Dunării

Formele primare de manifestare şi organizare a vieţii religioase a românilor se înscriu în parametrii latini, fiind creditare unei biserici încă primitive, fără dogme şi erezii. Bizantinizarea Imperiului Roman de Răsărit, demarată, cu precădere, în timpul domniei lui Justinian, forţarea liniei dunărene de către slavi şi ruperea unităţii lumii romane răsăritene în 602 au influenţat şi populaţia din nordul Dunării, care va accepta, probabil, în secolele al VII-lea - al VIII-lea, ortodoxismul ca singură formă a manifestării religioase proprii.

Evenimentele din Balcani care au condus la adoptarea ortodoxismului la români au anunţat şi o altă consecinţă mai importantă: aceea de a grăbi procesul de organizare politico-statală românească. În condiţiile în care, pe plan intern, acest proces se desfăşura deja în forme simple, era tot mai necesar ca noua societate să treacă la forme de organizare superioară[1].

Informaţii privind viaţa bisericească organizată în teritoriile de la nord de Dunăre sunt extrem de puţine înainte de secolul al XIII-lea, atenţia cronicarilor vremii fiind captată de evenimentele politice care afectau direct Bizanţul: invaziile pecenegilor, uzilor şi cumanilor, revenirea stăpânirii bizantine în Dobrogea şi Moesia, desfiinţarea primului Ţarat bulgar etc. Din secolele al X-lea - al XII-lea sunt atestate în teritoriile româneşti nord-dunărene unele inscripţii cu caractere greceşti, glagolitice sau chirilice, dar nu există nici o mărturie sigură că aici şi-ar fi desfăşurat activitatea discipoli ai lui Chiril sau Metodiu[2].

Introducerea liturghiei slave la români datează din perioada secolelor al X-lea - al XII-lea. În acest sens, reputatul istoric P. P. Panaitescu susţine că acest eveniment s-a petrecut înainte de cucerirea Transilvaniei de către regatul maghiar, deoarece, afirma el, după cucerire, regii catolici maghiari şi episcopii latini ai Transilvaniei s-ar fi opus adoptării liturghiei slave de către populaţia românească ortodoxă din Transilvania. Acelaşi istoric afirmă, în susţinerea acestei teorii, faptul că liturghia slavă s-a răspândit la nord de Dunăre deoarece aceste teritorii se aflau sub stăpânirea Ţaratului bulgar, la care se adăuga existenţa, în aceste locuri, a unei elite slave care a adoptat limba de cancelarie şi tradiţiile slave[3]. Aurelian Sacerdoţeanu, analizând tezele lui P.P. Panaitescu, ajunge la concluzia că situaţia politico-socială a bulgarilor nu le-a permis acestora să întreprindă vreo expansiune, cu caracter politic sau religios, la nord de Dunăre până în secolul al XII-lea. Abia după naşterea Ţaratului vlaho-bulgar se poate vorbi, pentru teritoriile româneşti nord-dunărene, de o expansiune a culturii slave, în ciuda faptului că ierarhizarea bisericească a populaţiei române din această zonă era supusă ierarhiei constantinopolitane[4].

Un important izvor istoric al secolului al XIV-lea, scrierile vicarului Bosniei, Bartolomeu de Alverna, care analizează diferitele practici religioase ale Bisericilor sârbă, bulgară şi română precum botezul, cuminecătura şi mirungerea, ne conduce la ideea potrivit căreia corpul preoţesc din aceste teritorii nu fusese hirotonisit conform canoanelor, nerespectând în practica religioasă canoanele latine sau pe cele greceşti. Se poate vorbi, prin urmare, de un anumit grad de autonomie religioasă, vizibilă în planul ierarhiei şi al organizării ecleziastice, în viaţa spirituală din aceste teritorii. Observaţiile lui Bartolomeu de Alverna, în mare măsură pertinente, atestă faptul că, în perioada de până la organizarea Mitropoliei Ţării Româneşti, interpretările locale ale creştinismului au predominat asupra celor canonice.

În aceste condiţii, desprinsă de multă vreme de dependenţa canonică a Bizanţului, ca urma a evoluţiilor istorice particulare ale acestei regiuni, supusă unor influenţe variate şi lipsită de un centru unificator, Biserica românilor a dezvoltat o largă varietate de rituri[5]. În concluzie, se poate admite că ortodoxismul românesc a căpătat o factură aparte, preluând motive atât ale catolicismului, cât şi, mai cu seamă, ale ortodoxiei constantinopolitane. Cu toate acestea, va fi capabilă să păstreze, destul de puternic, unele obiceiuri şi tradiţii păgâne, într-un sincretism specific.

Viaţa bisericească românească avea să cunoască prefaceri însemnate în momentul încadrării politice a spaţiului locuit de populaţia românească. În Transilvania este întemeiată, în prima jumătate a secolului al IX-lea, Episcopia catolică de la Cenad, urmată de cele de la Oradea şi Alba Iulia. Dacă se ia în considerare ipoteza – împărtăşită, de altfel, de majoritatea istoricilor – conform căreia alături de formaţiunile politice existau şi ierarhii religioase, atunci putem admite că au existat episcopii ortodoxe la Dăbâca, centrul voievodatului lui Gelu, la Biharia, alături de voievodatul condus de Menumorut, probabil şi la Alba Iulia, unde a fost mutată ulterior Episcopia catolică de la Tăşnad, precum şi la Oradea[6]. Izvoarele istorice ungureşti vorbesc despre unele creştinări făcute la Constantinopol în secolul al X-lea, când ducele Gyula (cca. 953955) îl aduce aici pe Ierotei, ce devine „episcop al Turciei” (προεσιος τουρκιας). Acesta este urmat de Antonie, aşezat la Morissena, pe Mureş, în ţara lui Ahtum (pe la 1002), unde ctitoreşte şi o mânăstire ortodoxă[7].

Existenţa unor biserici ortodoxe în Transilvania, precum şi în alte teritorii locuite de români este evidenţiată şi de papa Inocenţiu al III-lea, în scrisoarea sa din 16 aprilie 1204 adresată episcopului catolic de Oradea, Simion. Suveranul Pontif îi cerea acestuia să cerceteze unele mânăstiri „greceşti” din dioceza sa, care se găseau, după spusele sale, într-o stare accentuată de decadenţă, pricinuită de neglijenţa episcopilor diocezani şi a „grecilor” înşişi, care sunt „foarte stricaţi”. Remediul propus de papă era acela al înfiinţării unui episcopat pentru aceşti credincioşi, „din sânul aceloraşi greci”, care urma să fie supus direct autorităţii pontificale[8]. Este mai mult decât sigur că cei denumiţi de către papă „greci“ erau, în realitate, români ortodocşi, ceea ce demonstrează existenţa unor forme de organizare politică destul de puternice şi bine consolidate pentru a avea un episcop.

La numai un an distanţă, mai precis la 3 mai 1205, Inocenţiu al III-lea îi scria arhiepiscopului de Calocea, sub jurisdicţia căruia se găsea şi Episcopia Oradea, că a fost informat de existenţa unui episcopat ce nu era arondat nici unei mitropolii, plasat teritorial în cadrul formaţiunii conduse de fiii cneazului Bela. Papa, la cererea arhiepiscopului de Calocea, încuviinţează trecerea acestui episcopat sub autoritatea Arhiepiscopiei de Calocea, cu condiţia ca episcopatul în cauză să nu se afle sub autoritatea Bisericii din Constantinopol, care „s-a întors de curând la unitatea Scaunului Apostolic”[9]. Trebuie precizat, în acest cadru, că teoria episcopului calocean conform căreia episcopatul respectiv „nu este supus nici unei mitropolii” nu poate fi întemeiată, ci, mai degrabă, ascunde o realitate, deoarece, conform dreptului canonic răsăritean, nici o episcopie nu putea fi de sine stătătoare[10].

Izvorul respectiv a fost descoperit şi publicat de Augustin Theiner, aici localizarea fiind făcută prin termenul Belocnese, iar într-o altă copie a documentului găsită de Ştefan Pascu, termenul fiind Bela cnese[11]. Deşi identitatea etnică a familiei cneazului Bela (Bâlea) nu este indicată în document, faptul că membrii acesteia aparţineau confesiunii ortodoxe constituie un indiciu în sensul originii ei române. Documentul arată existenţa unei „ţări” conduse de o familie cnezială, ţară suficient de întinsă pentru a găzdui o episcopie[12]. În planul localizării acestei formaţiuni teritoriale s-au emis mai multe ipoteze, dintre care cităm: Bihor[13], Sirmium[14], Hunedoara[15].

În mod evident, existenţa organizării bisericeşti româneşti în spaţiul de la nord de Dunăre este o realitate mai presus de orice interpretare. În egală măsură trebuie subliniat faptul că mărturiile izvoarelor istorice vin să ateste capacitatea de rezistenţă a acestor mici organisme teritoriale în faţa expansionismului catolic şi, în egală măsură, constantinopolitan. În acelaşi timp, consolidarea celor două părţi ale defunctului Imperiu Roman vine să antreneze în tumultul luptelor pentru supremaţie şi populaţia de la nord de Dunăre, aspect care subliniază permanenţa contactelor acestei zone cu arealul de civilizaţie european. Este cazul cruciadei a IV-a, care, în ciuda programului ideologic susţinut, va fi deturnată rapid într-o adevărată campanie de cucerire a spaţiului răsăritean, în speţă Bizanţul. Campania furibundă, atât în plan ideologic, cât şi în cel politic, lansată de Scaunul pontifical va viza şi atragerea tuturor „schismaticilor”, printre care se numărau – potrivit catalogării „oficiale” – şi românii din nordul Dunării[16], la unire cu Biserica romană.

Se poate vorbi chiar de o reală politică de catolicizare ce se va propaga în acest spaţiu prin intensificarea activităţilor de construire a edificiilor catolice în jurul castelelor fortificate, propaganda în scopul convertirii „schismaticilor” (aici un important rol va reveni călugărilor dominicani — Predicatori – şi, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, franciscanilor — Minoriţi), pe fondul presiunilor exercitate asupra clerului ortodox[17].

În această acţiune se va căuta atragerea şi folosirea, mai întâi, a statului vlaho-bulgar, al cărui conducător, Ioniţă Caloian, primise sceptrul şi coroana de rege, în 1204, de la papă în schimbul aderării la catolicism. Dar cei care vor sprijini, în secolul al XIII-lea şi apoi în secolul al XIV-lea, acţiunea misionară catolică vor fi „regii Apostolici” ai Ungariei, care, alături de politica de proliferare a catolicismului, urmăreau şi expansiunea teritorială[18]. Expresie a acestei realităţi o constituie şi privilegiul din 7 mai 1211, prin care regele maghiar Andrei al II-lea dăruieşte ordinului Cavalerilor Teutoni (Cruciferi de Hospitali Sanctae Mariae Hyerosolimitanae), înfiinţat la Ierusalim[19], spre colonizare, Ţara Bârsei, cu condiţia ca prin acţiunile lor să contribuie la extinderea graniţelor regatului maghiar. Spre a le uşura misiunea, regele maghiar le acordă războinicilor teutoni o serie de privilegii precum cota parte din aurul şi argintul exploatat în acest teritoriu, dreptul de a-şi construi cetăţi din lemn — „spre a apăra regatul împotriva cumanilor” – scutirea de la plata impozitelor şi taxelor, dreptul de a avea propriul judecător[20] etc.

Printr-un nou privilegiu, datat 7 mai 1212, Andrei al II-lea lărgeşte concesiile acordate teutonilor, reamintind funcţia primară a acestora, înfruntarea cumanilor, de care reprezentanţii ordinului se achită cu succes: „Sunt aşezaţi la acea margine de ţară ca un nou răsad şi nu se tem să înfrunte pentru regat necontenitele năvăliri ale cumanilor, ca un scut neclintit, înfruntând moartea în fiecare zi”[21].

Destrămarea Imperiului cuman, lovit în Apus de cavalerii teutoni, a fost precipitată de lovitura nimicitoare suferită în Răsărit, în Cumania Albă, din partea mongolilor, la Kalka (31 mai 1223). Evenimentele petrecute în Răsărit şi rapida dezintegrare a Imperiului cuman au înlesnit acţiunea Ordinului teutonic în Cumania apuseană. Acum, sub efectul loviturilor cavalerilor teutoni, cumanii din aria de acţiune a regatului maghiar încep să se convertească. Înaintarea victorioasă a teutonilor în teritoriul de la sud şi est de Carpaţi a contribuit hotărâtor la anihilarea dominaţiei cumane în această regiune, hegemonia cumană fiind înlocuită printr-o formaţiune statală de tip cruciat[22].

Încercarea teutonilor de a-şi crea un stat propriu în spaţiul carpato-dunărean, sub emblemă papală, a provocat reacţia intransigentă a regalităţii ungare, care înţelegea să păstreze pentru sine beneficiul cuceririlor realizate de cavaleri. Astfel, regele Andrei al II-lea pătrunde în teritoriul cedat teutonilor, preluându-l în totalitate (primăvara anului 1222). Situaţia nu va dura, dată fiind intervenţia promptă a papei Honoriu al III-lea, în urma căreia monarhul maghiar se vede nevoit să revină asupra deciziei, recunoscând şi cuceririle acestora de peste munţi[23].

Un pas însemnat în procesul de desprindere de sub autoritatea regatului a fost respingerea, de către papă, la 12 decembrie 1223, a încercării episcopului transilvan de a atrage ordinul teutonic sub jurisdicţia sa şi hotărârea acestuia de a trece gruparea cavalerească sub directa autoritate a Romei[24]. Drept urmare, în anul 1223, regele maghiar trece la represalii împotriva turbulenţilor cavaleri. Combinând ofensiva armată cu exacerbarea fiscalităţii, Andrei al II-lea ocupă cetatea Cruceburg, alungându-i efectiv pe restul membrilor ordinului teutonic[25].

În ciuda aspectelor expansioniste ale politicii promovate de ocupanţii vremelnici ai Ţării Bârsei, se cuvine a fi menţionate şi aspectele pozitive pe care prezenţa acestora le-a adus în arealul zonei. În prim-plan se plasează aspectele economice, pe deplin favorizate de creşterea gradului de securitate al zonei ca urmare a prezenţei cavalerilor teutoni, în perioada cuprinsă între 1211-1225 fiind consemnată apariţia unui număr însemnat de colonii pentru exploatarea zăcămintelor de sare sau metale preţioase. O dovadă în acest sens o reprezintă condiţia inserată de regele maghiar în Diploma din 1222, prin care cavalerilor li se impunea obligaţia unui control strict al populaţiei din zonă, în sensul respingerii afluxurilor de populaţii dinspre Transilvania. Cu toate acestea, emigrările nu au încetat, fiind favorizate de cursul ascendent al tendinţelor de autonomie pe care teutonii le vor promova. Graţie acestui fenomen, coloniile catolice vor spori, întărindu-se în permanenţă până în 1225. Se pare că prin aceste transferuri de populaţii, catolicismul s-a extins în regiune. Prezenţa excesivă a clerului catolic în această zonă este atestată şi de scrisoarea arhiepiscopului de Strigoniu către episcopul Teodoric, datată 1234 (după hotărnicirea eparhiei cumane), prin care i se cerea luarea de măsuri grabnice împotriva amestecului prea mare al mirenilor catolici în treburile bisericeşti, însoţit de implantarea clerului în lumea rurală a zonei[26].

Conflictul dintre regalitatea maghiară şi Ordinul teutonic se va rezolva prin acordarea, în 1226, de către ducele Conrad de Mazovia, din Prusia, a dreptului de colonizare a membrilor Ordinului în teritoriile Külm şi Löbau. Raţiunile acestui gest vizau eliminarea grupărilor păgâne ale pruşilor, deziderat, din 1228[27], împlinit prin apariţia teutonilor, principalul factor ce va conduce la creştinarea şi, ulterior, germanizarea[28] acestei populaţii.

După eliminarea concurenţei, cruciada împotriva cumanilor a fost preluată de către regatul apostolic maghiar, sprijinit în demersul său de propaganda confesională a ordinelor călugăreşti. Dintre acestea, se detaşează cel al dominicanilor[29], ordin misionar întemeiat de Sfântul Dominic în anul 1215, ce beneficia de recunoaşterea papei Honoriu al III-lea. Graţie acestei susţineri, dominicanii vor crea Provincia ungară a Ordinului, ce cuprindea Regatul Ungariei, precum şi Transilvania, inclusiv teritoriile de peste Carpaţi cucerite de teutoni. Organizarea Ordinului dominican va reprezenta, în fapt, rampa de lansare a atacurilor împotriva teritoriului guvernat de cumani[30].

Propaganda dominicană în Ungaria, începută în anii 1221-1222 prin înfiinţarea unor mânăstiri ca cea de la Alba Regia (Székesfehérvar), de către Paulus Hungarus[31] şi răspândirea ei deopotrivă în Dalmaţia, Bosnia, Serbia, Croaţia şi ţinuturile româneşti râvnite de Arpadieni[32], lua locul unui alt tip de propagandă şi expansiune culturală, în speţă cea a cistercienilor[33]. Prima încercare în atragerea la creştinism a populaţiei de cumani-kupciak, 1221-1223, înainte de bătalia de la Kalka[34], va fi sortită eşecului[35]. În scurt timp însă, dominicanii se vor îndrepta spre Nipru (1225). De această dată, misiunea lor va fi un real succes, ei deschizând calea spre creştinarea populaţiilor din aceste teritorii. Chaganul Bortz-Membrock, atras fie de predica misionarilor dominicani, fie silit de primejdia tătară, trimite o solie în frunte cu fiul său, Burch, la arhiepiscopul Strigoniu, Robert, pentru a-i cere botezul[36]. În primăvara anului 1227, Burch, însoţit de o delegaţie de doisprezece cumani şi câţiva călugări dominicani, se înfăţişează înaintea arhiepiscopului Robert, aflat în Transilvania, pentru a organiza un pelerinaj spre Locurile Sfinte[37], cerându-i să-l boteze spre a servi drept exemplu pentru încă 2.000 de cumani care doresc să treacă la creştinism. Arhiepiscopul cere papei permisiunea de a se deplasa în Cumania. În mod logic, suveranul pontif va da curs solicitării, acordându-i, prin scrisoarea din 31 iulie 1227, împuternicirea de legat Apostolic pentru Cumania şi Ţara Brodnicilor[38] cu drept de „a predica în locul nostru, de a boteza, de a ridica biserici, de a hirotonisi preoţi, cât şi de a numi episcopi şi îndeplini îndeobşte toate slujbele ce ţin de cult cât şi de sporirea credinţei”[39].

Beneficiind de susţinerea papală, Robert de Strigoniu, însoţit de trei episcopi – Bartolomeu de la Cinci Biserici, Bartolomeu de Vesprem şi Rainaldus al Transilvaniei şi de însuşi prinţul moştenitor al regelui Ungariei, Andrei al II-lea, Bela – pleacă spre Cumania, unde obţine convertirea unui număr însemnat dintre aceştia[40]non paruae multitudinis Cumanorum[41] — în frunte cu chaganul Bortz-Membrock, naş fiind chiar „rex junior”, Bela[42].

În primăvara anului următor se va desăvârşi organizarea diocezei cumane (transcarpatice) prin numirea unui episcop, în persoana dominicanului Teodoric, de către arhiepiscopul Strigoniu, numire confirmată de către papa Grigorie al IX-lea. Ţinând seama de răspunsul dat de noul papă, în martie 1228, printr-o serie de scrisori adresate destoinicului arhiepiscop, principelui Bela şi priorului dominicanilor din Ungaria, se poate deduce solicitarea făcută de către noii credincioşi în sensul acordării de privilegii, în special cele legate de acordarea indulgenţelor pentru cei ce vor contribui practic la sporirea efectivă a comunităţii creştine. În răspunsul papei se mai vorbeşte şi despre ocrotirea cumanilor împotriva celor „care atacă pe cumanii convertiţi şi împiedică pe ceilalţi de a trece la credinţa creştină”[43] (Carol Auner considera că aceştia ar fi vlaho-bulgarii lui Ioan Asan al II-lea, care nu putea privi nepăsător la extinderea influenţei ungare sub poalele Carpaţilor, până la Dunăre[44]). În acelaşi timp, episcopul dominican Teodoric, care „a muncit cu atâta râvnă pentru sădirea credinţei în neamul cumanilor”, a obţinut din partea papei ca noii convertiţi „să fie slobozi de orice supuşenie, afară de cea faţă de pontificele roman”[45].

Reluarea stăpânirii „Apostolice” asupra teritoriilor locuite de cumani era de natură să nemulţumească regalitatea maghiară şi, nu în ultimul rând, pe episcopul Transilvaniei, care pretindea să-şi exercite autoritatea şi peste eparhia cumană, pe temeiul că o mare parte dintre credincioşii catolici de aici au fost iniţial păstoriţi de persoana sa. În realitate, anularea acestor drepturi însemna pierderea unor importante venituri prin neîncasarea dijmelor bisericeşti.

Pentru a pune capăt acestei situaţii tensionate, cu impact asupra unităţii catolice, papa trimite în Cumania, în martie 1231, ca legat apostolic, pe arhiepiscopul de Strigoniu cu sarcina clară de a cerceta graniţele acestei eparhii spre a se delimita competenţele diferitelor ierarhii ecleziastice din zonă. Limitele teritoriale trasate de acesta ne sunt vag cunoscute. J. Richard include Episcopia cumană în teritoriul mărginit la sud de Ţaratul vlaho-bulgar, la vest de Carpaţi, la nord de Episcopia ruşilor (numită astfel din 1233) şi la est întinzându-se până în regiunea de stepă[46]. Şerban Papacostea, citându-l pe Rogerius, arată că hotarul răsăritean al episcopiei cumane era Siretul, la apus, conform Diplomei din 1247, se deduce că frontiera era Oltul, dar fără voievodatul lui Seneslau, nedepăşind pasul Branului şi Câmpulung. Graniţa sudică atingea, probabil, cursul inferior al Dunării, la confluenţa Siretului cu Dunărea[47]. Aceeaşi neclaritate domneşte şi în planul localizării centrului acestei episcopii, cu privire la acesta existând mai multe teorii: cetatea Crăciuna[48], Odobeşti[49], Focşani[50].

În miezul frământărilor din prima jumătate a secolului al XIII-lea, o informaţie de o deosebită importanţă pentru viaţa creştinătăţii ortodoxe de la est de Carpaţi o constituie scrisoarea din noiembrie 1234 adresată de papa Grigore al IX-lea principelui Bela, din rândurile căreia se desprind informaţii utile atât despre opoziţia localnicilor faţă de încercările de prozelitism catolic, cât şi despre stadiul organizării Bisericii ortodoxe româneşti din acea vreme:
„„După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt nişte popoare (quidam populi)[51], care se numesc români (walati), care deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Caci nesocotind Biserica romană, primesc toate tainele bisericeşti, nu de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care e diecezian al acelui ţinut, ci de la nişte pseudo-episcopi, care ţin de ritul grecilor, iar unii, atât ungurii cât şi teutonii, împreună cu alţi credincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii români, nesocotindu-l pe acesta, primesc sus-numitele taine spre marea indignare a drept-credincioşilor şi spre o mare abatere a credinţei creştine”[52].”
({{{2}}})

Pentru a contracara succesele obţinute de ortodoxism pe teritoriul episcopatului cumanilor, papa recomandă episcopului Teodoric să hirotonisească un episcop catolic din rândul românilor având funcţia de vicar şi caută să determine pe principele Bela să ia măsurile corespunzătoare pentru a-i sili pe români să-l accepte pe episcopul ce li se va propune[53].

Papa dădea aceste dispoziţii potrivit hotărârilor celui de-al IV-lea conciliu general de la Lateran (1215), care în canonul IX hotăra ca în regiunile cu populaţie şi rit de limbă străină să se numească un episcop vicar care să fie subordonat diocezanului locului[54].

Această scrisoare atestă faptul că în cuprinsul episcopiei cumane se găseau mai mulţi episcopi ortodocşi, desemnaţi prin termenul de pseudo-episcopi, care probabil se aflau în fruntea unor comunităţi religioase, temeinic organizate şi constituite, în număr relativ mare, de vreme ce puteau ameninţa opera de catolicizare întreprinsă de papalitate şi regatul maghiar[55]. Existenţa acestor episcopi o presupunea pe cea a unor organizaţii politice corespunzătoare. Informaţiile cu privire la aceste organizaţii bisericeşti dau la iveală, pe lângă realitatea etnică covârşitor românească din cuprinsul episcopiei cumane, şi structurile sale politice. Popoarele din Episcopia cumanilor care sunt numite români aveau, aşadar, organizaţii politice în această dioceză. Episcopiile româneşti din cuprinsul Cumaniei reprezentau, în fapt, emanaţia unei puteri laice corespunzătoare, voievodat sau cnezat, în ciuda faptului că documentul ce le relevă existenţa nu surprinde direct corespondenţa, nepermiţând localizarea acestora[56].

În ceea ce-i priveşte pe ierarhii ortodocşi, nu se ştie dacă erau autohtoni sau reprezentanţi ai clerului sud-dunărean, eventual bulgar. Probabil aceştia au fost hirotonisiţi în Ţaratul asanid, poate la Ohrida sau Târnovo, deoarece în această perioadă, Ioan Asan al II-lea şi clerul vlaho-bulgar, rupând relaţiile cu Roma, se orientau tot mai mult spre o alianţă cu Ioan al III-lea Vatatzes (1222-1254) şi, implicit, spre ortodoxismul bizantin de la Niceea, al cărei patriarh va recunoaşte, în primăvara anului 1235, autocefalia Bisericii bulgare şi titlul onorific de patriarh mitropolitului de Târnovo[57]. Există şi ipoteza conform căreia, la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XII-lea şi începutul celui de-al XIII-lea, anumite zone din jumătatea nordică a Moldovei să fi intrat în aria de influenţă a Episcopiei de Halici[58], lucru mai greu de dovedit, dat fiind faptul că în această zonă se găsea un episcopat egal în rang cu pseudo-episcopii români[59].

În ceea ce priveşte statutul de „pseudo-episcopi”, s-a afirmat[60] că nerecunoaşterea calităţii ierarhice a episcopilor valahi este neîntemeiată, întrucât potrivit canoanelor Bisericii romane, nu poate fi tăgăduită autenticitatea sfinţirii unui arhiereu numai pentru faptul că acesta era de rit grecesc. Din punct de vedere al dreptului canonic, nerecunoaşterea unui episcop putea fi determinată doar de faptul că fusese sfinţit de către doi arhierei şi că nu avea un sediu stabil sau că pretindea drepturi arhiereşti pentru teritoriul unei alte dioceze. Scrisoarea papală din 1234 pare a face aluzie la această ultimă împrejurare. În concluzie, „pseudo-episcopii” români nu erau cotaţi ca atare pentru că aparţineau ritului grecesc sau ar fi reprezentat o concurenţă periculoasă pentru titularul diocezei cumanilor, ci numai datorită faptului că nu fuseseră sfinţiţi canonic. În fapt, pentru Roma, ca şi pentru Bizanţ, de altminteri, pseudo-episcopii, pseudo-preoţii, pseudo-călugării sunt, în mod esenţial, cei care se află în afara legitimităţii bisericeşti pe care o recunoşteau sau, mai exact, o revendicau cele două centre[61].

Nu se cunosc rezultatele demersului papal din 14 noiembrie 1234 şi nici dacă principele Bela şi-a îndeplinit făgăduielile. Totuşi, populaţia românească ortodoxă din cadrul Episcopiei cumane va rezista ingerinţelor ungaro-papale. De altfel, nu erau izolaţi de ortodoxismul bizantin de peste Dunăre, de unde, se pare, veneau aceşti „pseudo-episcopi”[62].

În 1241, tătarii vor pustii Episcopia cumanilor şi vor nimici Scaunul din Milcovia, spulberând în mare măsură aşezările catolice abia înjghebate în cuprinsul eparhiei cumane[63]: „Iar Bochetor, cu alte căpetenii, traversând râul care se numeşte Siret, au ajuns în ţara episcopului cumanilor şi, înfrângându-i pe oamenii care se adunaseră la luptă, au început să ocupe toată ţara”[64] (Bocketor autem cum aliis regibus, fluvium qui Zerech dicitur transeuntes pervenerunt ad terram episcopi Comanorum et expugnatis hominibus, qui ad pugnam convenerant, ceperunt terram totaliter ocupare). Conform izvoarelor dominicane, se pare că au cazut jertfă tătarilor 90 de călugări. Probabil tot în acest circumstanţe dispare şi Teodoric, după această dată încetând referirile la persoana sa.

După ce, în 1241, Episcopia cumană va cădea în mare parte pradă invaziei tătare, prozelitismul catolic va fi reluat cu şi mai multă tărie, favorizat de activitatea Ordinului Călugărilor Franciscani. Prin Bula papală „Cum hora undecima”, dată de papa Grigore al IX-lea în iunie 1239, reînnoită de Inocenţiu al IV-lea în 1245 şi extinsă în 1253, de către acelaşi papă, franciscanii erau autorizaţi să meargă în Cumania, având împuternicirea de a converti, boteza şi a săvârşi Sfintele Taine[65].

Activitatea franciscanilor se dovedeşte a fi deosebit de intensă, după mijlocul secolului al XIII-lea aceştia fiind implicaţi într-un amplu proces de creştinare al regiunilor aflate sub dominaţie tătară. Punctul maxim al acestei campanii va fi atins după 1266, mai precis după pătrunderea genovezilor în ţinuturile pontice, acum fiind întemeiat un vicariat franciscan cu centrul în Crimeea, având două custodii aflate în regiunile ocupate de tătari: cea de la Saray, respectiv Gazaria, servind drept rampă de lansare a prozelitismului spre teritoriile din Asia. Activitatea laborioasă desfăşurată de Ordinul Franciscan este reliefată şi de scrisoarea fratelui Ladislaus, „custos de Gazaria”, datată 10 aprilie 1287, transmisă ministrului general al ordinului, Mateo d’Acquasparta (1287-1289), ce pomeneşte patru oraşe, în care existau, încă din 1286, mânăstiri franciscane: Kerqveti, Capha, Solhatan şi Vicum (probabil Vicina)[66].

După căderea Constantinopolului sub dominaţia cruciaţilor, în 1204, Dobrogea cunoaşte un masiv exod de populaţie bizantină, ce se va stabili aici ca urmare a intoleranţei latine[67]. Acum oraşul Vicina a putut prelua conducerea religioasă a întregului ţinut. În această etapă, în care latinii au înlăturat vremelnic stăpânirea bizantină din teritoriul balcanic, Vicina a putut prelua iniţiativa de a înlocui autoritatea administrativă imperială din această zonă[68]. În acest cadru se înscrie şi reuşita notabilităţilor greceşti din Dobrogea ce obţin, pentru propriile nevoi spirituale, crearea unei arhiepiscopii[69], dependentă de Patriarhia de la Niceea[70].

Într-un document din anii 1259-1260(?), Codex Vaticanus Graecus, găsit într-o copie datată în 1299, care conţine o listă a mitropoliilor greceşti, pe fila 223V a codicelui respectiv se află o apostilă, datorată copistului, care reprezintă de fapt izvorul nostru. Aici sunt enumerate oraşele ridicate la rangul de mitropolie între anii 1204-1261. La numărul 10, între Didymoteichon şi Melagina, apare Vicina. Ţinând seama de faptul că Vicina nu este menţionată în Notiţia 10 (manuscrisul de la Leipzig), datată între 1204-1261, precum şi faptul că nu apare nici în lista codicelui genovez (1249-1250), perioada în care a avut loc ridicarea la rangul de mitopolie nu poate fi cuprinsă decât între anii 1250-1260[71], momentul cel mai prielnic fiind 1259-1260, data propusă de Vitalien Laurent[72].

În ceea ce priveşte teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre, pentru secolul al XIII-lea există puţine informaţii scrise referitoare la activitatea religioasă. Prin faptul că existau misiuni creştine îndreptate atât spre chazari, cât şi spre ruşi, se înţelege că nici aceste teritorii n-au fost ocolite, dar, conform obiceiului vremii, erau integrate dominatorilor cumani[73]. „Ţările” româneşti mai evoluate, surprinse doar fragmentar de puţinele izvoare disponibile referitoare la secolului al XIII-lea, aveau, conform dezvoltării politice, Episcopia[74]. Fiecare din formaţiunile prestatale ce apar menţionate în Diploma Ioaniţilor – principalul document pentru această perioadă – voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, cnezatele lui Ioan şi Farcaş care dispuneau, probabil, de o episcopie ortodoxă. În Ţara Severinului, unde fusese creat Banatul maghiar de Severin, ca o replică la intenţiile papalităţii de a crea aici o episcopie dependentă de Roma, regele Ungariei cere papei dreptul de a atribui această formaţiune unui episcop, „după placul nostru”[75]. În acelaşi timp, un act emis în 1237, adresat dominicanilor, aminteşte prezenţa unei populaţii însoţită de clerici ortodocşi în Banatul de Severin. Acestor informaţii se adaugă cele reieşite dintr-un document din aceeaşi perioadă, „Către noii convertiţi aflaţi în Severin şi în Ţinuturile învecinate”, care arată că la o populaţie numeroasă cu preoţi proprii trebuia să existe, de asemenea, episcopi locali ortodocşi care păstoreau în această regiune. Acelaşi lucru se poate presupune şi pentru Muntenia de vest, unde la sfârşitul secolului al XIII-lea exista un episcop catolic la Argeş[76].

Tot Diploma Ioaniţilor ne conduce la ideea că în Oltenia şi Muntenia exista o organizare bisericească. Printre altele, diploma prevedea ca o parte din veniturile provenite din teritoriile cedate să se împartă între rege şi cavaleri, iar altele să rămână în întregime acestora. Erau scutite „bisericile clădite şi cele ce se vor clădi în toate ţările sus-zise - rămânând, deci, neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor pe care se ştie că le au”[77]. Nu se poate şti sigur la ce fel de episcopi se referea diploma, este probabil să fie avuţi în vedere „pseudo-episcopii”, amintiţi de faimosul act din 14 noiembrie 1234. Se presupune că aceste voievodate aveau şi un reprezentant religios de un rang corespunzător[78].

Spre sfârşitul secolului se constată o accentuare a prigonirii schismaticilor. Într-un document din 10 decembrie 1270 se specifică faptul că tătarii au fost aţâţaţi împotriva regatului maghiar de către vecini[79], aceştia neputând fi decât schismaticii. Sinodul din 1279, desfăşurat la Buda, care, prin hotărârile adoptate, în speţă, articolul 120, „De sacerdotibus schismaticus” se specifica: „Acestora nu le este iertat a ţine cultul dumnezeiesc, a zidi capele sau alte case sfinte, nici credincioşilor nu le este iertat a lua parte la astfel de cult dumnezeiesc sau a intra în astfel de capele”[80]. În acelaşi an, regele Ladislau depune un jurământ în faţa episcopului Filip de Fermo că va păzi credinţa catolică şi îi va converti pe cumani la catolicism. În vara anului 1280, regele dă două decrete prin care poruncea prigonirea schismaticilor[81]. Printr-o scrisoare din 23 iulie 1290, papa Nicolae al IV-lea cerea banilor Slavoniei să lupte „împotriva Tătarilor, Saracenilor, Nogailor, schismaticilor şi ereticilor”[82], iar la 28 ianuarie 1299, papa Bonifaciu al VIII-lea dădea dreptul arhiepiscopului de Strigoniu să fie anchetator şi pedepsitor al schismaticilor şi păgânilor, ajutat fiind de dominicani şi franciscani[83].

Note

  1. Nicolae Iorga, Locul Românilor în istoria universală, Bucureşti, 1985, p. 71-85; p. 63
  2. Dan Gh. Teodor, Creştinismul de la Est de Carpaţi de la Origini până în secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991;
  3. 3 Petre P Panaitescu, Perioada slavonă la români şi ruperea de cultura Apusului, în Idem, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1994, p. 20-21; Idem, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 185-201;
  4. Aurelian Sacerdoţeanu, Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în secolele al IX-lea – al XIII-lea, în „S.T.”, XX, nr. 3-4, 1968, p. 253-257;
  5. 5 Şerban Papacostea, Întregiri la cunoaşterea vieţii bisericeşti a românilor în evul mediu (sec. XIV), în Idem, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988, p. 210-221;
  6. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I., Bucureşti, 1992, p. 218-222;
  7. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 195; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 249; N. Iorga, op. cit., p. 87;
  8. D.I.R., C., I, p. 28; Ştefan Pascu, Contribuţiuni la istoria românilor în secolul XIII şi XIV, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, X, 1945, p. 151-152; Gheorghe I. Moisescu, Urmările schismei la români, în „Ortodoxia”, VI, Nr. 2-3, 1954, p. 352;
  9. D.I.R., C., I, p. 29; Gheorghe I. Moisescu, op. cit., p. 352-353;
  10. Gheorghe I. Moisescu, op. cit., p. 353;
  11. Ştefan Pascu, op. cit., p. 152;
  12. Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993, p. 59-60;
  13. Ştefan Pascu, op. cit., p. 153;
  14. Augustin Bunea, Încercare de istorie a românilor până la 1382, Bucureşti, 1912, p. 197;
  15. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 225;
  16. C. I. Andreescu, op. cit., p. 770;
  17. Andrei Pippidi, Aperçu sur les rapports des roumains avec les Ordres de chevalerie, în „Miscellanea in Honorem Radu Manolescu Emerito”, Bucureşti, 1996, p. 108;
  18. Vasile Gh. Sibiescu, Episcopatul cuman de Milcovia (1227[1228]-1241): Împrejurările înfiinţării, rezistenţa băştinaşilor români ortodocşi, în Antonie Plămădeală (coord.), Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983, p. 284-285;
  19. Louis Bréhier, L’Église et l’Orient au Moyen Age: les croisades, Paris, 1928, p. 142; Florentina Căzan, Cruciadele. Momente de confluenţă între două civilizaţii şi culturi, Bucureşti, 1990, p. 69; É. Perroy, Les Croisades et l’Orient latin, Paris, 1928, p. 103;
  20. D.I.R., C., I, p. 150;
  21. Ibidem, p. 154, 371: eo quod ipsi in confinio illo tamquam nonella plantatio sunt positi etasiduos Cumanorum patientes insultus se pro regno tamquam firmum propugnaculum de die in diem morti opponere non formidant;
  22. Şerban Papacostea, Românii…, p. 34-35;
  23. D.R.H., D, I, p. 1-4;
  24. Ibidem, p. 7-8;
  25. Ibidem, p. 12; Vasile Gh. Sibiescu, op. cit., p. 293; Dan Gh. Teodor, op. cit., p. 45-46; Gh.I. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului XIV, Bucureşti, 1942, p. 5; Carol Auner, Episcopia Milcoviei, în „Revista Catolică”, I, nr. 4, 1912, p. 536-540;
  26. D.I.R., C., I, p. 276; Gh.I. Moisescu, Catolicismul…, p. 6-7;
  27. Andrei Pippidi, op. cit., p. 109; Vasile Gh. Sibiescu, op. cit., p.295-296;
  28. Vasile Gh. Sibiescu, op. cit., p.296; Şerban Papacostea, Românii…, p. 87;
  29. N. Pfeiffer, Die Ungarische Dominikanerorddensprovinz non ihre Gründung, 1221, bis, zur, tartaren Verwustung, 1241-1242, Zürich, 1913, p. 144 şi urm.; Al. Gonţa, Afirmarea existenţei statului moldovean în luptele dintre catolici şi ortodocşi până la întemeierea voievodatului lui Dragoş, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXVI, nr. 9-12, 1960, p. 559; Gh.I. Moisescu, Catolicismul…, p. 10; I. Ferenţ, Cumanii şi episcopia lor, Blaj, 1931, p. 101-108;
  30. Jean Richard, La papauté et les missions d’Orient au Moyen Age (XII-XV siecles), Ecole Française de Rome Palais Farnese, 1977, p. 24;
  31. Vasile Gh. Sibiescu, op. cit., p. 297; Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (sec. X-XIV), Bucureşti, 1974, p. 167;
  32. 3Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 167;
  33. Radu Constantinescu şi Emil Lazea, O bibliotecă monastică din Transilvania pe la 1200, în „Studii”, XXII, nr. 6, 1969, p. 1145-1153; Gh. Duzinchievici, Propaganda cistercită printre români, în „Cercetări Istorice, IV, nr. 2”, 1928, p. 126-138; Michael Tănase, Avatarurile unui act de donaţie. Donaţie făcută cistercienilor în Ţara Bârsei de către Bela IV, la 17 martie 1240, în „R.I.”, IV, nr. 1-2, 1993, p. 55-79;
  34. Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi Sud-Estul european, Bucureşti, 1933, p. 16;
  35. I. Ferenţ, op. cit., p. 117;
  36. Ibidem, p. 118-119; Gh.I. Moisescu, Catolicismul…, p. 11-12; Vasile Gh. Sibiescu, op. cit., p. 297; Jean Richard, op. cit., p. 24; C. I. Andreescu, op. cit., p. 278;
  37. I. Ferenţ, op. cit., p. 123;
  38. D.R.H., D, I, p. 14-15;
  39. Ibidem; M. Zimmermann, Die päpstliche Legation in der ersten Hälfte des 13 Jahr (1198-1241), Paderborn, 1913, p. 135, apud Jean Richard, op. cit., p. 24;
  40. D.I.R., C., I, p. 230-231;
  41. Hurmuzaki, I (1), p. 107;
  42. I. Ferenţ, op. cit., p. 130-133; Jean Richard, op. cit., p. 24; Şerban Papacostea, Românii…, p. 67; Gh.I. Moisescu, Catolicismul…, p. 14-15;
  43. 43 D.I.R., C., I, p. 232;
  44. Carol Auner, op. cit., p. 547;
  45. D.I.R., C., I, p. 235;
  46. Jean Richard, op. cit., p. 25;
  47. Şerban Papacostea, Românii…, p. 68;
  48. Carol Auner, op. cit., p. 544; C. Cihodaru, Note despre cetatea Crăciuna, în „Studii şi cercetări ştiinţifice”, I, 1963, p. 99-107; I. Chiţescu, Cu privire la localizarea cetăţii Crăciuna, în „S.C.I.V.”,II, 1967, p. 351-359;
  49. Gh.I. Moisescu, Catolicismul…, p. 4 şi 23; Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 185; C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967;
  50. I. Nistor, Emanciparea politică a daco-românilor în Transilvania, în „A.A.R.M.S.I.”, XXIV, 1941-1942, p. 22;
  51. Şerban Papacostea, Românii…, p. 62: autorul consideră că traducerea termenului populi prin „oameni” este greşită, el optând pentru „popoare”;
  52. D.R.H., D, I, p. 20-21;
  53. Ibidem;
  54. Vasile Gh. Sibiescu, op. cit., p. 316; Şerban Papacostea, Românii…, p. 62-63; Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 175;
  55. Dan Gh. Teodor, op. cit., p. 65-66; Al. I. Gonţa, op. cit., p. 561;
  56. Dan Gh. Teodor, op. cit., p. 66; Şerban Papacostea, Românii…, p. 62-64;
  57. Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 173-174; A. A. Bolşacov-Ghimpu, Episcopi ortodocşi din Ţările Române în secolul al XIII-lea, în „Glasul Bisericii”, XXX, Nr- 1-2, 1971, p. 128;
  58. Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982, p. 106 şi 233-234;
  59. A. A. Bolşacov-Ghimpu, op. cit., p. 128;
  60. Radu Constantinescu, Note privind istoria Bisericii române în secolele XIII-XV, în „S.M.I.M.”, VI, 1973, p. 173-192;
  61. Ibidem p. 188-189;
  62. C. I. Andreescu, op. cit., p. 273; V. V. Muntean, Organizarea mănăstirilor româneşti în comparaţie cu cele bizantine (până la 1600), Bucureşti, 1984, p. 32: autorul considera că pseudo-episcopii erau un fel de horepiscopi itineranţi ce întreţinea raporturi cu un scaun eparhial în Dobrogea;
  63. Vasile Gh. Sibiescu, op. cit., p. 306-308; Victor Spinei, op. cit., p. 157-171; Şerban Papacostea, Românii…, p. 90-101; Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară…, p. 33-56;
  64. Carmen Miserabile, în Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. V, 1935, p. 33; s-a folosit traducerea lui Şerban Papacostea, Românii…, p. 68;
  65. Gh.I. Moisescu, Catolicismul…, p. 26-27; Vasile Gh. Sibiescu, op. cit., p. 308, nota 178;
  66. C.I. Andreescu, Aşezări Franciscane la Dunăre şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV, în „Cercetări istorice”, VIII-IX, nr. 2, 1932-1933, p.157;
  67. Vitalien Laurent, La domination byzantine aux bouches du Danube sous Michael VIII Paleolog, în „R.H.S.E.E.”;XXII, 1945, p. 183-194; Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în „De la Dunăre la Mare”, Galaţi, 1979, p. 150; Răzvan Theodorescu, Romains et Byzance provinciale dans la civilisation du Bas Danube au XIII-e siecle, în „Nouvelles Etudes d’Histoire”, VI, part. 1, Bucureşti, 1980, p. 95;
  68. Corina Niculescu, Aspectele relaţiilor culturale cu Bizanţul la Dunărea de Jos în secolele X-XIV, în „S.M.I.M.”, V, 1962, p. 46;
  69. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 151; Răzvan Theodorescu, Romains et Byzance…, p. 96;
  70. Ion Barnea, Monumente creştine şi viaţă bisericească în secolele VII-XIV, în „Monumente istorice şi izvoare creştine”, Galaţi, 1987, p. 116;
  71. Silvia Baraschi, Izvoare scrise privind aşezările dobrogene (sec. XI-XIV), în „R.d.I.”, 34, nr. 2, 1981, p. 320-321; Răzvan Theodorescu, Bizanţ…, p. 197;
  72. Vitalien Laurent, recenzia la Gheorghe Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă. Contributions a l’histoire domination byzantine et tatare et du comerce genois sur le litoral roumain du Mer Noire, Bucharest, 1935, în „Echos d’Orient, 39, 1936, p. 116;
  73. Aurelian Sacerdoţeanu, Organizarea…, p. 251;
  74. Şerban Papacostea, Românii…, p. 64;
  75. Ibidem p. 70;
  76. A. A. Bolşacov-Ghimpu, op. cit., p. 127;
  77. D.R.H., D, I, p. 22 şi 25;
  78. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 245-246;
  79. D.I.R., C., II, p. 133;
  80. Augustin Bunea, Încercare de istorie a românilor până la 1382, Bucureşti, 1912, p. 199-200;
  81. Al. I. Gonţa, op. cit., p. 546;
  82. D.I.R., C., II, p. 313-332;
  83. Ibidem p. 460-461;