Constantin I. C. Brătianu

Constantin I. C. Brătianu
Născut		13 ianuarie 1866, Florica, judeţul Argeş
Decedat		20 august 1950, Sighet
Ocupaţie		om politic, inginer
Ministrul de Finanţe al României
Mandat 14 noiembrie 1933 - 3 ianuarie 1934
Partide		Partidul Naţional Liberal (1895 - 1947)
Căsătorit cu		Adina Costinescu
Părinţi		Ion C. Brătianu Pia Pleşoianu
Copii		Ion Brătianu (Oni) Constantin Brătianu Dan Brătianu

Constantin I. C. Brătianu (n. 13 ianuarie 1866, Florica, judeţul Argeş - d. 20 august 1950, penitenciarul Sighet), cunoscut sub numele Dinu Brătianu, inginer, om politic. Deşi provenea dintr-o familie cu tradiţie politică, Dinu Brătianu nu a făcut politică militantă, cariera sa fiind umbrită de personalităţile mai puternice şi dominante ale fraţilor săi. După dispariţia acestora şi a tânărului politician I. G. Duca, Dinu a fost desemnat să preia conducerea Partidului Naţional Liberal. Deşi, contrar uzanţelor politice, preşedinte al Consiliului de miniştri a fost desemnat Gheorghe Tătărescu, exponent al tinerei generaţii, Dinu Brătianu a moderat cu înţelepciune disputele dintre generaţii apărute în sânul partidului.

În perioada regimurilor autoritare, a militat alături de reprezentanţii celorlalte partide istorice pentru revenirea la democraţie, având o contribuţie majoră la „lovitura de palat” din 23 august 1944. Din acel moment, România a intrat în sfera de influenţă sovietică, fapt ce a permis instaurarea la putere a Partidului Comunist. Cu toată opoziţia vehementă din partea sa şi a lui Iuliu Maniu, treptat, comuniştii au acaparat întreaga putere în stat şi au eliminat de pe scena politică toate forţele care se împotriveau noului regim. Şi-a găsit sfârşitul în penitenciarul comunist de la Sighet, alături de majoritatea elitei politice din perioada interbelică.

Originea. Studiile

Dinu Brătianu era cel de-al doilea fiu al lui Ion C. Brătianu şi al Piei Pleşoianu. Tatăl său a fost fondatorul Partidului Naţional Liberal şi prim-ministru al României o lungă perioadă de timp, când ţara noastră şi-a cucerit Independenţa de stat şi a devenit monarhie constituţională. Studiile liceale le-a urmat la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, iar din 1885 pleacă la Paris, unde frecventează Liceul „Saint Louis”. Anul următor, Dinu se înscrie la Şcoala Politehnică, iar între 1888 - 1891, a studiat la prestigioasa „École des Mines”, numărându-se printre primii ingineri de mine din ţară. Asemenea fraţilor săi, Dinu a respectat dorinţele tatălui, care a vrut ca toţi fii săi să devină ingineri.

Inginer. Activitatea profesională

După terminarea studiilor, revine imediat în ţară şi este angajat ca director al puţurilor de la Moineşti - Solonţ, din cadrul Societăţii române pentru exploatarea petrolului, apoi, în următorii doi ani, s-a ocupat de coordonarea lucrărilor pentru constucţia căii ferate din zona împădurită a Transilvaniei şi pentru construcţia podului de cale ferată dintre Galaţi şi Brăila. Din 1905 şi până în 1907, funcţionează ca director al Fabricii de hârtie Letea. După ce în primăvara anului 1907 este naş al fratelui său Ionel, câteva luni mai târziu, pe 26 august, Constantin se căsătoreşte cu Adina Costinescu, fiica fruntaşului liberal Emil Costinescu.

Deputat. Iniţiator al dezvoltării sistemului bancar şi de credit

Debutează în activitatea politică în 1895, când este ales senator la vârsta fragedă de 29 de ani. Din 1902, este ales deputat de Olt, iar trei ani mai târziu, devine deputat de Muscel. Deşi era implicat în activităţile politice ale Partidului Naţional Liberal, bătăliile interne de pe scena politică erau lăsate în seama celor doi fraţi ai săi, Ionel Brătianu şi Vintilă Brătianu. Aşadar, în prima parte a vieţii sale, Dinu Brătianu nu a făcut carieră politică, trăind în umbra fraţilor săi, care au acoperit cu impunătoarele lor personalităţi scena politică şi activitatea socio-economică a României. Iniţiator al dezvoltării sistemului bancar şi de credit din România, ce fusese creat tot de un liberal, Eugeniu Carada, Dinu Brătianu conducea Banca Românească, cea mai importantă bancă privată din ţară, Creditul Funciar Rural şi Creditul Urban, iar mai târziu va fi iniţiatorul Creditului Industrial.

Pe 24 noiembrie 1927, Ion I. C. Brătianu, prim-ministru în funcţie şi preşedinte al PNL, încetează din viaţă, răpus de o boală banală. A fost un moment de răscruce în istoria politică a României, căci în acele vremuri Ionel Brătianu domina cu autoritate politica din România. Îi urmează la guvern şi la partid fratele său, Vintilă Brătianu, care, după o guvernare de un an, trece în opoziţie. PNL se afla discreditat în ochii opiniei publice, deoarece fusese singura formaţiune care s-a opus restauraţiei carliste din 8 iunie 1930. Acest eveniment major produsese deja o scindare în sânul partidul, căci Gheorghe Brătianu, fiul lui Ionel Brătianu, şi o parte din tinerii liberali au fost de acord cu revenirea pe tron a lui Carol şi astfel au fost excluşi din partid de Vintilă Brătianu. Dinu a încercat să-i tempereze pe cei doi pentru a evita ruptura din partid, fără ca de altfel să reuşească.

Ascensiunea în funtea partidului

Vintilă Brătianu este răpus de boală pe 21 decembrie 1930. Preşedinţia partidului a revenit atunci lui Ion Gheorghe Duca, tânăr politician care fusese pregătit la „şcoala politică” a Brătienilor pentru a prelua la un moment dat frâiele partidului. I. G. Duca a reuşit să redreseze imaginea partidului şi să se apropie de şeful statului, astfel că pe 14 noiembrie 1933, PNL este chemat la guvernare pentru a organiza alegerile care urmau să aibă loc o lună mai târziu. În guvernul Duca, Dinu Brătianu a fost desemnat ministru de Finanţe. Din nefericire, tot de un sfârşit tragic a avut parte şi Duca, în seara de 29 decembrie 1933 fiind asasinat pe peronul gării din Sinaia de un grup de trei legionari, denumiţi Nicadorii.

Fraţii Brătianu - Dinu, Ionel şi Vintilă, în 1885

După asasinarea lui Duca, Delegaţia Permanentă a PNL îl propune drept preşedinte al partidului pe Constantin I. C. Brătianu, ultimul reprezentant al dinastiei Brătianu, fapt aprobat de Comitetul Central al partidului la 4 ianuarie 1934. În cuvântarea rostită cu acest prilej, noul preşedinte declara: „La vârsta de 68 de ani, nu era momentul să încep o nouă viaţă politică. Bucuros şi de rândul acesta m-aş fi dat înapoi dacă aş crede că altul din partid poate întruni unanimitatea sufragiilor” . Ziaristul şi comentatorul Tudor Teodorescu-Branişte scria în „Adevărul” din 6 ianuarie 1934: „Netăgăduit, Dinu Brătianu aduce în scaunul pe care-l ocupă o seamă de însuşiri personale: un spirit ponderat, o experienţă destul de îndelungată şi prestigiul impresionant al numelui”.

Conflictul dintre Vechea generaţie şi tinerii liberali

În mod surprinzător, în acceaşi zi, pentru prima dată in istoria Partidului Naţional Liberal, nu preşedintele partidului a fost cel desemnat să preia scaunul de prim-ministru. Astfel, Carol al II-lea îl numeşte pe Gheorghe Tătărescu la conducerea Consiliului de miniştri. Tătărescu era unul dintre reprezentanţii tinerei generaţii liberale, însă simpatiile sale faţă de şeful statului erau cunoscute. În ciuda acestui fapt, Dinu Brătianu a păstrat conducerea partidului, dar un conflict între generaţii a fost inevitabil. Astfel, între şeful guvernului şi cel al partidului au avut puternice fricţiuni şi controverse care au afectat Partidul Naţional Liberal .

„Bătrânii” (Dinu Brătianu, Constantin Angelescu) se bazau pe capitalul privat şi pe Banca Naţională, erau pentru menţinerea regimului democrativ, împotriva organizaţiilor extremiste şi tendinţelor autoritare manifestate de regele Carol. „Tinerii” liberali (Gheorghe Tătărescu, Victor Iamandi) s-au integrat tot mai mult în noua grupare a marii burghezii, concentrată în jurul Băncii de Credit, interesele acestei grupări împletindu-se deseori cu cele ale regelui .

Constantin Brătianu nu a ezitat să facă public declaraţii potrivit cărora înţelegea să îşi angajeze răspunderea pentru unele acte ale guvernului, calificând drept periculoasă hotărârea acestuia de a menţine starea de asediu şi cenzura, precum şi intenţia de a modifica Constituţia . La 6 decembrie 1935, Brătianu a înaintat regelui un memoriu intitulat De ce nu pot avea încredere în dl. Tătărescu, în care expunea pe larg punctul de vedere al „bătrânilor liberali” .

De asemenea, s-au înregistrat încercări repetate ale lui Tătărescu de a prelua conducerea PNL şi încercări din partea lui Brătianu de a elimina mai mulţi tineri din guvern . Deşi s-a consumat multă energie, nici una dintre grupări nu a reuşit să îşi impună dominaţia asupra celeilalte. Acest fapt s-a evidenţiat la Congresul general al PNL din 9 iulie 1936. În cadrul acestuia, Dinu Brătianu a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte al partidului, iar Gheorghe Tătărescu în cea de secretar general .

Instaurarea dictaturii regale

Momentul de ruptură a survenit în decembrie 1937. Deşi expirase mandatul legitim de 4 ani la guvernare a PNL, Tătărescu a fost desemnat încă odată de Carol la conducerea guvernului, pentru a organiza noile alegeri legislative. Campania electorală din acea iarnă, de o violenţă extremă, a discreditat partidele politice în ochii electoratului. Astfel, pentru prima dată în istoria politică a ţării noastre, partidul din rândul căruia proveneau membrii guvernului care organiza alegerile nu a reuşit să le câştige. Deşi s-a clasat pe primul loc cu 35,9%, PNL trebuia să obţină 40% din totalitatea voturilor valabil exprimate pentru a obţine majoritatea parlamentară şi să susţină astfel Consiliul de miniştri . De acest lucru a profitat rege Carol, care l-a desemnat prim-ministru pe Octavian Goga, preşedintele PNC, formaţiune care se clasase abia pe locul patru în alegeri cu 9,15% . Acest fapt a permis regelui Carol al II-lea să intervină decisiv pentru atingerea obiectivului său politic. După această lovitură, PNL acţionează energic pentru pentru redresarea liniei politice a partidului. La 10 ianuarie 1938 s-a realizat fuziunea cu PNL-Gheorghe Brătianu , ceea ce a însemnat şi diminuarea poziţiei grupării lui Tătărescu şi întărirea forţelor care luptau împotriva tendinţelor autoritare ale regelui.

Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Constituţia din 1923 a fost suspendată şi a fost elaborată o nouă leege fundamentală care a fost promulgată pe 27 februarie 1938. Prin aceasta, regele îşi aroga largi prerogative executive şi legislative (vezi Constituţia din 27 februarie 1938). Prin aceste două acte a avut loc o schimbare a formei de guvernământ din România. Monarhia îşi asigura o poziţie dominantă în sistemul politic al ţării, iar instituţiile statului erau subordonate lui Carol al II-lea . Pe 30 martie 1938 a survenit lovitura decisivă aplicată de Carol formaţiunilor politice. Este publicat decretul-lege de dizolvare a asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice . Formaţiunile slabe şi cele fidele lui Carol au decis să-şi înceteze activitatea, iar celelalte au trebuit să-şi o restrângă considerabil.

Pierderile teritoriale din vara anului 1940

Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord

Începând din acea perioadă, Constantin I. C. Brătianu începe să-şi asume cu toată energia responsabilităţile de preşedinte al PNL, conştient că politica dusă de Carol al II-lea este catastrofală pentru ţară. Situaţia geopolitică de pe scena internaţională afectează şi România. Odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, dominaţia Germaniei şi a Italiei în Europa lasă ţara noastră izolată în faţa revizionismului. Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern . În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei . Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii . În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice .

Dictatul de la Viena

La 1 iulie 1940, în cursul audienţei colective a fruntaşilor politici români la rege, Dinu Brătianu, luând cuvântul, a criticat politica suveranului în mod foarte energic. Această politică prevedea renunţarea la garanţiile puterilor occidentale (Anglia şi Franţa), rezilierea contractelor de furnizare de petrol şi alimente acestora, cererea făcută Axei de a ne garanta frontierele şi acceptarea de către Carol al II-lea a împăcării cu legionarii, precum şi cedarea fără luptă a teritoriilor româneşti. Regele i-a reproşat că nu acceptase să fie prim-ministru, post ce i-l oferise în septembrie 1939. Dinu Brătianu i-a răspuns: „Pentru că mi l-aţi oferit ca să subscriu la guvernare fără a avea răspunderea sub dictatură, fără consimţământul ţării, fără Constituţie. Nu puteam primi”. Un moment nou dificil a survenit la Consiliul din 30 august. Sub ameninţarea ştergerii de pe harta Europei, majoritatea a decis acceptarea prevederilor Dictatului de la Viena şi cedarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria . Brătianu s-a împotrivit cedării fără luptă:

„Ardealul constituie leagănul şi rezistenţa milenară a românismului, iar românii nu-l pot ceda fără luptă. Eu ştiu că mocneşte nu numai în populaţia civilă, dar şi în armată un simţământ de revoltă extraordinar; se spune că vechiul Regat i-a părăsit; că domnii de la Bucureşti îi sacrifică pentru liniştea lor. Că Germania şi Italia ne garantează frontierele, n-am nici o încredere ...Nu se mai face politică precum pe vremea când cuvântul omului de stat era cuvânt de Evanghelie ... când s-a primit ultimatumul Rusiei, şi atunci eram de părere că nu trebuie să cedăm, pentru că prevedeam că o cesiune va atrage alta ... eu sunt contra acceptării arbitrajului ...şi apoi ruşii ce aşteaptă? Germania nu vrea un conflict cu Rusia sub nici o formă. Dacă ruşii ne atacă şi ocupă Moldova, Germania nu poate trimite trupe. Din slăbirea României se va face un nou reazem al bolşevismului în Orient. Trebuie să ne opunem cu forţa armată şi să salvăm cel puţin onoarea României.”

({{{2}}})

Perioada regimului antonescian

În aceste condiţii dezastruoase pentru ţară, Carol al II-lea este silit să abdice pe 6 septembrie 1940. Noul rege, Mihai I, era încă tânăr şi neexperimentat, generalul Ion Antonescu şi-a arogat titlul de „conducător al statului” şi a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” .

După asasinatele legionare din 26/27 noiembrie , Dinu Brătianu s-a dus la Antonescu, exprimându-şi protestul şi revolta sa în faţa generalului. Antonescu s-a arătat deosebit de şovăielnic şi a căutat să-l liniştească pe Dinu Brătianu. Apoi a instituit pe lângă fiecare fruntaş politic, ameninţat de legionari, câte o gardă militară cu contraplată de către cel păzit. În următorii ani, situaţia grea prin care treceau partidele istorice, PNL şi PNŢ, a determinat o apropiere şi colaborare tot mai accentuată între acestea, precum şi între liderii Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Aceştia au făcut front comun împotriva dictaturii antonesciene şi trimiteau adesea memorii „conducătorului statului” prin care îl avertizau de primejdia care ameninţa România.

Tentative de negocieri a unui armistiţiu

Pe frontul din URSS războiul a luat o întorsătură neaşteptată. Avantajată de crunta iarnă siberiană, Armata Roşie a reuşit să reziste şi să respingă atacurile germano-române, aducând armata română într-o situaţie dramatică. În acest context, liderii democratici au intensificat acţiunile de protest, precum şi contactele externe în vederea negocierii condiţiilor pentru ieşirea României din război. Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, şi Dinu Brătianu, preşedintele PNL, trimiteau memorii mareşalului prin care cereau scoaterea ţării din război şi restabilirea drepturilor şi libertăţilor democratice. Cei doi s-au adresat regelui Mihai, în speranţa că îl vor putea atrage de partea lor împotriva regimului antidemocratic. Pe 22 august 1943, ei s-au adresat pentru prima dată regelui, exprimându-şi intenţiile şi motivând că nu s-au adresat Majestăţii Sale până acum deoarece „nu socoteam că e bine ca în timp de război Coroana să fie amestecată sub nici o formă în discuţiile de ordin politic” . În perioada următoare au avut loc numeroase consfătuiri secrete la Palatul Regal între Mihai, membri apropiaţi din cercul Curţii, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Constantin Titel-Petrescu, liderul PSD, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul PCR. Acesta din urmă, având domiciliu forţat la Azuga, venea clandestin în Bucureşti pentru a lua parte la aceste întruniri şi deseori era adăpostit în locuinţa lui Dan Brătianu, unul dintre fiii lui Dinu Brătianu.

Actul de la 23 august 1944

Tenatativele de negociere a unui armistiuţiu au eşuat, astfel că ideea demiterii lui Antonescu şi formarea unui guvern capabil să scoată ţara din război era acreditată tot mai des. Pe 20 iunie 1944, s-a semnat actul de fondare a Blocului Naţional Democrat, o coaliţie între PNŢ, PNL, PSD şi PCR, prin care acestea se angajau să acţioneze pentru închierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, înlăturarea regimului dictatorial şi înlocuirea acestuia cu un regim constituţional democratic .

Dinu Brătianu în 1946

În perioada următoare, întâlnirile la Palat între regele Mihai şi liderii celor patru partide s-au intensificat. „Lovitura de palat” a fost declanşată pe 23 august 1944, când regele Mihai a ordonat arestarea şi demiterea mareşalului Ion Antonescu din funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştri . Imediat, şeful statului a numit un nou guvern de militari şi tehnicieni, condus de Constantin Sănătescu, în care liderii partidelor istorice au fost numiţi miniştri de stat. La 13 septembrie 1944, a doua zi după semnarea la Moscova a Convenţiei de Armistiţiu cu Aliaţii, Dinu Brătianu declară, printre altele: „Va trebui să facem sforţări mari şi de lungă durată, economii aspre şi sacrificii pentru a reuşi să ieşim din situaţia în care ne lasă războiul”. În zilele următoare, armata română eliberează întreg nord-vestul Transilvaniei, dar URSS anexează Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Din nefericire, România intră în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice şi, treptat, Partidul Comunist capătă din ce în ce mai multă putere.

Acapararea puterii de către comunişti. Disidenţa lui Gheorghe Tătărescu

După acest moment, Gheorghe Tătărescu a încercat o reapropiere de conducerea partidului. Acesta i-a adresat lui Brătianu o scrisoare, la 2 octombrie, prin care, după ce sublinia că nu doreşte şefia partidului, îşi exprima opinia asupra priorităţilor interne şi externe . Efectul demersului a fost nul. Gheorghe Tătărescu a ales calea separării şi, la 19 decembrie, a fost lansat Manifestul-Program al partidului său, intitulat tot tot Partidul Naţional Liberal

În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice, pe Iuliu Maniu şi pe Dinu Brătianu . Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”! . Pe 2 martie, Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România” . În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

În faţa refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit greva regală pe 21 august şi nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. În discuţiile cu Maniu, diplomaţii occidentali acreditau ideea că vor interveni pentru restabilirea regimului democratic, ceea ce a constituit o încurajare pentru intensificarea campaniei împotriva guvernului . Cea mai mare manifestaţie a avut loc pe 8 noiembrie 1945. Din iniţiativa Tineretului Naţional Ţărănesc şi Tineretului Naţional LiberaL, s-a organizat o adunare în Piaţa Palatului, scandându-se lozinci precum: „Regele şi patria”!, „Brătianu şi Maniu”!, „Jos teroarea”!, „Libertate”!. La chemarea guvernului au fost aduse mai multe camioane de „muncitori”, care au intrat în piaţă pentru a dispersa mulţimea. După lupte de stradă, dinspre clădirea Ministerului de Interne s-a tras în mulţime, fiind ucise 11 persoane, iar majoritatea tinerilor studenţi au fost arestaţi .

La Conferinţa din decembrie 1945, s-a decis ca situaţia să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL şi PNŢ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere şi să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei” . Maniu a avertizat că fără neutralizarea Ministerelor de Interne şi de Justiţie nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniştri Emil Haţieganu, din partea PNŢ, şi Mihail Romniceanu, din partea PNL . În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA şi Marea Britanie pe 5 februarie 1946

Alegerile din noiembrie 1946. Dizolvarea PNL

În perioada următoare, autorităţile comuniste au declanşat procesul de acaparare a întregii puteri în stat. În privinţa strategiei electorale, Partidul Naţional Liberal a adoptat metoda listelor proprii. Cu toate acestea a fost încheiat un acord cu Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Social Democrat Independent pentru apărarea libertăţilor democratice , iar Dinu Brătianu, Iuliu Maniu şi Constantin Titel Petrescu au semnat un Manifest comun către ţară, la 24 octombrie . Liberalii erau creditaţi cu procente importante în sânul electoratului, cu toate măsurile luate de guvern împotriva simpatizanţilor opoziţiei.

La alegerile din 19 noiembrie 1946, coaliţia condusă de PCR a obţinut o majoritate zdrobitoare prin falsificarea rezultatelor voturilor, obţinând astfel legitimarea de care avea nevoie pentru instaurarea unui regim comunist. În urma falsificării rezultatului real, Partidului Naţional Liberal i-au revenit doar trei mandate de deputaţi, corespunzând la 259. 306 de voturi.

Anul următor s-a acţionat pentru lichidarea oricăror forţe de opoziţie faţă de noul regim. În iulie 1947, principalii fruntaşi naţional-ţărănişti sunt arestaţi, iar PNŢ este dizolvat printr-un jurnal al Consiliului de miniştri . În PNL au loc arestări mai ales în rândul tinerilor, care erau cei mai activi în opoziţia lor faţă de comunizarea ţării. Mai mult, la 23 octombrie, cei trei deputaţi PNL au fost şterşi de pe lista parlamentarilor . În faţa acestor evenimente, Dinu Brătianu decide ca Partidul Naţional Liberal să-şi înceteze de facto activitatea pe 1 noiembrie 1947.

Ultimii ani din viaţă

După abdicarea silită a regelui Mihai din 30 decembrie 1947 şi proclamarea republicii, i s-a fixat la reşedinţa sa din Bucureşti, Calea Dorobanţi nr. 16, domiciliu obligatoriu şi nu i se permitea să iasă din casă şi nici să primească vizite, cu excepţia familiei. A urmat arestarea din noaptea de 5/6 mai 1950, alături de majoritatea elitei politice interbelice, şi întemniţarea la penitenciarul comunist din Sighet. Constantin I. C. Brătianu a decedat câteva luni mai târziu, pe 20 august, la vârsta de 84 de ani.

Activitatea politică

Activitate	Mandat
Preşedintele Partidului Naţional Liberal	4 ianuarie 1934 - 1 noiembrie 1947
Senator	1895
Deputat	1902
Ministrul Finanţelor	14 noiembrie 1933 - 3 ianuarie 1934
Ministru secretar de stat	23 august 1944 - 4 noiembrie 1944

Opere selective

• Războiul economic, 1919
• Agricultura în România, 1919
• La situation economique de la Roumanie, 1932
• D. A. Sturdza, 1932
• Legea conversiunii, 1934
• Doctrina liberală, f.a.
• România şi revizuirea tratatelor, coautor cu Iuliu Maniu, 1934

Legături externe

• Centrul de Cultură Brătianu

Bibliografie

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 93-95 ISBN 973-99321-7-7