Dragomir Hurmuzescu

Dragomir Hurmuzescu
Naţionalitate		român
Născut		13 martie 1865, Bucureşti
Decedat		31 mai 1954, Bucureşti
Ocupaţie		fizician
Membru corespondent al Academiei Române
Ales		1916
Exclus la		1948 (repus în drepturi în 1990)
Părinţi		Martin şi Profira

Dragomir Hurmuzescu (n. 13 martie 1865, Bucureşti - d. 31 mai 1954, Bucureşti) a fost un fizician român, membru corespondent al Academiei Române şi al altor foruri ştiinţifice româneşti şi străine. De numele său este legată prima emisiune radio oficială, ulterior, devenind preşedinte al „Societăţii de difuziune radiotelefonică” din România, astăzi Societatea Română de Radiodifuziune.

Viaţa

S-a născut la Bucureşti la 13 martie 1865, fiind fiul cel mare al lui Martin Hurmuzescu, un funcţionar de poştă, şi al Profirei, casnică. A fost înscris de părinţii săi la unica şcoală primară din Sectorul Galben al Bucureştiului, situată în strada Polonă. S-a înscris la cursurile Colegiului Sfântul Sava din Bucureşti, absolvind în anul 1884. Pe perioada liceului a rămas orfan de tată, iar pentru a se întreţine a dat lecţii de limba franceză unor copii proveniţi din familii înstărite. După absolvirea liceului, a fost admis la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, secţia fizico-matematică. A devenit licenţiat în fizică în 1887, la doi ani de la admitere, reuşind ca în această perioadă să susţină toate examenele necesare absolvirii. În timpul facultăţii şi-a susţinut financiar familia din banii câştigaţi de pe urma meditaţiilor şi a colaborărilor la unele ziare şi reviste din Bucureşti.

În urma unui concurs a obţinut o bursă, care i-a permis să-şi continue studiile la Universitatea Sorbona din Paris, în vederea obţinerii doctoratului. Aici i-a avut ca profesori pe savanţi renumiţi ai vremii precum Jules Henri Poincaré, Gabriel Lippman şi Joseph Bertrand, de la care a dobândit cunoştinţe ştiinţifice şi de filosofie teoretică. Împreună cu colegul său M. Lamotte, a luat note complete de la cursul susţinut de Poincaré, pe care acesta din urmă le-a publicat în 1892 sub titlul Théorie mathématique de la lumière. Leçons professées le premier semestre 1891-1892, rédigées par M. Lamotte et D. Hurmuzescu, licenciées ès sciences. În anul 1890 a primit licenţa în fizică.

Pe perioada cât a stat în Franţa, a lucrat la Sorbona, în cadrul Laboratorului de cercetări fizice aflat sub conducerea lui Gabriel Lippman. Printre colegii săi de laborator s-a aflat şi Maria Slodovska, cunoscută sub numele de savantă Maria Curie. În cadrul laboratorului, Hurmuzescu s-a ocupat cu perfecţionarea electroscopului, imaginând în acest sens un nou izolator, bazat pe sulf şi parafină, numindu-l „dialectrină”. La scurt timp, în laboratoare a început să se folosească „electroscopul Hurmuzescu”, cu înveliş metalic şi dop de dialectrină. Printre cei care au folosit acest tip de electroscop au fost şi soţii Pierre şi Marie Curie, aceştia utilizând acest tip de instrument în cercetările care i-au condus la descoperirea radiului.

În 1896 a devenit doctor în fizică, susţinând în 28 aprilie teza de doctorat intitulată Sur une nouvelle détermination υ entre les unités électrostatique et électromagnetique. Lucrarea a fost publicată în acelaşi an la Paris şi avea ca subiect determinarea constantei electrodinamice υ, ca raport dintre unităţile electromagnetice şi cele electrostatice. Pentru cercetarea care a stat la baza lucrării de doctorat, a proiectat şi construit un dinam cu patru induşi fixaţi pe acelaşi arbore (pentru a obţine o tensiune de peste 2000 V, necesară derulării experimentelor), realizare prin care a atras atenţia cercetătorilor vremii. Ca rezultat, Hurmuzescu a obţinut pentru constanta electrodinamică υ valoarea 3,001 x 10¹⁰ cm/s. În timpul petrecut la Paris, a efectuat mai multe studii şi cercetări originale, unele dintre ele fiind publicate în „Analele Academiei de Ştiinţe” din Paris şi în „Buletinul Societăţii Franceze de Fizică”.

S-a întors în ţară în mai 1896, iar în luna octombrie a aceluiaşi an, a fost numit conferenţiar de matematici generale, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi şi profesor de fizică la Liceul Internat (în prezent Liceul Costache Negruzzi) din aceeaşi localitate. Aici şi-a amenajat un laborator propriu de cercetare. În anul 1987 a fost numit director al Liceului Internat. De asemenea, a înfiinţat şi predat la catedra de Căldură şi Electricitate, din cadrul Facultăţii de Ştiinţe.

În anul 1901, din iniţiativa sa a fost înfiinţată Societatea de Ştiinţe din Iaşi. Societatea a tipărit publicaţia Les Annales Scientifiques de l'Université de Jassy, avându-l pe Hurmuzescu ca secretar de redacţie.

Între anii 1904-1907, a îndeplinit funcţia de secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice, timp în care a pus bazele unui proiect de reorganizare a învăţământului ştiinţific liceal.

În anul 1910 a iniţiat înfiinţarea unei şcoli de electricitate, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi. Şcoala a fost baza pentru viitorul Institut Electrotehnic din Iaşi, fondat în 1913. În perioada următoare, cu sprijinul unor ingineri specialişti din România, a înfiinţat o altă instituţie de învăţământ electrotehnic, de această dată în Bucureşti.

De-a lungul vieţii sale a avut o activitate intensă de cercetare în România şi străinătate, fiind şi un deschizător de drumuri în cercetarea şi aplicarea fizicii în România.

S-a stins din viaţă la Bucureşti, în data de 31 mai 1954, în timp ce-şi scria memoriile.

În memoria fizicianului român, UNESCO a recomandat ca întreaga comunitate ştiinţifică mondială să-l sărbătorească în 1965, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea acestuia.

Activitatea de cercetare

În anul 1894, în urma unor studii efectuate la Sorbona, a reuşit să stabilească o formulă pentru calcularea forţei electromotoare a unui element galvanic cu poli metalici, când unul din poli este magnetizat. În urma acestor cercetări, în 1897, a descoperit existenţa unui fenomen magnetostrictiv, care acţionează asupra unei soluţii de sare ferică, introdusă într-un câmp magnetic uniform, micşorându-i volumul.

În cadrul altor cercetări desfăşurate la Sorbona, a urmărit evidenţierea proprietăţilor razelor Röntgen. Împreună cu colegul său de laborator Benoist, la începutul anului 1896, a descoperit proprietatea acestor raze de a produce un fenomen de descărcare a corpurilor electrizate. Rezultatele muncii celor doi au fost folosite ulterior de cercetători pentru a studia fenomenele produse de razele Röntgen. Această descoperire l-a făcut cunoscut pe cercetătorul român în comunitatea ştiinţifică internaţională.

Abia reîntors în ţară, în 1896, după numirea în funcţia de conferenţiar, a preluat postul de profesor de fizică al Liceului Internat din Iaşi. Aici a organizat un laborator de fizică, iar mai apoi l-a mutat la Universitatea din Iaşi, în cadrul catedrei înfiinţate de el. A dotat laboratorul cu o serie de aparate comandate din străinătate, cu ajutorul cărora a pus bazele unui atelier mecanic. În acest atelier, împreună cu studenţii săi, a construit mai multe aparate necesare predării orelor de fizică în învăţământul liceal.

Alte cercetări le-a îndreptat spre studierea modificărilor mecanice, fizice şi chimice ale corpurilor ca urmare a magnetizării. Totodată a continuat şi cercetarea proprietăţilor razelor Röntgen. De asemenea şi-a îndreptat atenţia şi asupra perfecţionării aparatelor electrice de măsură, dar şi asupra determinării radioactivităţii petrolului - împreună cu N. Patriciu, precum şi a apelor minerale de la Slănic Moldova - împreună cu E. Severin.

Unul din cele mai mari merite ale lui Hurmuzescu a fost introducerea şi dezvoltarea radiodifuziunii în România. În acest sens a înfiinţat o secţie de radiocomunicaţii la Institutul Electrotehnic al Universităţii Bucureşti, alături de inginerul Emil Petraşcu. Aici studenţii erau instruiţi în domeniul radiocomunicaţiilor, domeniu nou în România la acea vreme.

În 1924, în cadrul Institutului Electrotehnic, a fost plasat primul post de emisie radiofonică din ţară, pentru regiunea Bucureşti, sub conducerea lui Hurmuzescu. În 1925, sub îndrumarea lui Dragomir Hurmuzescu, a fost construit şi dat în folosinţă primul receptor radiofonic, care permitea audiţia unor emisiuni publice. Emisiunile se ţineau de două ori pe săptămână, joia şi sâmbăta la orele 21,30.

Acţiunile sale în dezvoltarea radiocomunicaţiilor s-au concretizat şi în plan instituţional, înfiinţând în martie 1925, cu ajutorul colaboratorilor de la Institutul Electrotehnic, Asociaţia Prietenilor Radiofoniei, al cărei preşedinte a fost. În acest an a început să funcţioneze sub preşedinţia lui Hurmuzescu Societatea de difuziune radiotelefonică, societate care şi-a început emisiunile radio la 1 noiembrie 1928, lansând în eter celebrul anunţ „Aici Radio România”.

Distincţii

Activitatea ştiinţifică prolifică avută i-a fost recunoscută printr-o serie de distincţii şi prin includerea sa în diferite foruri ştiinţifice din România şi din străinătate. Încă din timpul studiilor efectuate în Franţa, a fost ales membru al „Societăţii Franceze de Fizică”, membru al „Comitetului savanţilor străini din Franţa” şi membru al „Societăţii Fizicienilor Germani”. A fost membru corespondent al Academiei Române, din anul 1916, membru fondator al Academiei de Ştiinţe din România.

Pe parcursul vieţii a avut şi diferite funcţii de conducere în sistemul de învăţământ universitar, precum decan al Facultăţii de Ştiinţe, prorector al Universităţii din Bucureşti, ambele în 1919.

În cadrul Congresului de radiologie desfăşurat la Bruxelles în 1910, a prezidat una din şedinţele de comunicări. La acest congres, de această onoare s-au bucurat şi alte nume mari ale ştiinţei, precum Marie Currie, E. Rutherford şi S. Arrhenius.

Lucrări

• Căldură şi electricitate (1900)
• Electricitate generală şi aplicată (1934)
• Telegrafia fără sârmă cu ajutorul undelor electrice (1902)
• Dialectrina, un nou electroscop - articol publicat în „Soc. fr. Physique” (1894)
• Radioactivitatea petrolurilor române - „Congresul Industriei Petrol” de la Bucureşti (1907)
• Radioactivitatea apelor minerale din România - articol publicat în „Ann. Academiei Române” (1909)
• Viitorul industriei electrice în România - articol publicat în „Revista Gen. Electr.” (1919)
• Efectul Zeeman şi magnetonii - articol publicat în „Buletinul IRE” (1936)

Bibliografie

• Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982
• Oameni de ştiinţă mari personalităţi. Dragomir Hurmuzescu 1865 - 1954 Articol publicat de Asociaţia Generală a Inginerilor din România. (accesat în 27 septembrie 2008)