Elena Cantacuzino

Elena Cantacuzino
Naţionalitate		român
Născută		octombrie 1611, Suceava
Decedată		2 martie 1687, Filipeşti, judeţul Prahova
Ocupaţie		fiica domnului muntean Radu Şerban şi a Elinei, din familia marilor boieri Mărgineni

Elena Cantacuzino (n. octombrie 1611, Suceava – d. 2 martie 1687, Filipeşti, judeţul Prahova), fiica domnului muntean Radu Şerban şi a Elinei, din familia marilor boieri Mărgineni.

Biografie

A studiat la Viena, cât timp familia ei a fost refugiată acolo, în particular şi la un pension de călugăriţe. Revenită în ţară, după moartea tatălui, s-a căsătorit cu postelnicul Constantin Cantacuzino, grec venit de la Constantinopol în timpul domniei lui Matei Basarab, fondatorul dinastiei boierilor Cantacuzini, cu care a avut 12 copii, 6 fete şi 6 băieţi, pe care mama i-a aliat cu membrii unor familii renumite, bogate şi puternice. Toţi copiii au fost puşi să înveţe cu profesori aduşi anume din Occident, unul dintre fii, Constantin, fiind trimis să studieze la renumita Universitate din Padova.

A ridicat, împreună cu soţul ei, o mulţime de lăcaşe de cult, a reparat, renovat şi restaurat altele, de exemplu Mănăstirea Mărgineni, care a devenit un mare centru cultural, dotat cu o bibliotecă, alimentată cu cărţi de către stolnicul cărturar Constantin Cantacuzino, sau biserica şi palatul din Mironeşti-Coeni. La 30 decembrie 1663, boierii Băleni, conduşi de Stroe Leurdeanu, au pus la cale asasinarea postelnicului, ridicat din palatul său din Filipeşti, dus la Mănăstirea Snagov şi sugrumat. Mama şi-a prevenit fiii care au reuşit să scape cu toţii de urgia duşmanilor. Cu ajutorul mitropolitului a strămutat rămăşiţele soţului său la Mărgineni şi a făcut tot posibilul pentru a salva averea familiei ameninţată cu confiscarea. Se luptă, ajunge de multe ori în faţa Sfatului Domnesc şi de cele mai multe ori reuşeşte, nimeni neîndrăznind s-o înfrunte.

Elena Cantacuzino a sprijinit urcarea pe tron a unui apropiat al familiei sale, Antonie din Popeşti, a cărui domnie a influenţat-o în profunzime, toţi băieţii ei primind dregătorii. A reuşit să obţină, post mortem, recunoaşterea nevinovăţiei soţului său şi condamnarea lui Leurdeanu şi a acoliţilor săi, care sunt judecaţi şi condamnaţi la moarte sau la muncă silnică în ocnă. Dar, odată dreptatea făcută, Elena Cantacuzino redevine fiinţa bună şi milostivă. Ea cere Divanului să transforme pedeapsa capitală a duşmanului familiei sale în obligativitatea călugăririi acestuia.

Unelteşte pentru mutarea lui Gheorge Duca pe tronul Moldovei şi aducerea la Bucureşti a unui domn apropiat familiei sale. Sultanul l-a numit pe fiul ei Şerban (1678 – 1688). Este printre primele românce care şi-au întocmit testamentul, în 1682, numindu-l executor pe fiul ei Constantin şi justificându-şi dorinţa de a-şi păstra averile până la moarte pentru a nu ajunge „să rătăcesc căutându-mi pânea pe la copii şi astfel să cerc uşile străine, cum alţii au stat la ale mele”. Actul conţine „recomandaţii de viaţă morală şi religioasă, de bună înţelegere între fiii chemaţi de venerata bătrână la casele ei de la ţară din Mărginenii de Sus” (N. Iorga), preocupare evidentă de a preîntâmpina certurile inerente între moştenitorii săi, renunţând astfel la principiul primogeniturii. Însoţită de fiul ei Mihai, Elena Cantacuzino a mers în pelerinaj la Ierusalim, Nazareth şi Bethleem, rugându-se pentru bunăstarea familiei sale, devenind astfel prima româncă ajunsă la Locurile Sfinte. A fost înmormântată alături de soţul ei la ctitoria lor de la Mărgineni.

Bibliografie

• Marcu, George (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009