Elena Cuza

Elena Cuza
Născută		17 iunie 1825, Soleşti, jud. Vaslui
Decedată		2 aprilie 1909, Piatra-Neamţ
Ocupaţie		filantrop
Căsătorită cu		Alexandru Ioan Cuza

Elena Cuza (n. 17 iunie 1825, Soleşti, jud. Vaslui – d. 2 aprilie 1909, Piatra Neamţ, jud. Neamţ). Soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, filantrop.

Biografie

A fost fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi. Educaţia pe care a dobândit-o păstrează semnul tiparelor vremii, la vârsta fragedă guvernante şi profesori particulari, ulterior, pentru desăvârşirea studiilor, pensionul Buralat. A fost o apropiată a cercurilor literare şi artistice ale Iaşiului. În aprilie 1844 s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Elena Cuza l-a secondat cu entuziasm pe soţul său în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare din Moldova (prin educaţie era familiarizată cu ideile novatoare ale Revoluţiei Franceze), motiv pentru care a fost nevoită să-l urmeze în exil (Cernăuţi, Viena, Paris). În tumultul acţiunilor întreprinse de partida liberală în Moldova, ca şi în contextul vitreg al arestării revoluţionarilor din ordinul lui Mihai Sturdza, Elena Cuza şi-a depăşit propriile inhibiţii, reuşind să se implice activ în punerea în libertate a lui Alexandru Ioan Cuza (a negociat chiar cu reprezentantul britanic Cuninghan). După o scurtă perioadă de exil, semnatarii Petiţiunii Proclamaţie se întorceau în Moldova, unde au fost învestiţi în diverse funcţii publice.

Elena Cuza a fost incompatibilă ca profil psihologic cu responsabilităţile ce decurgeau din noul status social al familiei. Astfel, în perioada în care Alexandru Ioan Cuza şi-a exercitat mandatul de pârcălab la Galaţi, soţia sa avea să se autoexileze în mai multe rânduri la Paris, vizibil nemulţumită de comportamentul libertin al acestuia, mai ales în ceea ce privea femeile. Alegerea lui Cuza ca domn în ambele Principate a propulsat-o pe la vârful vieţii sociale româneşti. Avea să recunoască într-o scrisoare adresată mamei sale că „am trăit mai totdeauna departe de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care trebuie să le am”. Legătura extraconjugală a soţului cu Maria Obrenovici a determinat-o pe prima doamnă să părăsească Bucureştiul şi să rămână mai bine de 3 ani la Paris.

Îndemnată de o mare parte a vechii elite ieşene (Constantin Sturdza, Vasile Alecsandri) să revină în ţară şi să-şi revendice locul şi rolul său de drept în nou închegata societate românească, Doamna a afişat până la sfârşitul mandatului soţului său un comportament public ireproşabil. Suferind enorm de pe urma faptului că nu i-a putut oferi lui Cuza un principe moştenitor, Elena Cuza i-a adoptat pe cei doi fii ai soţului său, a căror mamă nu era nimeni alta decât rivala sa, şi a acceptat să-şi crească nepoţii, după decesul surorii sale, Zoia Lambrino.

În egală măsură s-a îngrijit de soarta orfanilor din Bucureşti, inaugurând în 1862 Azilul „Elena Doamna” în Cotroceni, sau de problemele celorlalte categorii sociale defavorizate, cum ar fi bolnavii incurabil lăsaţi în îngrijirea statului, vârstnicii, nebunii sau deţinuţii. Ca patroană a vieţii mondene bucureştene, aceasta a organizat baluri de caritate, a prezidat dineuri, a oferit sprijin financiar tinerelor talente şi a răspândit parte din convingerile sale despre rolul femeii în societate, sedimentate în urma experienţelor pariziene şi româneşti.

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa, judeţul Iaşi

Abdicarea impusă soţului său (11 februarie 1866) a însemnat un nou exil, întreaga familie stabilindu-se la Heidelberg (Germania). Doamna a rămas alături de soţ până la moartea acestuia. Ulterior s-a întors la moşia de la Ruginoasa şi a continuat operele de binefacere. A fost apreciată şi stimată de cuplul princiar de Hohenzollern, care au sprijinit-o în actele sale caritabile. S-a stins din viaţă la numai câteva luni după împlinirea semicentenarului Unirii Principatelor Române, moment în care a fost omagiată de întreaga suflare românească. Incompatibilă cu preocupările sterile ale protipendadei bucureştene, ieşene sau gălăţene, sensibilă la infidelităţile soţului ei, Elena Cuza a reuşit să se mobilizeze exemplar şi să-şi asume responsabilităţile ce decurgeau din rolul său social. A militat pentru educaţia femeilor şi mai puţin pentru emanciparea politică a acestora, însă prin devotamentul şi spiritul său de sacrificiu a demonstrat că prin eforturi individuale sau colective se poate modifica profilul societăţii civile româneşti.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009