Elena Lupescu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Elena Lupescu
Carol si Elena Lupescu.jpg
Carol şi Elena Lupescu (1952)
Născută 15 septembrie 1895, Iaşi
Decedată 30 iunie 1977, Estoril, Portugalia
Părinţi Nicolas Lupescu şi Eliza Falk

Elena Magda Lupescu (n. 15 septembrie 1895, Iaşi – d. 30 iunie 1977, Estoril, Portugalia), amantă, ulterior soţie (a treia, după Zizi Lambrino şi Elena a Greciei) a regelui Carol al II-lea.

Biografie

A fost fiica lui Nicolas Lupescu (pe numele său real Nahum Grünberg), evreu convertit la creştinismul de rit ortodox, de meserie farmacist, şi a Elizei Falk, care a optat la rându-i pentru religia creştină, însă de rit apusean. Declarată la naştere catolică, Elena Lupescu şi-a definitivat studiile la Bucureşti, într-un aşezământ catolic, „Diaconesele”, bine cunoscut protipendadei capitalei, mai ales că era patronat de maicile bavareze de la Nymphenburg.

La 17 februarie 1919 s-a căsătorit la Iaşi cu locotenentul Ion Tâmpeanu, de care avea însă să divorţeze la o dată ulterioară (nu se ştie cu exactitate data pronunţării divorţului).

Conduita publică a Elenei Lupescu a făcut ca multe dintre amănuntele relaţiei sale cu viitorul rege al României să rămână încă învăluite în mister. Asupra momentului întâlnirii dintre cei doi există încă informaţii contradictorii. În memoriile sale, Elena Lupescu mărturisea că s-au întâlnit prima dată când erau încă nişte copii [1], în timp ce Constantin Argetoianu relatează că cei doi s-au cunoscut la Sinaia în timpul războiului. Aceasta era caracterizată atât de Argetoianu, cât şi de Miron Cristea, ca fiind „o femeie de moravuri uşoare” [2], în timp ce principele Nicolae o menţionează drept „o amantă de profesie” [3]. În însemnările sale zilnice, Carol fixează data întâlnirii cu Elena Lupescu pe 14 februarie 1925 [4].

Pamfil Şeicaru o descria pe Elena Lupescu astfel: „aducea o vastă experienţă în legăturile cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile în alcov, ştiind să reîmprospăteze până la epuizare dorinţa partenerului, ştiind să-şi domine oboseala şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate” [5]. Cert este că nimeni nu dăduse importanţă acestei aventuri, familia regală considerându-l un episod vremelnic din viaţa principelui aşa cum mai fusese multe astfel de episoade. Totuşi, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil.

Oricum ar fi început legătura viitorului cuplu, cert este că Elena Lupescu a reuşit ceea ce rataseră pe rând Ella Filitti, Zizi Lambrino, Marie Martini şi regina-mamă Elena, anume să se impună în viaţa lui Carol. Relaţia celor doi a stârnit mare nemulţumire în familia regală, iar Carol a fost în repetate rânduri somat să pună capăt întrevederilor cu „Duduia”. Decizia regelui Ferdinand I ca principele moştenitor să reprezinte Coroana la funeraliile reginei Marii Britanii (1925) a fost un intermezzo în tumultuoasa viaţă a celor doi amorezi.

Elena Lupescu a voiajat la rându-i în Italia. Carol trimite de la Veneţia o scrisoare regelui Ferdinand, prin care îşi declina calitatea de principe moştenitor, în favoarea fiului său minor, Mihai. Ulterior cei doi au părăsit Italia şi s-au stabilit la Paris (cartierul Neuilly), integrându-se vieţii mondene franceze. Pe numele acesteia a fost cumpărat un castel la Coësme, în Franţa.

Revenirea lui Carol în România şi încoronarea sa ca rege la 8 iunie 1930 a fost condiţionată, de primul ministru Iuliu Maniu, de renunţarea la relaţia cu Elena Lupescu S-a întâmplat exact contrariul, pentru că la 12 august 1930, aceasta se întorcea în România folosindu-se de paşaportul soţiei lui Mihail Manoilescu, fiind găzduită o vreme la Sinaia.

După refuzul lui Carol de a reveni asupra divorţului de soţia sa, principesa Elena de Grecia (1928), ca şi neînţelegerile avute cu mama sa pe tema vieţii sale intime, soldate cu „exilarea” reginei Maria la Balcic, Elena Lupescu a revenit în siguranţă în Bucureşti, unde avea să locuiască într-o vilă din Aleea Vulpache nr. 2. Astfel, persoana sa va deveni centrul vieţii mondene bucureştene, fiind cultivată de personalităţi precum Armand Călinescu, Ionel Ghica, Ernest Urdăreanu (care, foarte repede, a trecut de la statutul de şofer personal la calitatea de Mareşal al Palatului şi Ministru al Casei Regale), Dimitrie Gusti, Max Auschnitt, Aristide Blank sau Oskar Kaufmann.

Implicată, prin intermediul industriaşilor români şi a lui Ernest Urdăreanu, în diverse afaceri, a reuşit să agonisească o avere considerabilă (două case în Bucureşti, două vile la Sinaia, o vilă pe malul Mării Negre, bijuterii). Vânată de o parte a presei şi lumii politice româneşti, acuzată de a avea o influenţă nefastă asupra deciziilor regelui Carol al II-lea, ea a reuşit să-şi mobilizeze proprii informatori, astfel încât să poată contracara luările de poziţie publice ale lui Iuliu Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu sau Corneliu Zelea Codreanu.

Abdicarea regelui, pe 6 septembrie 1940, a presupus şi pentru Elena Lupescu acceptarea exilului. Cei doi au domiciliat în Spania, Portugalia, Mexic (1940 - 1944), după care, în final, s-au decis asupra localităţii Estoril, din Portugalia. La 3 iunie 1947 s-au căsătorit civil la Rio de Janeiro, în Brazilia şi, apoi, religios la Paris, ea primind titlul de principesă de Hohenzollern. A moştenit la moartea lui Carol o avere impresionantă. Şi-a publicat Memoriile în "Washington Herald", traduse şi în România în două versiuni.

Regele Mihai a sintetizat exemplar personalitatea „Lupeascăi”: „dacă tatăl meu refuza vreo favoare, ea se apuca să plângă cu un debit de robinet deschis la maximum. Şi scena nu se oprea decât atunci când el, în sfârşit, ceda. Era o actriţă înnăscută”.

Note

  1. ↑ Memoriile doamnei Elena Lupescu, Bucureşti, Tipografia Reforma Socială, 1928, pp.10-11
  2. ↑ Elie Miron Cristea, Însemnări personale în Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice privind perioada 1918-1919, Sibiu, 1987, p.372
  3. ↑ Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra Coroanei României, Documente, amintiri şi comentarii editate de Gheorghe Buzatu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p.47
  4. ↑ Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice (nota din 14 februarie 1943)
  5. ↑ Pamfil Şeicaru, Vulpea Roşcată. Roman, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1996

Bibliografie

  • MARCU, George (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009, pp. 151-152
  • QUINLAN, Paul, Elena Lupescu – o eminenţă cenuşie a României interbelice, în „Magazin Istoric”, nr. 10, (29), 1995, pp. 80-83
  • STOICA, Stan; MĂRCULEŢ, Vasile; Marcu, George ş.a., Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008, pp. 324-325
Adus de la „http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Elena_Lupescu&oldid=49535”