Etnografia Ţării Bârsei

Etnografia Ţării Bârsei a fost studiată încă din secolul al XIX-lea de cărturari precum George Bariţ, Andrei Bârseanu, Urban Jarnik, Ovid Densuşianu şi alţii. În lucrările consacrate acestui subiect se remarcă bogăţia manifestărilor spirituale şi culturale multietnice, în această zonă a României.

Premergător acestor studii, se remarcă informaţiile ce se pot desprinde din actele judecătoreşti ale magistratului din Braşov. În acestea se regăsesc de multe ori date despre situaţia celor ce au neînţelegeri de rezolvat, aşezarea satului, structura gospodăriei, acareturile acesteia, materialul din care e construită şi vechimea ei, piesele de mobilier din interiorul casei, uneltele din gospodărie şi ustensilele casnice, mijloacele de transport şi modul lor de folosire, piesele de îmbrăcăminte, felul şi provenienţa lor. De asemenea sunt consemnate date despre viaţa socială a colectivităţii respective, viaţa de familie, obiceiurile de nuntă şi de înmormântare etc.

Arte şi meşteşuguri

Ceramica

Centrul de ceramică românească de la Tohanu Nou a fost timp de aproape patru secole cel mai important centru de acest fel din sud-estul Transilvaniei. Specifice acesteia sunt motivele stelare şi cele în spirală, pe fundal alb şi conturate cu nuanţe închise de albastru. Blidele au o margine uşor ondulată şi decorată cu frunze de salcâm.

Centrul de ceramică de la Braşov s-a remarcat prin vasele de tip amforoid, cănile de vin şi de breaslă, cănile drepte sau tronconice pentru bere, blidele şi castroanele produse aici. Motivele specifice acestei ceramici sunt în special laleaua, „pomul vieţii” şi floarea soarelui, maniera barocă de ornamentare, precum şi folosirea albastrului de cobalt pe angobă albă-gălbuie.

Prelucrarea lemnului

Lemnul a fost lucrat din vechime, mai ales în zonele tradiţional-păstoreşti din Ţara Bârsei. În 1559, doi meşteri din Săcele i-au fost trimişi voievodului Alexandru Lăpuşneanul pentru a-i instala un fierăstrău. Un an mai târziu, judele braşovean a dispus să se facă toate instrumentele necesare celor opt fierăstraie angajate.

O gamă largă de procedee şi ornamente pot fi întâlnite la gospodăriile de lemn din zona Branului, la porţile mocăneşti cu policioară din Săcele, la obiectele casnice şi la unelte (păpuşarele pentru caş, bâtele ciobăneşti, linguri şi căuşuri etc.) Se remarcă tehnicile variate de prelucrare: prin cioplire, crestare, incizie, înfăşurare cu metal, pirogravură şi pictură (ultimele două procedee mai ales în cazul furcilor de tors din zona Săcele).

Mobilierul ţărănesc este decorat fie prin cioplire (în zona Bran), fie prin pictare policromă a unor motive florale, antropomorfe sau simbolice. Specifică Braşovului este lada braşoveană, solid făcută şi bogat ornamentată policrom. De asemenea, meşterii maghiari au fost renumiţi în secolul XIX pentru piesele de mobilă sculptate şi pictate, fabricate la Turcheş, în Săcele. Tot artei populare maghiare îi aparţin stâlpii funerari sculptaţi din Crizbav şi Apaţa.

Pictura

În afară de pictura decorativă, utilizată la produsele din lemn sau ceramică, această artă s-a manifestat cu precădere în centrele de pictare a icoanelor, Şcheiul fiind cel mai renumit din acest punct de vedere.

Cea mai veche icoană pe sticlă, păstrată până azi şi datată, este din 1780 şi a fost realizată de Ioniţă Zugravul. Icoanele şcheiene se remarcă prin coloritul lor viu (verde, roşu vermillon, albastru şi alb), precum şi prin trăsăturile viguroase, sigure.

Ţesături

Ţesăturile au reprezentat o ocupaţie de bază a ţărănimii şi a meşteşugarilor din Ţara Bârsei. Se remarcă centrele tradiţionale din Braşov, Dârste, Bran şi Săcele. Se diferenţiază trei categorii funcţionale a ţesăturilor: pentru uz gospodăresc, pentru interiorul locuinţelor şi pentru port.

Ornamentele pentru ţesăturile decorative se remarcă prin elementele geometrice cu reprezentări fitomorfe şi vărgi alternative. Coloritul specific Ţării Bârsei este roşu-vişiniu, albastru închis şi roşu cu negru pe alb, în cazul românilor, cu un specific aparte în cazul satelor brănene unde se întâlneşte vărgătura galben-portocalie.

Straiele se prelucrau în dârste, instalaţii care îngroşau ţesătura de postav. Un cartier din Braşov poartă numele de Dârste, iar pe vremuri în centrul Cetăţii se afla un târg al straielor. Produsul finit se folosea în scopuri proprii sau se vindea. Un alt material era buboul, un postav ţărănesc întrebuinţat în păturile de jos ale orăşenimii şi la ţară pentru confecţionarea hainelor de iarnă. Acesta era singurul scutit de vamă în Ţara Românească, în secolul XV. Pentru o cergă se plăteau 2 bani, iar pentru zeghe (sau pănură) unul. În 1748, i se permitea pivei din Codlea să-şi continue activitatea, cu condiţia să producă numai zeghe. Orice altă stofă putea fi confiscată de breasla ţesătorilor de lână. În 1776, breasla lânarilor din Braşov a făcut subiectul unei anchere guberniale, datorită stării jalnice la care ajunsese. Aceasta se justifica prin înmulţirea extrabreslaşilor români, care vindeau ţesături, şi propunea desfiinţarea ori limitarea pivelor din district. De asemenea amintea că înainte vreme, în afara breslei erau permise doar două pive (la Zărneşti şi Tohan), ce produceau postav cât să ajungă nevoilor proprii ale casei.

Interioarele caselor maghiarilor sunt decorate cu ţesături şi alesături monocrome (în nuanţe roşii, albastre sau negre), paturile având perne ornate la capete şi cearşafuri vărgate.

Saşii dispun de o tehnică a brodatului aparte, monocromă, în nuanţele roşu, vânăt sau negru pe alb. Diversitatea ţesăturilor e mare: feţe de masă, perne, prosoape, draperii, feţe de plapumă, perdele etc., multe decorate cu motive zoomorfe şi florale. De asemenea, caracteristic saşilor sunt perdelele poroase din Ghimbav şi săculeţele de pânză, puse pe perete, din Vulcan.

Portul popular

La români

De-a lungul secolelor, în Ţara Bârsei s-a ajuns la un port specific, cu puternice tente urbane, mai ales la cel din Şchei sau Săcele.

Ţinuta şcheiencelor sau a săcelencelor este caracterizată prin fast: rochiile sunt largi, din brocarte sau mătăsuri, cu veste având cusuţi bumbi preţioşi, cu brâne încheiate cu paftale de metal şi semănate cu pietre scumpe, cu salbe la gât şi mantale de atlas, tivite cu blănuri. În picioare purtau ghete sau pantofi. Bărbaţii au păstrat însă portul simplu, ei având cămaşă albă din pânză ţesută, cioareci de dimie albă şi căciula pătrată mare. Un loc aparte îl ocupă portul junilor braşoveni, fastuos şi decorat cu migală.

Brănenii poartă un costum popular cu certe influenţe din zona Muscelului. Femeile îmbracă fotă roşie, vărgată vertical cu galben şi negru, ori cu pulpene şi ie cu mânecă răsucită sau cămaşă cu pumni. Fetele şi femeile tinere poartă pălărie.

La saşi

Portul saşilor din Ţara Bârsei deţine câteva elemente caracteristice: cilindrul din catifea neagră, purtat pe cap de fete, având panglici roşii ce atârnă lung pe spate, scufiţa neagră de catifea, legată sub bărbie, purtată de femei, fustele largi din stofe de diferite culori, având şorţul bogat ornamentat, mantaua neagră din postav — purtată de femei — şi cea albastră, a bărbaţilor (din Hălchiu şi Prejmer), precum şi pieptarele din blană de miel (în Ghimbav, Râşnov şi Sânpetru), cu deschidere laterală.

La maghiari

Portul popular al maghiarilor din Ţara Bârsei este asemănător cu cel din restul Transilvaniei, mai ales în cazul pieselor pentru găteala capului. Cămăşile fetelor din Apaţa şi Crizbav sunt cusute cu fir roşu, cele ale femeilor sunt cusute „pe creţuri”, iar şorţurile — dantelate.

Dispunerea aşezărilor

Specific româneşti sunt aşezările cu vatră, către care converg toate celelalte străzi, radial. Un exemplu elocvent îl prezintă Şcheiul.

Saşii au adus obiceiurile lor din zona de baştină, clădind casele după un plan caroiat şi alungit. Exista o stradă principală, alungită, de-a lungul cărora se succedau case cu arhitectură identică (ca de exemplu la Cristian). În cazul în care existau mai multe străzi principale (aşezarea compactă), legătura între acestea se făcea prin uliţe transversale (în cartierele săseşti din Braşov, spre exemplu, sau în Râşnov). Aceste străzi pot să conveargă într-o piaţetă centrală, mai ales în zona de şes, unde se întâlneşte satul compact adunat.

Înspre zonele de munte, la Bran mai ales, satele sunt risipite pe coline şi văi. În cazul Săcelelor, se observă procesul de transformare, o dată cu trecerea către şes: partea veche, românească, se află pe coastă, într-o dispunere răsfirată. Sub influenţa şoselei mai noi, satele au coborât către aceasta, într-un aranjament de-a lungul drumului.

Arhitectura caselor

Caracteristice Ţării Bârsei au fost încăperile cu două camere: tinda şi căscioara. Treptat, tinda a devenit odaia încălzită, prin strămutarea vetrei din căscioară. Chiar şi în cetatea Braşovului, locuinţele aveau de regulă două încăperi: o bucătărie şi un atelier.

Trecerea la locuinţa cu trei încăperi a avut loc cu precădere în sec. al XVIII-lea, cu o pondere mai mare în sânul populaţiei româneşti care practica, pe scară largă, creşterea animalelor, acumulând astfel averi însemnate. Noua încăpere a devenit „casa mare” (nume păstrat şi astăzi, când în Braşov se mai spune „a intra în casă” cu sensul de sufragerie sau dormitor), în care erau ţinute lucrurile mai de preţ şi în care erau primiţi oaspeţii etc. O casă din Ţara Bârsei, construită în 1844, avea tinda la mijloc, căscioara şi casa mare de-o parte şi de alta, iar cămara, având şi o intrare separată, se afla în continuarea căscioarei. În Braşov, atelierele şi bucătăriile au fost mutate către fundul curţii şi la etaj, înspre stradă existând prăvălia de desfacere a mărfurilor.

În prima jumătate a sec. al XIX-lea începe să fie folosită cărămida ca material de bază în construcţii. Anterior, doar cetatea Braşovului avea case durate din piatră, în urma unei hotărâri a conducerii, ulterioare incendiului din 1689. În a doua jumătate a secolului XIX încep să apară casele cu două caturi, mai ales la oraş, în timp ce la sate ele rămân în continuare cu un singur etaj, multă vreme.

Specifice Branului îi sunt grajdiul de oi lipit în exterior de acareturi precum şi gospodăriile cu ocol întărit. Aceste tipuri de gospodării prezintă aşezarea acareturilor pe toate laturile ocolului, formând o mică cetate întărită. Faţa construcţiilor — realizate din lemn — este orientată către interior, iar curtea se pietruieşte de cele mai multe ori. Casele sunt clădite „stâneşte”, bârnele fiind crestate la margini şi suprapuse.

Casele săseşti aveau latura mai scurtă înspre stradă. Acoperişurile erau specifice, în două ape, prezentând înspre faţadă o mică structură piramidală de ţigle, ce rezulta în urma intrării mai înăuntru a căpriorilor.

Porţile gospodăriilor sunt largi, pentru a putea permite carelor încărcate să intre pe sub ele. Se remarcă bogăţia decorării lor, mai ales când sunt realizate integral din lemn. Specific Şcheiului îi erau ciocanele de bătut în poartă în formă de şarpe răsucit.

Creşterea animalelor. Comerţul cu animale şi produse animaliere

Oieritul a reprezentat o activitate străveche în Ţara Bârsei. Animalele se creşteau uşor şi se înmulţeau repede. Transhumanţa păstorilor şi a turmelor era un obicei anual. Aceştia iernau peste Carpaţi, în Bărăgan, lunca Dunării (avale de Giurgiu), în bălţile Brăilei şi Ialomiţei, în sudul Moldovei şi în Dobrogea. În zona satelor brănene şi săcelene s-a constatat existenţa unei transhumanţe duble, de o amploare însemnată. Datorită faptului că versanţii nordici ai Carpaţilor bârsani nu puteau asigura destule suprafeţe de păşuni pentru vărat, marii proprietari de turme închiriau pajişti pe versantul sudic, în Ţara Românească.

Juzi sau foşti juzi ai Braşovului au avut şi ei însemnate turme de oi. În 1653 marele comis Radu îi scrie fostului jude Mihai că „pentru rândul oilor, va înţelege din cartea Măriei Sale”. Hărman Mihai Braşoveanul primeşte de la Duca vodă îngăduinţa de a-şi ţine oile în Moldova, fără bir, cu condiţia ca ciobanii să fie bârsani. Constantin Brâncoveanu scria magistratului braşovean, în 1707, că deşi toate stările din ţara sa erau datoare a plăti birul după numărul vitelor deţinute, totuşi oile braşovenilor „vor fi nesupărate, şi ale dumneavoastră judeţilor şi ale fălnogilor”. Ulterior, datorită creşterii pretenţiilor otomane, păstorii braşoveni for fi nevoiţi să plătească taxe, ori să vândă chiar şi 13 oi dintr-o sută pe un preţ de nimic. Abia în 1765 numărul acestora scade la 7 dintr-o sută. În cele din urmă s-a ajuns la un consens, astfel încât negustorii din ţara Românească aveau dreptul să cumpere, la prima mână, oile disponibile spre vânzare ale păstorilor bârsani. Preţul era negociat şi, oricum, mai bun decât cel al turcilor. Pentru a-şi apăra interesele, oierii săceleni s-au constituit, după 1800, într-o asociaţie numită „Compania oierilor săceleni”.

La începutul secolului XIX, datorită practicării tot mai anevoioase a transhumanţei, mulţi dintre marii proprietari de turme de oi le-au vândut, reprofilându-se pe comerţ.

Pe lângă stâne se ţineau porci, iar vite mari şi cai se creşteau din plin în Săcele. Printre cei mai de frunte deţinători de Herghelii din mocănime sunt Radu Moroianu, Moldovan, Popa-Sorici şi Ion Vlad Şeitan. Acesta din urmă, împreună cu alţi proprietari, pe la 1832 şi-a pierdut întreaga herghelie în Bărăgan, în urma unui vifor năprasnic. La începutul secolului XIX, din încrucişarea vitelor din Ialomiţa şi Bărăgan cu cele ale proprietarilor săceleni Radu Moroianu şi Nicolae Pană şi ale brăneanului Simedria, a rezultat rasa autohtonă sura de stepă.

Comerţul cu produse animaliere a fost frecvent în această zonă. Lâna, carnea, blănurile, pieile, produsele lactate au adus un mare câştig proprietarilor de turme şi vânătorilor. Privilegiul comercial acordat de Mircea cel Bătrân braşovenilor, în 1413, prevedea mai multe taxe pentru piei şi blănuri de fiară. Şcheienii se ocupau cu comerţul peştelui, adus cu carul de la baltă.

Cărăuşia şi comerţul cu produse meşteşugăreşti

În baza privilegiilor acordate de către principii Ardealului, cărăuşia spre Ţara Românească şi Balcani, precum şi spre Europa Centrală era făcută de către locuitorii din Săcele, Râşnov, Tohan, Sohodol, Cristian şi Zărneşti. Spre sfârşitul secolului al XVIII.lea, la Zărneşti, 112 gospodari aveau ca singură sursă de câştig transportul mărfurilor cu diligenţa. Ei efectuau călătorii către Pesta şi Viena, înhămând câte 10-12 cai.

Negoţul cu produse casnice din zonă era asigurat de către românii şi saşii din Braşov şi suburbiile acestuia. Privilegiile date de Vlaicu Vodă şi Mircea cel Bătrân fuseseră acordate pentru „toţi cetăţenii, musafirii şi locuitorii cetăţii Braşovului, al întegului ţinut al Bârsei”. De-a lungul vremii, domnitori români au acordat mai multe privilegii comerciale braşovenilor şi locuitorilor bârsani.

De la Braşov proveneau mărfuri de calitate, aşa numitele braşoveníi, apreciate chiar însuşi papa Honoriu al III-lea, care printr-o diplomă îi scutea pe locuitorii acestei ţări de vămi. Ulterior, braşoveniile au devenit produse de referinţă, oraşul din care proveneau cunoscând o prosperitate excepţională. În secolul XVIII, în Braşov existau aproape 50 de bresle.

O dată cu sporirea cuantumului vămilor şi a obligaţiilor, s-au înmulţit traversările clandestine ale munţilor, cu mărfuri ori animale.

Înspre secolul XIX, turmele de oi au început să cauzeze multe dificultăţi şi pierderi. Drept urmare, ele au fost vândute în mare parte, iar foştii proprietari şi-au cumpărat vii în Ţara Românească, ori ateliere meşteşugăreşti. Şcheienii, în special, au primit scutiri ori reduceri de bir pentru produsele viniere trecute prin vamă, precum şi pentru produsele meşteşugăreşti pe care le vindeau în Ţara Românească. Ei s-au organizat într-o breaslă, pentru a face faţă mai uşor celorlalţi negustori. Conducătorul breslei împărţea dajdia pe membrii comunităţii, după averea şi greutăţile casnice ale fiecăruia.

Tradiţii şi obiceiuri

Borda este un obicei care preţuieşte hărnicia oamenilor care au terminat secerişul. Specific acestui obicei este cununa de spice, purtată de fete.

Dărdaica, sărbătoare din Feldioara, se leagă de coacerea holdelor. Fete împodobite cu spice şi flori colindă casele gospodarilor, indiferent de etnie, cântând şi dansând „Taci dărdaică, nu mai plânge!”.

Târgul feciorilor din Săcele se ţine anual, în luna iulie.

Alte obiceiuri ale maghiarilor sunt Ludnyakszóritás (ruperea gâtului gâştei) şi Tyuknyakszóritás (ruperea gâtului găinii) la Crizbav şi Satul Nou, precum şi Kakas ütés (împuşcatul cocoşului) în Săcele.

Junii Braşoveni

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Junii Braşoveni.

În fiecare an, în Şcheii Braşovului, în prima duminică de după Paşti - a Tomii - atât braşovenii cât şi turiştii asistă la un spectacol cu elemente de mit, rit, ceremonial şi magie. Este vorba despre defilarea junilor şi manifestarea obiceiurilor pe carea aceştia le-au moştenit din timpuri străvechi. „Junii trebuie priviţi ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii şi gerului iernii, începutul vieţii noi... iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreştin, confirmată şi de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci” (Julius Teutsch, cronicar sas). Junii din Şchei şi cei din Braşovul Vechi împart tradiţii comune şi au fost uniţi spaţial, înainte de venirea saşilor, care treptat i-au despărţit cu Cetatea. Abia după 1918 li s-a permis revenirea în Şchei a braşovechenilor. Imediat după venirea comuniştilor la putere, sărbătoarea junilor a fost interzisă, costumele junilor fiind distruse de către activişti. Obiceiul a fost reluat în anii '70. Există mai multe grupuri de juni, după cum urmează: Junii Tineri, Junii Curcani, Junii Bătrâni, Junii Dorobanţi, Junii Albiori, Junii Roşiori şi Junii Braşovecheni.

Boriţa

Unul dintre obiceiurile comune celor trei etnii din Ţara Bârsei este Burduhoaza/Baricajárás/Burtzel, ce reprezintă acelaşi personaj în toate trei culturile. Este cunoscut mai degrabă prin numele slav „Boriţa” şi este practicat mai ales la ceangăi, pe 28 decembrie. Costumul şi jocul în sine reprezintă o variantă a căluşarilor. Peste cămaşă, jucătorii (în număr par) poartă două brâie de piele, împodobite cu nasturi şi aşezate cruciş pe umeri. Deşi ceangăii poartă în mod obişnuit cizme, de data aceasta ei sunt încălţaţi cu opinci, la călcâi având „pintin”, iar la glezne clopoţei. Mai demult, ei purtau toporişti, mai la urmă însă o lopăţică de mărimea maiului. Jucătorii sunt conduşi de un „vătaf” şi au în ceată două personaje caraghioase, mute, numite „cuca”. Aceşti cuci purtau mai demult săbii de lemn, astăzi ei au însă un bici. O veche descriere a boriţei, narată de Zajzoni Rab István în Orszag Tükre (1862), prezintă un joc mimic al cucilor: unul dintre ei murea, ceilalţi reuşind să îl învie. Steagul cetei este înlocuit de un brad („tebe”) împodobit cu hârtii colorate, mere, nuci aurite etc. Influenţa românească este clară, în opinia lui Sulzer şi a lui R. Vuia, în primul rând în costumaţie şi în termenii utilizaţi.

Fărşangul

Anual, la Apaţa, se ţine sărbătoarea Fărşangului, ce marchează reînvierea naturii. Participanţii, costumaţi cu măşti ce simbolizează logodna şi nunta, parcurg comuna într-un car alegoric. Gălăgia produsă de participanţi este menită alungării spiritelor nefaste, a anotimpului rece şi neroditor. Acestora le sunt oferite de către sătenii pe care îi întâlnesc în cale ouă, pălincă, bani sau gogoşi.

Logodna şi nunta

În mare, ciclul nupţial din Ţara Bârsei nu diferă ca desfăşurare de cele din restul Transilvaniei. În acest paragraf vor fi abordate doar manifestările şi secvenţele specifice acestei zone.

Un obicei aparte în Ţara Bârsei îl reprezintă logodna şi nunta în familiile mocanilor săceleni, în care educaţia fecioarelor era deosebit de severă. Astfel, fetele săcelence nu aveau voie să iasă din curte, în caz contrar suferind o aspră pedeapsă din partea părinţilor, precum şi o dezaprobare generală în sat. Singurele excepţii erau puţine sărbători, în urma cărora trebuiau să se întoarcă repede acasă. Nu de puţine ori, fetele surprinse de către flăcăi în zori, cărând apă, lăsau găleţile în uliţă şi fugeau să se ascundă în curte. În gardurile vechi, se mai pot vedea şi astăzi găuri prin care fetele se uitau după băieţii de pe uliţă. Acest obicei a dat naştere şi la un cântec popular: „Fetili de la Săcele / Se uită prin găurele”. De asemenea, la şezătorile de iarnă participau numai femei şi fete. De cele mai multe ori, nunţile erau aranjate de către părinţi, săcelencele cunoscându-şi viitorul soţ numai după ce acesta cobora de la stână. După Primul Război Mondial, acest stil de viaţă a fost părăsit.

Zestrea fetelor din zona Săcelelor şi a Branului era trecută pe aşa numitele „foi de zestre”.

Nunta propriu-zisă era condusă în zona Braşovului de către un „starosti”. În ziua nunţii, o ceată de flăcăi călărea înaintea mirelui pentru a anunţa sosirea acestuia la casa miresii. Cel care sosea primul era premiat de către aceasta cu un colac şi un ştergar ales de ea. După nuntă, la intrarea în casa bărbatului, pe capul miresei se pune caş şi pâine, ca simbol al bogăţiei.

Jocuri populare

Româneşti

Cel mai popular joc românesc din Ţara Bârsei este Braşoveanca, dansat în special la nunţi. Acesta se joacă în perechi, cu mâinile împreunate.

Zona coregrafică Bran-Zărneşti cuprinde în medie circa 30 de jocuri cu o mare diversitate tipologică.

Brâul ocupă primul loc în această categorie. Acesta este de mai multe tipuri şi variante. Brâiele mocăneşti — jocuri prin excelenţă bărbăteşti — sunt executate în semicerc, dansatorii find prinşi de brâu, ori de umeri. Mişcările circulare sunt alternate cu figuri virtuoase, executate pe loc: bătăi de palme ori în pinteni — fie în săritură, fie pe sol —, cârlige, flexiuni etc. Ritmul melodiei este binar sincopat iar mişcarea este viguroasă. Principalele tipuri de brâu mocănesc sunt:

Brâul bătrân pe trei, considerat cel mai vechi tip dintre cele locale. Motivele sunt pe trei măsuri ce se succed liber, iar cel care comandă schimbarea este conducătorul de joc.
Brâul pe nouă are motive pe patru măsuri, schimbarea având loc tot la comanda conducătorului de joc.
Slănicul este mai larg răspândit, iar motivele sale sunt pe două măsuri ce se succed în două faze. Conducătorul de joc comandă schimbarea lor, în concordanţă cu fraza muzicală.
Brâul zbarcii prezintă şi el cele două faze de la Slănic, anume promenada în jurul spaţiului de joc şi bătăi pe loc, ele succedându-se fix în concordanţă cu fraza muzicală.

De doi sau Ca la Breaza este un joc cu o amplă arie de răspândire în România. Formele lor de desfăşurare sunt variante: perechi în linie şi în cerc, ori grup în cerc. Prizele între dansatori sunt multiple: de o mână, de ambele, de mijloc, încrucişat la spate etc. Ritmul este binar sincopat cu formula de bază, ceea ce duce la apariţia paşilor săltaţi, a învârtirilor, piruetelor, bătăilor pe sol etc. Mărunţica este o variaţie locală a acestui joc, cu diferenţe în structura ritmică.

Arţăgana reprezintă varianta locală a Haţeganei, fiind jucată de perechi în coloană. Jocul cuprinde două părţi, anume o promenadă în jurul spaţiului de joc, cu paşi lini pe tempo moderat, respectiv învârtiri vioaie în ambele sensuri. Alternanţa fazelor se face în concordanţă cu fraza muzicală. Partenerii se prind de mână şi, în cea de-a doua fază, se poziţionează ca la polcă.

Hodoroaga (cunoscută şi sub numele de Şchioapa, Papainoaga, Leasa) este o horă mixtă, răspândită pe arie largă în centrul şi sudul României, ce se joacă în cerc, dansatorii fiind dispuşi în lanţ de braţe îndoite. Ritmul e asimetric (5/8) şi mişcarea e vioaie.

Bibliografie

Colectiv — „Judeţele Patriei. Braşov”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981
Butură Valer — „Etnografia poporului român”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978
Vlăduţiu Ion — „Etnografia românească”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973
Vuia Romulus — „Studii de etnografie şi folclor”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975

Legături externe

Căutare

Navigare