Guvernul Ion Ghica (1)

Guvernul Ion Ghica (1)
Mandat 11 februarie 1866 - 10 mai 1866
Prim-ministru		Ion Ghica
Coaliţie		liberali moderaţi, radicali conservatori moderaţi
Index: Guvernele României
←			→

Primul guvern Ion Ghica a funcţionat între 11 februarie 1866 - 10 mai 1866. A fost un guvern numit provizoriu pentru a administra ţara după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza şi până la aducerea unui prinţ străin. A reunit în mare parte întreg spectrul politic, cuprinzând majoritatatea personalităţilor care au contribuit la lovitura de stat din noaptea de 10/11 februarie.

De asemenea, odată cu formarea guvernului la conducerea statului a fost numită o locotenenţă domnească din care făceau parte Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi Nicolae Haralambie.

Contextul instalării

După lovitura de stat din 2 mai 1864 prin care Alexandru Ioan Cuza şi-a instaurat un regim autoritar, disensiunile între domn şi clasa politică au devenit ireconciliabile. La conducerea ţării domnul a numit numai colaboratori apropiaţi, constituindu-şi un adevărat regim personal, fapt ce a determinat coalizarea împotriva sa a întreg spectrului politic, de la ultraconservatori la radicali. Împreună, aceştia au pregătit momentul oportun pentru a forţa înlăturarea lui Cuza de la putere.

Punctul culminant a fost atins în noaptea 10/11 februarie 1866, când, cu ajutorul unor lideri importanţi ai armatei şi ai gărzii personale a domnului, membrii conjuraţiei îl forţează pe Cuza să abdice.

Activitatea guvernamentală

Rolul guvernului provizoriu. Aducerea prinţului străin

Rolul noului guvern a fost de a pregăti condiţiile instaurării monarhiei constituţionale, de a împlini unul din punctele esenţiale înscrise de Divanurile ad-hoc: „prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei, şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării”. De asemenea, a avut de respins mişcări separatiste, precum cea de la Iaşi din 3 aprilie 1866, organizată de elemente boiereşti şi sprijinită de forţe externe care doreau anularea Unirii din 1859.

Încă din prima zi, Corpurile legiuitoare se reunesc sub preşedinţia mitropolitului primat Nifon. La propunerea lui Ghica, Corpurile legiuitoare proclamă şi aleg ca domn al Principatelor Unite pe „Alteţa sa regală Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, comite de Flandra şi Duce de Saxonia, sub numele de Filip I”. S-a depus jurământ faţă de noul domnitor şi s-a numit o delegaţie care să meargă în Belgia pentru a-i oferi tronul României.

Acestă alegere a stârnit mai ales nemulţumirea lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, deoarece Filip aparţinea familiei de Orleans, familie care râvnea la tronul Franţei. Filip era un tânăr liniştit prea puţin interesat de politică, astfel că acesta refuză să vină pe tronul României. În aceste condiţii, noua recomandare a venit chiar de la împăratul Franţei. Acesta a sugerat numele lui Carol Ludovic de Honhenzollern-Sigamaringen, fiul guvernatorului Renaniei, înrudit cu familia domnitoare a Prusiei.

Pe 19 martie 1866, Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în Principate din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei, Wilhelm I.

Plebiscitul. Venirea lui Carol în Principate

Între timp, la Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se închide la 8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abţineri.

Imediat, între 9/17 aprilie, începe şi scrutinul pentru Adunarea Electivă, care va deveni Constituantă. În urma dezbaterilor din Adunare, 109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce numai 6 s-au abţinut. De asemenea, sunt înaintate spre dezbatere proiectul noii Consituţii şi a legii electorale.

Între timp, principele Carol primeşte consimţământul de a veni în Principate din partea tatălui său, a regelui şi a cancelarului prusac Otto von Bismarck. După îndelungi peripeţii, Carol ajunge în Bucureşti la 10 mai 1866.

Sfârşitul guvernării

Carol este escortat pe Dealul Mitropoliei. Aici se oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domn al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o şedinţă extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a Înaltului Cler.

În această atmosferă entuziasmantă, Carol depune jurământul: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. Încă din prima seară, noul domn şi-a anunţat dorinţa de a numi un nou guvern care să reunească reprezentanţi ai tuturor formaţiunilor politice.

Componenţa cabinetului

Portofoliu	Portret	Nume	Orientare politică	Mandat
Preşedintele Consiliului de Miniştri		Ion Ghica	liberal moderat	11 februarie 1866 - 10 mai 1866
Ministru de Interne		Dimitrie Ghica	conservator moderat	11 februarie 1866 - 10 mai 1866
Ministrul Afacerilor Străine		Ion Ghica	liberal moderat	11 februarie 1866 - 10 mai 1866
Ministru de Război		Dimitrie Lecca	independent	11 februarie 1866 - 10 mai 1866
Ministrul Finanţelor		ad. int. Dimitrie A. Sturdza	liberal moderat	11 februarie 1866 - 16 februarie 1866
		Petre Mavrogheni	conservator moderat	16 februarie 1866 - 10 mai 1866
Ministrul Justiţiei		Ion C. Cantacuzino	centrist	11 februarie 1866 - 10 mai 1866
Ministrul Lucrărilor Publice		Dimitrie A. Sturdza	liberal moderat	11 februarie 1866 - 10 mai 1866
Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii		Constantin A. Rosetti	radical	11 februarie 1866 - 10 mai 1866

Bibliografie

• Bulei, Ion; Mamina, Ion, Guverne şi guvernanţi (1866 - 1916), Editura Silex, Bucureşti, 1994
• Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
• Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1999, Editura Machiavelli, ediţia a II-a, Bucureşti, 1999
• Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003