Ioana Hudiţă-Berindei

Ioana [Ruxandra Genoveva] Hudiţă-Berindei (n. 31 octombrie 1922, Paris, Franţa – d. 9 septembrie 2008, Bucureşti). Deţinut politic.

Biografie

Fiica istoricului şi omului politic ţărănist Ioan Hudiţă (1896–1982) şi a Emiliei (născută Popa), licenţiată magna cum laude în istorie la Universitatea din Bucureşti, a avut un destin care „a cunoscut culmi şi abisuri ca o poveste” (Lavinia Betea).

Născută la Paris, unde studiau părinţii ei, Ioana Hudiţă-Berindei s-a căsătorit în 16 februarie 1945 cu istoricul (actualul academician) Dan Berindei, urmaşul unei familii boiereşti cu rădăcini liberale, nunta lor fiind considerată ultimul eveniment monden al protipendadei bucureştene. Aici se întâlnesc fruntaşii celor mai importante partide: „În 16 februarie, duminica, la Domniţa Bălaşa: acolo a fost ultima clipă în care toate partidele s-au întîlnit în biserică. Adică era Lupu, erau socialiştii, era Victor Papacostea. Era Titel Petrescu. Constantinescu-Iaşi, comuniştii. Era Iuliu Maniu, care a venit tîrziu şi s-a aşezat pe trena mea…”, îşi aminteşte Ioana Hudiţă-Berindei, iar naşul mare, istoricul şi politicianul Gheorghe Brătianu, îi spune socrului mic (care era ministru al Agriculturii): „în momentul acesta, cu fiica dumitale, se uneşte Partidul Liberal cu Partidul Ţărănesc”.

După întemniţarea tatălui ei (1947), în august 1950 Ioana Hudiţă-Berindei, însărcinată şi cu un copil de doi ani, este arestată împreună cu alţi 22 de membri ai familiilor Hudiţă şi Berindei, printre care şi mama sa. Motivul arestării anunţat de anchetatori era faptul că dusese un bileţel la un cunoscut al tatălui său.

Este întemniţată mai întâi la Ministerul de Interne, apoi la Jilava, Văcăreşti (unde, pe 12 aprilie 1951, a născut-o pe fiica sa, Ruxandra) şi Mis¬lea. „Jilava, Văcăreşti, Mislea şi iar Văcăreşti – mamă şi copil în închisoare, în alte celule şi închisori fiind toţi bunicii fetiţei, unchi, veri şi mătuşi…” (Lavinia Betea). A născut într-un loc amenajat în paraclisul fostei Mănăstiri Văcăreşti: „Eram cu multe deţinute şi bolnave. Care, trebuie să spun, au fost foarte drăguţe cu mine. Trebuie să spun asta. Dacă Ruxandra plângea, nu se supărau. Ele săreau s-o legene, s-o plimbe… Cum plângea, săreau: «Lasă-mă pe mine să văd ce are»” (Ioana Hudiţă-Berindei).

Este eliberată la 18 februarie 1953, dar mai primeşte doi ani de domiciliu forţat. Cu acest stigmat de deţinut politic, Ioana Hudiţă-Berindei are mari probleme în găsirea unui loc de muncă. Este trimisă la „munca de jos”, muncitoare la Cooperativa „Arta Lemnului” din Bucureşti, apoi obţine un post de secretară la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, unde a rămas 16 ani până la pensionare.

„Povestea Ioanei Berindei despre experienţa sa amară de mamă în închisoare e totodată coşmar şi odă închinată milei şi solidarităţii dintre nefericiţii obligaţi la condiţii-limită, fără vină”, este amplu relatată în lucrarea Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Lavinia Betea (2006).

„Când am insomnii, fug cu gândul în trecut, la minunata copilărie, fie la Zorleni fie la Bogdăneşti, şi într-un târziu adorm cu lacrimile în urechi.”

A fost înmormântată la 11 septembrie 2008 la Cimitirul Bellu.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012