Ion Iliescu

<metadesc>Ion Iliescu - inginer, om politic, preşedinte al României, senator.</metadesc> <metakeywords>Ion Iliescu, Iliescu, biografie Iliescu, preşedinte</metakeywords>

Ion Iliescu
Născut		3 martie 1930, Olteniţa
Ocupaţie		om politic, inginer
Preşedintele României
Mandat 18 iunie 1990 - 20 octombrie 1992 20 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996 20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004
Partide		PCR (1949 - 1989) FSN (6 feb. - 18 iunie 1990) PDSR (1996 - 2000) PSD (din 2005)
Căsătorit cu		Elena Şerbănescu
Site		blog oficial Ion Iliescu

Ion Iliescu (n. 3 martie 1930, Olteniţa), inginer, om politic, preşedinte al României. A debutat de tânăr în activitatea politică în cadrul Partidului Comunist, prim-secretar al UTC, membru în CC al PCR şi în Marea Adunarea Naţională, ministru. Ulterior, a fost exclus din viaţa politică, nefiind de acord cu unele decizii luate în forumul central de partid.

Figura sa politică a reapărut în timpul evenimentelor din decembrie 1989. A fost ales preşedinte al CFSN, apoi al CPUN, organisme menite să asigure provizoriu conducerea statului până la formarea instituţiilor rezultate din alegeri. A fost ales de trei ori preşedinte al României.

Este una dintre cele mai controversate figuri ale vieţii politice după 1989 din cauza numeroaselor convulsii sociale care au marcat tranziţia României spre regimul democratic.

Studiile. Cariera profesională

Crescut de mătuşa sa, Ion Iliescu a urmat primii ani de şcoală primară în oraşul natal, după care a urmat studiile secundare în Bucureşti, la Liceul Industrial-Polizu, Liceul „Spiru Haret” şi Colegiul „Sfântul Sava”. În această perioadă s-a numărat printre fondatorii Uniunii Asociaţiilor Elevilor din România (1948).

Ulterior, Iliescu este admis la Institutul Politehnic din Bucureşti (1950) unde studiază hidroenergia şi gospodărirea apelor. Faptul că mătuşa sa era menajeră în casa Anei Pauker l-a ajutat să obţină sprijinul acesteia pentru a-şi continua studiile la Institutul Energetic din Moscova (1950 - 1954).

În 1951 se căsătoreşte cu Nina Şerbănescu, inginer, cercetător ştiinţific în domeniul coroziunii metalelor, cu care s-a cunoscut în vremea studiilor liceale.

Afiş electoral din 1965 cu Ion Iliescu, candidat pentru Marea Adunare Naţională

Debutează în activitatea profesională în 1955 ca inginer proiectant la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti. În 1956 se numără printre fondatorii Uniunii Asociaţiilor Studenţilor din România.

Ascensiunea în cadrul Partidului Comunist. Îndepărtarea din viaţa politică

Se angajează încă din adolescenţă în activitatea politică. Membru din 21 martie 1949 în Comitetul central al UTM, Iliescu avansează treptat în cadrul partidului. La 30 iunie 1956 devine secretar al CC al UTM, iar din 24 iulie 1965 este admis în Comitetul central al PCR. Între 1957 - 1985, a fost membru al Marii Adunări Naţionale.

De asemenea, pe 11 decembrie 1967 este numit ministru pentru problemele tineretului, funcţie pe care o păstra până la 17 martie 1971. Timp de şase luni, a fost secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ocupându-se de secţia de Propagandă.

După această perioadă, Iliescu devine vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, între anii 1971 - 1974, şi preşedinte al Consiliului judeţean Iaşi, între anii 1974 - 1979. De asemenea, din 29 noiembrie 1974 este ales membru supleant (permanent din 30 martie 1979) al Consiliului de Stat.

Treptat, este îndepărtat din viaţa politică, fiind exclus din forumul central de partid, acuzat de „deviere intelectualistă” deoarece a adoptat o atitudine critică faţă de „revoluţia culturală” a regimului. Este eliberat din funcţia de membru al CC al PCR la 22 noiembrie 1984.

În perioada 1979 - 1984 conduce Consiliul Naţional al Apelor, apoi, până la revoluţia din 1989, ocupă funcţia de director al Editurii Tehnice. De asemenea, în anii '80, Iliescu a fost preşedintele Federaţiei Române de Caiac-Canoe.

Preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Primul mandat prezidenţial

Figura lui Ion Iliescu a reapărut în prim-planul vieţii politice cu prilejul revoluţiei din decembrie 1989.

În seara de 22 decembrie, la Televiziunea Română, Ion Iliescu a transmis comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale, noul organism provizoriu al puterii de stat, întemeiat cu scopul declarat al „instaurării democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”, al restaurării pluralismului politic şi a separării puterilor în stat, organizarea de alegeri libere. Pe 27 decembrie, Iliescu este ales preşedinte al CFSN.

{{#ev:youtube|06a9MImc97s|200}}

În urma transformării FSN în partid politic (6 februarie 1990), este format un nou organism provizoriu al puterii de stat intitulat Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, în funcţia de preşedinte fiind reales Ion Iliescu. În perioada până la alegeri au fost adoptate importante decrete-legi care să asigure funcţionarea instituţională a României.

Deţinând toate pârghiile puterii în stat, Ion Iliescu a obţinut o victorie covârşitoare la alegerile prezidenţiale din 20 mai 1990, 85,07% din totalul voturilor valabil exprimate. Campania electorală şi primele momente ale noului mandat au fost puternic marcate de fenomenul Piaţa Universităţii şi de mineriada din 13/15 iunie 1990. Mandatul de preşedinte al României a fost validat la 18 iunie 1990, moment din care, conform legii, nu mai avea dreptul să facă parte dintr-un partid politic. În acest context, în funcţia de lider al FSN a fost ales Petre Roman, prim-ministru al României.

Principalele realizări ale acestui mandat au fost crearea cadrului legislativ pentru reorganizarea instituţională a României şi adoptarea Constituţiei din 21 noiembrie 1991 prin care statul român îşi asuma valorile şi principiile democraţiei, statului de drept şi respectarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului. De asemenea, mandatul sau a fost umbrit de numeroase conflicte sociale apărute ca urmare a deficienţei cu care se realiza tranziţia spre economia de piaţă.

Mineriada din 21/24 septembrie 1991 a provocat o criză politică de amploare, încheiată prin demisia lui Roman din funcţia de prim-ministru şi formarea unui guvern de uniune naţională în frunte cu Theodor Stolojan. Treptat, în sânul FSN au apărut diferende ireconciliabile între susţinătorii celor doi lideri, motiv pentru care aripa Iliescu a demisionat din FSN la 29 martie 1992. O lună mai târziu, aceştia au fondat un nou partid, Frontul Democraţiei şi Salvării Naţionale, care din 1993 îşi schimbă denumirea în Partidul Democraţiei Sociale din România.

Primul mandat constituţional

Primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale, în conformitate cu noua Constituţie, au avut loc la 27 septembrie 1992. Cu programul „Cred în schimbarea în bine a României”, Ion Iliescu s-a calificat de pe prima poziţie în turul doi de scrutin al alegerilor prezidenţiale din 11 octombrie 1992, unde l-a avut drept oponent pe Emil Constantinescu, candidat din partea forţei de opoziţie, Convenţia Democratică din România.

Obţinând 61,43% din totalul voturilor valabil exprimate, Ion Iliescu a obţinut primul mandat constituţional de preşedinte al României. Rezultatul strâns al alegerilor parlamentare, a determinat formarea unui guvern de coaliţie având în prim-plan FDSN (PDSR din 1993), formaţiune susţinătoare a preşedintelui. După intense negocieri s-a convenit ca primul ministru să fie unul independent, în persoana lui Nicolae Văcăroiu (din 1996 va deveni membru al PDSR).

O realizare importantă a mandatului a fost semnarea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană în 1993 (intrat în vigoare la 1 februarie 1995). Deşi pe 22 iunie 1995 a fost depusă cererea oficială de aderare a României la UE, lipsa performanţelor economice au plasat ţara noastră pe „lista de aşteptare”. De asemenea, pe plan extern, România a fost acceptată în Consiliul Europei, a aderat la Parteneriatul pentru Pace propus de NATO şi au fost elaborate strategiile de aderare la organizaţiile euro-atlantice. Pe plan intern, ţara noastră a fost afectată de un declin economic intens manifestat prin scăderea nivelului de trai, hiperinflaţie şi privatizări defectuoase.

Perioada de opoziţie. Un nou mandat

Autograf pt Enciclopedia României semnat Ion Iliescu

Ion Iliescu şi Emil Constantinescu s-au confruntat din nou în turul al doilea de scrutin al alegerilor prezidenţiale din 17 noiembrie 1996. Pe fondul unei stări generale de nemulţumire în rândul populaţiei, PDSR a pierdut alegerile parlamentare în faţa CDR, iar Iliescu a obţinut doar 45,6% în turul doi, insuficient pentru a-şi asigura un nou mandat.

În ciuda eşecului, Iliescu este ales preşedinte al PDSR la Conferinţa din 17 ianuarie 1997, din poziţia de senator asumându-şi rolul de lider al opoziţiei.

La alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 26 noiembrie 2000, Iliescu a candidat din nou pentru cea mai înaltă funcţie în stat. Starea de nemulţumire a populaţiei se accentuase în urma profundei crize economice, politice şi sociale din timpul guvernării CDR. Ca urmare, Emil Constantinescu nu mai dorit să candideze, iar PNŢ-CD nu a mai trecut pragul electoral.

PDSR s-a situat pe primul loc în opţiunea electoratului pentru alegerile parlamentare, iar Ion Iliescu s-a clasat pe primul loc cu 36,35% din voturile valabil exprimate în primul tur al prezidenţialelor. Având sprijinul majorităţii societăţii civile în detrimentul contracandidatului său, Corneliu Vadim Tudor, Iliescu a redevenit preşedinte al României în urma victoriei din turul doi al alegerilor (10 decembrie), când a obţinut 66,82% din totalul voturilor valabil exprimate.

Al doilea mandat. Preşedinte de onoare al PSD

În perioada celui de-al doilea mandat constituţional-legal, s-a efectuat revizuirea Constituţiei (31 octombrie 2003) în conformitate cu normele de aderare la UE, România a devenit membru al NATO (2004) şi au fost închise capitolele de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană.

La 16 iunie 2001, în urma comasării prin fuziune a PDSR cu PSDR a avut loc Congresul de constituire al Partidului Social Democrat, în funcţia de preşedinte fiind ales Adrian Năstase, prim-ministru al României. Guvernarea PSD a fost acuzată în dese rânduri de limitare a libertăţii presei şi de corupţie. Pe plan economic, creşterea economică pornită în anul 1999 a fost continuată pe tot parcursul celor patru ani de guvernare.

După sfârşitul mandatului prezidenţial, Ion Iliescu a candidat la funcţia de preşedinte al PSD în cadrul Congresului din 21 aprilie 2005, însă a fost învins de Mircea Geoană. Ca o reparaţie morală, la 10 octombrie 2006 i-a fost conferită funcţia de preşedinte de onoare al PSD.

Activitatea politică

Activitate	Mandat
Preşedintele Frontului Salvării Naţionale	6 februarie 1990 - 18 iunie 1990
Preşedintele Partidului Democraţiei Sociale din România	17 ianuarie 1997 - 20 decembrie 2000
Membru al Marii Adunări Naţionale	1957 - 1985
Senator	1997 - 2000
	2004 - 2008
Ministru pentru Problemele Tineretului	11 decembrie 1967 - 17 martie 1971
Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale	27 decembrie 1989 - 9 februarie 1990
Preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională	13 februarie 1990 - 18 iunie 1990
Preşedintele României	18 iunie 1990 - 20 octombrie 1992
	20 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996
	20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004

Opere selective

• Probleme globale. Creativitate, I-II, 1992-1994
• Revoluţie şi reformă, I-II, 1993-1994
• România în Europa şi în lume, 1994
• Revoluţia trăită, 1995
• Momente de istorie, I-III, 1995-1996
• Dialoguri româno-americane, 1996
• Viaţa politică între violenţă şi dialog, 1998
• Încotro - societatea românească?, 1999
• Renaşterea speranţei, 2001
• Revoluţia română, 2001
• Integrare şi globalizare, viziunea românească, 2002

Bibliografie

• NEAGOE, Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007
• NICOLESCU, C. Nicolae, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Bucureşti, Editura Meronia, 2003
• STOENESCU, Alex Mihai, Din culisele luptei pentru putere 1989 - 1990. Prima guvernare Petre Roman, Bucureşti, Editura Rao, 2006
• STOENESCU, Alex Mihai, România postcomunistă. 1989 - 1991, Bucureşti, Editura Rao, 2008
• STOICA, Stan, Dicţionarul partidelor politice din România (1989 - 2004), Ediţia a IV-a, Editura Meronia, Bucureşti, 1994
• STOICA, Stan, România după 1989. O istorie cronologică, Bucureşti, Editura Meronia, 2007
• STOICA, Stan, Dicţionar biografic de istorie a României, Bucureşti, Editura Meronia, 2008