Locotenenţa Domnească din 1866

Locotenenţa Domnească din 1866
Membrii Locotenenţei Domneşti şi ai guvernului Ion Ghica
Locotenenţă domnească a Principatelor Unite Române
Mandat 11 februarie - 10 mai 1866
Predecesor		Alexandru Ioan Cuza
Succesor		Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen

Locotenenţa Domnească din 1866 a fost un organism politico-administrativ menit să ocupe tronul României în mod provizoriu, constituit la 11 februarie 1866, ca urmare a abdicării forţate a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cei trei membri ai Locotenenţei au fost:

• Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor;
• generalul Nicolae Golescu, reprezentant al Ţării Româneşti şi al liberalilor;
• colonelul Nicolae Haralambie, reprezentant al armatei.

Noua conducere, într-o proclamaţie adresată ţării, se angaja să menţină cele patru puncte votate de naţiune şi de Divanurie ad-hoc: unirea, autonomia, principe străin, guvern constituţional.

În timpul Locotenenţei Domneşti a fiinţat şi un guvern provizoriu, sub conducerea lui Ion Ghica, cel care deţinea şi portofoliul afacerilor externe. Principala preocupare a Locotenenţei a fost găsirea cât mai grabnică a unui principe străin dispus să preia tronul României. De asemenea, a avut de respins mişcări separatiste, precum cea de la Iaşi din 3 aprilie 1866, organizată de elemente boiereşti şi sprijinită de forţe externe care doreau anularea Unirii din 1859. A fost al doilea astfel de organism din istoria modernă a României, după Locotenenţa Domnească din 1848.

Înfiinţarea. Activitatea

Chiar în prima zi a fiinţării acestei Locotenenţe (11 februarie), Camera şi Senatul se reunesc sub preşedinţia mitropolitului primat Nifon. La propunerea primului ministru Ion Ghica, Corpurile legiuitoare proclamă şi aleg ca domnitor al Principatelor Române Unite pe „Alteţa sa regală Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, comite de Flandra şi Duce de Saxonia, sub numele de Filip I”. S-a depus jurământ faţă de noul domnitor şi s-a numit o delegaţie care să meargă în Belgia pentru a-i oferi tronul României. Acestă alegere nu era văzută cu ochi buni de cancelariile occidentale, stârnind mai ales nemulţumirea lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, deoarece Filip aparţinea familiei de Orleans, familie care râvnea la tronul Franţei. Mai mult, Filip era un tânăr liniştit prea puţin interesat de politică, astfel că acesta refuză să vină pe tronul României. Noua soluţie a venit chiar de la împăratul Franţei, anume principele Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen. Tatăl său era guvernatorul Renaniei, iar Casa Regală de Hohenzollern era cea din care provenea regele Prusiei Wilhelm I.

În aceste condiţii, pe data de 19 martie, Ion C. Brătianu se deplasează, cu acordul guvernului, la Düsseldorf pentru a încerca să obţină acceptul lui Carol de a deveni domnul României. După îndelungi sfaturi cu tatăl său, tânărul principe acceptă să vină în Principate pentru a deveni domnitorul românilor.

Pe 30 martie 1866, Locotenenţa Domnească dă o proclamaţie către popor prin care recomandă alegerea, în plebiscitul ce va urma, a principelui Carol ca domnitor al României. În urma consultării voinţei populare (2 - 8 aprilie) rezultatul a fost de 685.869 voturi pentru, 12.837 abţineri şi 224 voturi contra.

În perioada 9 - 17 aprilie 1866, s-au desfăşurat alegerile pentru Adunarea Electivă, devenită acum Adunare Constituantă. Lucrările acesteia au fost deschise la 28 aprilie, cu un mesaj din partea Locotenenţei:

„Naţiunea v-a delegat puterile sale şi v-a fixat reprezentaţiunea ei legală, ea aşteaptă dar, ca şi guvernul, cu nerăbdare, dar cu cea mai neclintită credinţă, să daţi aspirărilor, voinţei, actelor ei, consacraţiunea D-voastră ca să puneţi astfel un capăt bănuielilor, neliniştii, ca să curmaţi îndată toate durerile ce ne bântuie de ani lungi, toate pericolele de care necontenit furăm ameninţaţi.”

({{{2}}})

În urma dezbaterilor, 109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce 6 s-au abţinut. S-a adoptat o declaraţie în concordanţă cu rezultatele voturilor. Tot în aceeaşi zi, Locotenenţa Domnească înaintează Adunării Constituante proiectul noii Constituţii, urmând ca la 3 mai să facă acelaşi lucru şi cu Legea electorală.

Locotenenţa Domnească a luat sfârşit la 10 mai 1866, odată cu depunerea jurământului (citit în limba română de Nicolae Haralambie) de către domnitorul Carol I.

Măsuri în cadrul armatei

Imediat după abdicarea lui Cuza, Locotenenţa Domnească a înlocuit drapelele militare model 1863 cu altele noi, pe flamura cărora nu mai apărea stema ţării, doar numele unităţii. Acestea vor fi folosite până în 1874. Au avut loc reorganizări de trupe, iar jurământul a fost modificat în două rânduri. Astfel, la sfârşitul lui martie acesta avea forma următoare:

„Jur că voi fi credincios Drapelului Ţării mele şi Guvernului Contelui de Flandre, reprezentat prin Locotenenţa Domnească: compusă de Generalul Nicolae Golescu, Colonel Haralamb şi Lascăr Catargiu.”

({{{2}}})

În urma refuzului lui Filip de Flandra, „până la terminarea plebiscitului şi ulterioare dispoziţiuni definitive, jurământul prescris de lege pentru toţi funcţionarii statului, se va face în numele Înaltei Locotenenţi Domneşti...”.

Sprijinirea culturii. Fondarea Societăţii Academice

Membrii fondatori ai Societăţii Literare Române

La 12 martie 1866 guvernul primeşte din partea lui C. A. Rosetti un raport detaliat care sublinia necesitatea înfiinţării Societăţii Literare Române, aceasta având ca menire „a da ţării, într-un timp cât mai apropiat, cele două mari colonade ale templului său literar: gramatica şi glosarul limbii”. Regulamentul pentru formarea Societăţii Literare Române, înaintat alături de raport, propunea o componenţă care să accentueze ideea de unitate naţională: 3 membri din Moldova, 4 din Muntenia, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureş, 2 din Bucovina, 3 din Basarabia şi 2 din Macedonia.

Pe 1 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească semnează decretul de înfiinţare a Societăţii Literare Române, iar prin alt decret din 22 aprilie 1866, erau numiţi membrii fondatori:

• din vechiul regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C. A. Rosetti şi Ion C. Massimu, la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu şi Nicolae Ionescu;
• din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu şi George Bariţiu;
• din Basarabia: Alexandru Haşdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu;
• din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);
• din Banat: Andrei Mocioni şi Vicenţiu Babeş;
• din sudul Dunării: Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici.

La şedinţa inaugurală, desfăşurată la 1/13 august 1867, membrii fondatori au decis schimbarea denumirii instituţiei de cultură în „Societatea Academică Română”.

Bibliografie

• Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Ed. Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 24 - 26, 153 ISBN 973-8200-49-0
• Rusu, Dorina N., Istoria Academiei Române. Repere cronologice, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 17 - 18.
• Monitorul Oastei, VII, nr. 5 din 22 martie şi nr. 9 din 15 aprilie 1866.
• Cristescu, Sorin, Despre Hortense Cornu şi împrejurările alegerii principelui Carol ca succesor al lui Cuza

Vezi şi

• Locotenenţa Domnească din 1848