Lupta de la Poienari (1848)
de la Enciclopedia României
| Lupta de la Poienari (Arad) (1848)
| ||||
| Miliţiile româneşti |
Comandant: |
7 noiembrie 1848 Poienari, judeţul Arad |
Comandant: |
Armata şi miliţiile maghiare |
|
Rezultat: Victorie tactică a forţelor maghiare | ||||
Lupta de la Poienari, judeţul Arad, a fost un conflict armat între armata şi miliţiile maghiare şi armata austriacă şi miliţiile române în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania.
Cuprins
Situaţia înainte de bătălie
În primăvara anului 1848 a izbucnit şi în Ungaria revoluţia care cuprinsese întreg continentul european. La scurt timp după izbucnirea revoluţiei la Budapesta, reprezentanţii maghiarilor din Transilvania au declarat unirea acestei provincii, pe atunci stăpânită de Casa de Austria, cu Ungaria. Românii din Transilvania s-au opus unirii acesteia cu Ungaria, cerând reprezentarea politică a naţiunii lor, precum şi drepturi politice, sociale şi culturale, prin adunările populare de la Blaj. Neprimind din partea autorităţilor maghiare drepturile şi reprezentarea solicitate, şi ca urmare a înfiinţării gărzilor naţionale maghiare, românii se înarmează începând cu luna septembrie 1848.
Din toamna anului 1848 guvernul maghiar nu mai este dispus să discute cu reprezentanţii naţiunilor din Transilvania, care nu se supuneau noilor legi revoluţionare maghiare şi începe activitatea de reprimare a celor care se împotriveau, în unele situaţii folosind forţa militară. Începea astfel războiul civil din Transilvania.
La sfârşitul lunii octombrie 1848 pătrund dinspre Ungaria, pe valea Crişului Alb, în direcţia oraşului Brad, judeţul Hunedoara, trupe maghiare care aveau sarcina de a pacifica zona, deoarece românii se manifestaseră ostil revoluţiei maghiare şi se înarmaseră, constituind miliţii.
În trecerea lor prin Zarand, venind dinspre Ungaria pe valea Crişului Alb, armata şi gărzile naţionale maghiare au ocupat toate localităţile româneşti întâlnite în drum, executând în cadrul tribunalelor de sânge pe revoluţionarii şi combatanţii români capturaţi, jefuind localităţile care se manifestaseră ostil, chiar dacă nu ajunseseră să comită violenţe fizice. Simpla declarare a unei localităţi ca sprijinitoare a revoluţiei româneşti atrăgea după sine pedepsirea prin jaf şi/sau incendiere şi executarea fruntaşilor sau a combatanţilor, deşi au fost numeroase cazuri în care au căzut victime femei şi copii.
La 4 noiembrie 1848 trupele maghiare conduse maiorul Gál László au atacat localitatea Guravăii, din apropiere de Gurahonţ, judeţul Arad. Au fost incendiate, jefuite sau au avut locuitori români ucişi satele Guravăii, Aciuţa, Pleşcuţa, Aciua (azi Avram Iancu). Pe 5 noiembrie trupele maghiare au intrat în Hălmagiu prin Hălmăgel, risipind cu uşurinţă miliţiile române aflate în hotarul satului dinspre Dealul Şortoc. Comandantul românilor, Alexandru Chendi, a fost capturat de maghiari, întinzându-i-se o cursă, apoi acesta a fost spânzurat la Hălmagiu.
Din Hălmagiu trupele maghiare au efectuat în zilele următoare incursiuni de pe pedepsire a satelor româneşti din apropiere. În 7 noiembrie au plecat din Hălmagiu spre oraşul Brad, judeţul Hunedoara, unde locuia un număr mai mare de maghiari şi care era nod strategic de comunicaţii între Zarand, şoseaua spre Deva şi drumul spre Câmpeni, judeţul Alba, unde se afla sediul lui Avram Iancu, conducătorul revoluţionarilor români din Transilvania.
Ca urmare, miliţiile româneşti din zonă au încercat să întârzie avansarea trupelor maghiare.
Combatanţii
Miliţiile româneşti care au participat la lupta de la Poienari erau constituite din ţărani recrutaţi din satele din jurul Hălmagiului. Ei aveau puţină experienţă militară, pe cât a fost posibil să se instruiască până la izbucnirea războiului civil din Transilvania. Dispuneau de armament de foc în număr necunoscut, dar erau înarmaţi şi cu lănci sau cu unelte agricole (furci, coase, topoare etc.). Conducătorii lor direcţi, deşi primiseră gradele militare specifice miliţiilor româneşti din acea vreme (decurioni - caporal, centurion - căpitan, tribun - maior etc.), erau ei înşişi ţărani fără experienţă militară şi puţin pregătiţi pentru ceea ce avea să urmeze. Comandanţii erau numiţi din rândul populaţiei din satele din zonă. Lăncierii români erau îmbrăcaţi în hainele proprii şi îşi asigurau singuri mâncarea. Nu exista serviciu de aprovizionare sau medical.
Trupele maghiare care au atacat Zarandul erau conduse de maiorul Gál László, din gărzile naţionale maghiare. Maiorul Gál studiase în tinereţe dreptul, iar în 1827 se înrolase în Regimentul 32 infanterie austriac. În vara anului 1848 ajunsese căpitan în Regimentul 39 infanterie Dom Miguel austriac. În luna iunie 1848 se alăturase gărzilor naţionale maghiare din Arad şi a fost numit maior.
Trupele cu care a invadat Zarandul erau compuse din 100 husari, 250 honvezi din gărzile naţionale maghiare din Arad, 300 honvezi din gărzile naţionale maghiare din Bihor şi cca 150 maghiari din jurul Hălmagiului şi din această localitate care i s-au alăturat după ce a ocupat-o în 4 noiembrie 1848. Ca sprijin aceste trupe aveau un tun de şase livre.
Ghizi pentru trupele maghiare au fost câţiva locuitori din zona Hălmagiului, majoritatea de origine maghiară sau evrei.
Desfăşurarea bătăliei
În dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1848 trupele maghiare au pornit din Hălmagiu spre Brad, cu scopul de a ocupa acest important nod de comunicaţii din Zarand.
În Hălmagiu fuseseră lăsaţi ca garnizoană 170 honvezi din Bihor, comandaţi de sublocotenentul Gyertyanfy, dintre care 32 erau înarmaţi cu puşti, iar restul cu lănci, şi 40 gardişti maghiari din Buteni.
Coloana maghiară care pornise din Hălmagiu spre Brad era formată din 55 husari Kress, 42 husari Sandor, o companie din batalionul 29 honvezi, 200 gardişti din Oradea şi 1 tun de şase funţi.
Chiar la ieşirea din Hălmagiu maghiarii au observat că românii se concentraseră pe culmile dealurilor dintre Hălmăgel şi Hălmagiu. Din mişcările românilor au dedus că după ce vor părăsi Hălmagiul, aceştia îl vor ocupa. Cu toate că lăsase o garnizoană în Hălmagiu, comandantul maghiar Gál a decis să se întoarcă, pentru a-i ataca pe românii de pe dealuri şi a elimina pericolul capturării comunei de către ei. Astfel, husarii Kress au primit ordin să se întoarcă prin Hălmagiu şi să o ia spre Hălmăgel, pentru a încojura tabăra română în caz că va fi fugărită. Compania din batalionul 29 honvezi din Arad a fost aşezată în flancul stâng maghiar, iar honvezii din Bihor în cel drept. Husarii Sandor au format acoperirea tunului.
În momentul în care husarii Kress şi compania din Arad şi-au ocupat poziţiile, restul armatei maghiare a pornit să atace dealul pe care erau postaţi românii. Au fost primiţi cu foc puternic de puşcă, românii fiind foarte bine amplasaţi în teren. În momentul în care maghiarii au ajuns în vârful dealului, românii se retrăseseră deja pe vârful dealurilor dintre Ţoheşti şi Poienari, din cauza loviturilor de tun trase asupra lor. În timpul retragerii de pe poziţia iniţială, românii rămaşi în urmă au fost ucişi sau capturaţi de maghiari. Husarii Kress şi honvezii din Arad, apropiindu-se neobservaţi de românii care se retrăgeau dinspre Hălmagiu spre Poienari, au risipit combatanţii românii, aceştia nemaiputând opune rezistenţă serioasă. Din nou unii români au fost ucişi sau capturaţi în retragere.
Husarii Sandor i-au atacat pe românii care se aflau pe dealul Poienarilor. Cu aceasta, orice rezistenţă românească a încetat, supravieţuitorii împărăştiindu-se.
Lupta a durat de la ora 10 la ora 12.30.
Urmările luptei
Românii au pierdut 80 oameni morţi şi un număr necunoscut de răniţi. Au fost capturaţi 11 români, printre care Iuon Toma, fostul preot din Poienari, Pavel Feier din Ştei, preot ortodox şi căpitan al lăncierilor români şi Iuon Oprea din Ştei, considerat unul dintre principalii rebeli. Cei trei au fost executaţi prin spânzurare la Hălmagiu în după amiaza aceleiaşi zile în care a avut loc lupta de la Poienari. Ceilalţi prizonieri români au fost eliberaţi.
În timpul luptei a fost aprins de cătr honvezi ce mai rămăsese din satul Hălmăgel, incendiat cu câteva zile înainte, la 5 noiembrie, de trupele maghiare. Satele Ţoheşti şi Poienari au fost arse de maghiari în cea mai mare parte a lor, fiind considerate baze ale românilor care atacaseră armata ungară.
Trupele maghiare nu au pierdut nici un om în această luptă. Plecarea lor spre Brad a fost întârziată cu o zi în urma luptei de la Poienari.
Bibliografie
- Baternay, Imre junior - Zaránd vármegyei oláh lázadásnak, 1848ik évi martius 15töl - 1849iki Junius végeig terjedö, manuscris, 1850
- Neamţu, Gelu - "Documente pentru viitorime" privind genocidul antiromânesc din Transilvania 1848-1849, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009 ISBN 978-973-109-169-3