Unguri

Ungurii au fost o populaţie antică migratoare, de origine fino-ugrică, a căror limbă se înrudeşte cu cea a finlandezilor, estonienilor şi a laponilor. Ei se numesc pe sine maghiari. Originea acestui nume este incertă, nu s-a putut da o explicaţie plauzibilă pentru el. Acest neam a fost numit unguri de către germani, romanici şi bizantini.

Ungurii aveau înfăţişarea obişnuită a fino-ugricilor, mici de statură, cu pomeţii obrajilor mai proeminenţi, ochii uşor oblici şi pielea ceva mai închisă la culoare, nu albă. Se ocupau cu creşterea vitelor, ca orice popor migrator şi erau buni călăreţi şi arcaşi.

Locul de origine a ungurilor ar fi regiunea care se întinde la vest de ultimele ramificaţii ale Munţilor Altai, în nordul Persiei. De aici ei pleacă spre vest în secolul I d. Hr. Un timp au staţionat în stepa din zona dintre cursul mijlociu al Volgăi şi Munţii Ural. Pe la anul 830 sursele bizantine îi localizează între Don şi Nipru, în ţinutul numit Lebedia. Pecenegii îi atacă pe unguri şi îi silesc să plece. Unii unguri se întorc în Asia, ceilalţi se îndreaptă spre vest şi ajung în anul 889 în Atelkuz. Această zonă nu se cunoaşte cu precizie unde a fost. Numele ar însemna "ţara dintre râuri" şi unii istorici o plasează ca fiind undeva între cursul inferior al Prutului şi al Niprului. Istoricii unguri o plasează, fără dovezi însă, pe un teritoriu ce ar fi ţinut până la Siret. În Atelkuz ungurii aleg drept conducător pe Arpad.

În Atelkuz ungurii nu vor rămâne prea multă vreme. În anul 894 începe războiul între bulgari şi bizantini. Bizantinii fac alianţă cu ungurii, iar aceştia îi atacă pe bulgari în anul 895. Aceştia fac pace cu bizantinii. Odată terminat războiul, bulgarii caută să se răzbune pe unguri pentru atacul din anul 895. Astfel, bulgarii şi-i atrag de partea lor pe pecenegi şi atacă sălaşurile ungurilor din Atelkuz, când armata acestora era plecată în altă parte. După dezastrul din Atelkuz ungurii decid să plece şi ajung astfel până în dreptul oraşului Munkacs, mergând în lungul Carpaţilor moldoveni şi galiţieni. De la Munkacs au trecut munţii şi s-au aşezat în câmpia Tisei. Acest traseu nu este agreat de unii istorici unguri, motivul fiind contestarea continuităţii daco-romane în Ardeal. Trecerea ungurilor în pustă s-a făcut în anul 896.

În câmpia Tisei şi în Ardeal ungurii au întâlnit o populaţie amestecată, româno-slavă. Acest lucru este susţinut de cronica notarului anonim a regelui Bela al II-lea şi de cronica rusească numită a lui Nestor. Cronica lui Simon de Keza nu face referire la populaţia întâlnită de unguri în Ardeal. Potrivit cronicii notarului anonim existau în stânga Tisei trei "ducate": al lui Menumorut, între Someş şi Mureş, deci în Crişana, al doilea al lui Glad în Banat şi al treilea al lui Gelu, în Ardealul propriu-zis. Aceştia aveau ca supuşi pe vlahi şi pe slavi, iar în oastea lui Menumorut se află şi pecenegi.

Ungurii continuă o vreme incursiunile de pradă în diferite direcţii, până când sunt înfrânţi într-o luptă importantă pe râul Lech la 10 august 955. Ungurii reuşesc să se menţină în istorie datorită creştinării, evitând astfel dispariţia lor din istorie aşa cum s-a întâmplat cu alte seminţii migratoare. Ei au fost creştinaţi de către regele lor, Ştefan, care s-a încoronat în anul 1001.

După ce s-a încoronat rege, Ştefan a pornit o serie de expediţii împotriva unor stăpânitori din Ardeal şi Banat care îi contestau autoritatea. O astfel de căpetenie în Ardeal era Gyula, urmaşul lui Tuhutum, cel care îl înfrânsese pe Gelu. El a fost înfrânt de Ştefan în anul 1002. Ştefan bate apoi pe o altă căpetenie, Kean, "ducele bulgarilor şi al slavilor", care îşi avea posesiunea în părţile de sud-est ale Transilvaniei. Vine rândul lui Ahtum să fie înfrânt de către Ştefan. Ahtum stăpânea fosta ţară a lui Glad, dintre Mureş şi Criş.

Ocuparea Ardealului de către unguri va dura vreme îndelungată şi se va finaliza la începutul secolului al XIII-lea, când au fost colonizaţi aici cavalerii teutoni.

Bibliografie

• Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.