Marşul asupra Bucureştiului

Marşul asupra Bucureştiului a fost o mişcare de protest organizată de Partidul Naţional Ţărănesc, sub forma unui marş care trebuia să pornească de la Alba Iulia spre Bucureşti, pe data de 6 mai 1928. Data de 6 mai coincide cu data în care Partidul Naţional Ţărănesc a convocat la Alba Iulia o mare adunare cu scopul de a obliga guvernul liberal să demisioneze. Concomitent avea să aibă loc şi revenirea în ţară a lui Carol al II-lea, care fusese radiat din familia regală, dar care se afla în stadiu avansat de tratative cu Iuliu Maniu pentru a reveni pe tronul României (aşa-zisa „Restauraţie”). Carol se afla în Anglia şi urma să zboare la Alba Iulia, unde avea să se proclame rege. Marşul avea deci scopul de a-l instala pe Carol pe tron, la Bucureşti. El s-a transformat însă într-un protest la adresa guvernului.

Desfăşurarea evenimentelor

Cu câteva zile înainte, avionul lui Carol cu care urma să zboare la Alba Iulia a fost descoperit de englezi pe aeroportul Corydon de lângă Londra. Datorită intervenţiei făcute la Londra de guvernul român, Carol a fost expulzat din Anglia şi obligat să părăsească ţara în termen de 48 de ore, pe motiv că prezenţa sa a devenit indezirabilă şi că a abuzat de ospitalitatea care i s-a acordat. A fost nevoit să-l informeze pe Iuliu Maniu că nu va mai putea sosi la timp.

Datorită absenţei iminente a lui Carol, marşul şi-a pierdut scopul iniţial, iar Maniu a decis ca la Adunare să se axeze doar pe formularea unei moţiuni prin care să-i oblige pe liberali să demisioneze din Guvern. Ion Mihalache însă, a continuat să susţină desfăşurarea marşului, care ar fi strâns adeziunea unui număr mare de oameni, preconizaţi a participa la adunarea partidului. Maniu s-a opus, conştient fiind că lipsind motivul „Restauraţiei”, marşul ar avea aspectul unei lovituri de stat.

În ziua de 6 mai, ţărăniştii au reafirmat adeziunea PNŢ la actul Unirii, prin vocea lui Maniu. Mihalache în schimb a ţinut un discurs violent la adresa „oligarhiei” de la Bucureşti. Pe lângă ţărănişti, socialiştii şi comuniştii au contribuit la revendicările de revizuire a Unirii, ceea ce a încălzit şi mai tare spiritele. La finalul Adunării, cu toate că Maniu a încercat să-i determine pe manifestanţi să se întoarcă la casele lor, manifestaţia s-a transformat inevitabil într-un marş îndreptat împotriva guvernului. În două coloane, manifestanţii s-au îndreptat spre Vinţu de Jos şi Teiuş, unde au ocupat gările şi au cerut trenuri pentru a se deplasa la Bucureşti.

Speriat că îşi va lega numele de marşul ilegal, Maniu a intrat în contact cu reprezentanţii guvernului şi a colaborat cu Gheorghe Tătărescu pentru oprirea marşului. În consecinţă, Tătărescu a trimis mai multe garnituri la Alba Iulia, care au preluat mare parte din mulţime şi a împrăştiat-o prin ţară, în diferite direcţii. Cei care au plecat dezorganizat direct spre Capitală, au fost hărţuiţi în permanenţă de jandarmi şi după ce au parcurs câteva zeci de kilometri, au fost nevoiţi să renunţe.

Caracterul mussolinian

Asemănarea cu celebrul „Marş asupra Romei”, organizat de Mussolini în 1922, a adus numeroase critici Partidului Naţional Ţărănist. Despre caracterul mussolinian al „Marşului asupra Bucureştiului”, Alexandru Averescu scria: „Atunci s-a recurs la comica idee a marşului asupra Bucureştiului. Nu lipsea decât un mic detaliu, un Mussolini al II-lea! De la Mussolini la Kerensky, distanţa este formidabilă! Lumea s-a pus în mişcare. Cum s-a terminat acest marş, se ştie, mai decât în coadă de peşte. Este de notat naiva idee de a crede că ocupând o gară, se putea, numai din acel fapt, organiza trenuri care să ducă «poporul», adică tunul cel mare, până la Sodoma pentru a o face una cu pământul! A doua zi în Bucureşti s-a anunţat punerea în mişcare a celor două coloane, care au pornit fără voia conducătorilor, dar care au aceeaşi ţintă cu conducătorii: cucerirea Bucureştilor! Înţelege cineva ceva în acest galimatias?”.

Istoricul român Alex Mihai Stoenescu, apreciază că: „Marşul asupra Bucureştiului se dorea a fi o copie a Marşului asupra Romei organizat de Mussolini în 1922” şi că „până şi motivaţiile erau aceleaşi”. În urma negocierilor cu guvernul Italiei, fasciştii ceruseră formarea guvernului, dar li se refuzase din cauza platformei politice radicale. Şi mişcarea fascistă punea problema monarhiei, dorind un rege favorabil curentului proletar-ţărănesc. Atunci când guvernul italian a refuzat, Mussolini a organizat un mare congres fascist la Napoli, în ziua de 24 octombrie 1922, urmat de un marş până la Roma. În România, ca şi în Italia, Adunarea a declarat guvernul liberal „anticonstituţional”, iar naţiunea „în stare de legitimă apărare şi îndreptăţită la folosirea oricăror mijloace pentru înlăturarea acestui regim”.

Bibliografie

• Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol.2 Eşecul democraţiei române, Editura Rao, Bucureşti 2001 ISBN 973-103-015-8