Matei Basarab
de la Enciclopedia României
| Matei Basarab | ||
 | ||
| Născut | 1580, Brâncoveni | |
| Decedat | 9/19 aprilie 1654, Târgovişte | |
| Ocupaţie | domnitor | |
| Căsătorit cu | Doamna Elena | |
| Părinţi | Danciu şi Stanca | |
Matei Basarab (n. 1580, Brâncoveni – d. 9/19 aprilie 1654, Târgovişte), domn al Ţării Româneşti (a. 7/17 septembrie 1632 – 9/19 aprilie 1654).
Biografie
Fiul marelui dregător Danciu din Brâncoveni şi al Stancăi, rudă cu familia boierilor Craioveşti, a deţinut mai multe dregătorii ca cele de postelnic, paharnic (1608 – 1627) sau mare agă (1628 – 1630). A fost căsătorit cu Doamna Elena, sora cărturarului Udrişte Năsturel.
Luându-şi şi el supranumele „Basarab”, ca străbunul său Neagoe („nepotul răposatului Io Băsărabă voievod”), a obţinut tronul cu ajutorul lui Abaza Mehmed, paşă de Silistra şi Oceakov, care l-a chemat „ca să vie să fie domn ţării cu voia paşii” (Istoria Ţării Româneşti), lucru care a deranjat foarte tare pe sultan, cerând tătarilor şi principelui Transilvaniei să-l alunge pe noul domn proclamat fără voia sa. Cu sprijinul majorităţii boierilor, care îl desemnaseră încă din august, domnul a înfrânt oştile cu care venea Radu Iliaş, la Plumbuita-Obileşti (20/30 – 21/31 octombrie 1632). După negocierile întreprinse de dregătorii săi la Constantinopol, primeşte firmanul de domnie (15/25 decembrie 1632) şi, după vizita sa la Constantinopol (ianuarie – februarie 1633), este confirmat de sultan (3/13 februarie), în schimbul peşcheşurilor împărţite diferiţilor dregători otomani şi a obligaţiei de a plăti tributul întreit, ridicat la 65 000 galbeni.
Politica sa internă a fost una bazată pe menţinerea stabilităţii, însă datoriile către Poartă şi întreţinerea unui costisitor aparat militar, l-au obligat să înăsprească fiscalitatea. Introduce taxe usturătoare pentru ţărani – „darea talerului”, echivalentă cu doi boi şi un porc sau nouă porci –, şi legi care le limitează strămutarea sau pedepseşte fuga în Transilvania. Pe boieri îi aduce sub ascultare, prin forţă sau danii; la începutul domniei îi cheamă pe pribegi, promiţându-le largi privilegii – „Şi au venit pribegii cu dânsul: rumânii, grecii, carei au fost boiarii mari şi tuturor bine le-au făcut, nu rău, şi încă au şi boerit pe unii” (Radu Popescu). În domeniul militar, reformele au făcut trecerea de la „organizarea curtenească la cea slujitorească” (Constantin Rezachevici), soldaţii îndeplinindu-şi atribuţiile chiar şi în vreme de pace, ajutând pe domn să-şi impună, chiar şi cu forţa, autoritatea. Oastea este completată cu unităţi de dorobanţi şi pedestre, ambele înzestrate cu arme de foc – corpul seimenilor (archebuzieri pedeştri) fiind cel mai reprezentativ –, ea primind şi un alt tip de organizare, în cadrul unei unităţi existau: căpitani de steaguri, iuzbaşi (locotenenţi), ceauşi (sublocotenenţi) şi stegari.
Măsurile sale economice au fost îndreptate, în special, spre creşterea veniturilor statului. Matei Basarab a sprijinit producţia manufacturieră prin repunerea în funcţiune a minelor de la Baia de Aramă şi Baia de Fier, susţinerea unei mori de hârtie (Călimăneşti) şi a unei fabrici de sticlă. În timpul său au fost publicate Pravila mică (1640), tradusă din slavonă şi Îndreptarea legii (1652), cod de legi tipărit în limba română, legislaţie care prevedea, asemenea jurisdicţiei europene, inegalitatea pedepselor conform categoriei sociale din care făcea parte împricinatul. De sprijinul său şi al Doamnei s-a bucurat şi introducerea tiparului în Ţara Românească, tipografia primită de la mitropolitul Kievului (1635), a fost instalată, pe rând, la Câmpulung, Govora, Dealu sau Târgovişte.
Politica externă s-a caracterizat printr-un echilibru cu Poarta, caracterizată prin cumpărarea dregătorilor otomani, prin mari sume de bani, în vederea prevenirii problemelor legate de anumiţi pretendenţi şi participarea la luptele otomane cu creştinii. Cu Transilvania a avut relaţii foarte bune în timpul principilor Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi II, recunoscându-se, însă, vasalul acestora. Cu vecinul de la Nord, Moldova, Matei Basarab a fost într-un conflict permanent. Vasile Lupu a atacat în mai multe rânduri Ţara Românească cu intenţia de a ocupa el tronul acestei ţări (1635, 1637, 1638, 1639 sau 1653), toate încheindu-se cu victoria domnului muntean.
Latura sa cea mai vizibilă a fost aceea de „Mecena”, sprijinitor al ortodoxiei şi protector al artelor, „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru” (Constantin C. Giurescu). A construit sau refăcut 126 de monumente, printre care 46 de biserici sau mănăstiri (Veniamin Nicolae) – Curţile Domneşti din Câmpulung, Bucureşti şi Târgovişte, casele domneşti din Brâncoveni şi Caracal, Catedrala Episcopală din Râmnic, mănăstirile Arnota (1634), Strehaia, Căldăruşani, Sadova, Măxineni, Plătăreşti, Cornăţel, schiturile Bărbăteşti, Dâmboviţa, Pinul, Buzăul sau bisericile Sf. Împăraţi, Sf. Nicolae Androneşti, din Târgovişte, Sf. Apostoli, din Ploieşti, Sf. Precopie din Gherghiţa, Sf. Gheorghe, din Piteşti, Sf. Apostoli, Sărindar, din Bucureşti, Sf. Dumitru, din Craiova ş.a. Alături de acestea a dispus construirea de lăcaşe religioase, la sud de Dunăre (bisericile Sf. Paraschiva şi Sf. Pantelimon din Vidin, Sf. Apostoli din Şiştov), în Transilvania (bisericile din Porceşti şi Turnu Roşu), Moldova (măn. Soveja şi Dobromirna) sau la Muntele Athos (Xenofon, Marea Lavră, Dionisiu, Hilandar, Simonpetra, Cutlumuş, Pantokrator sau Rusikon), toate înzestrate cu proprietăţi şi mari sume de bani. Realizările sale din domeniul cultural i-a făcut şi pe marii boieri să-i urmeze exemplul, peste 50 de edificii fiind construite în toată ţara, printre care bisericile Buzinca şi Vărzarul (numite aşa după ctitorii lor) sau biserica Târgului din Târgovişte (ctitoria lui Udrişte Năsturel). „Matei, fiind în scaun, altă grijă nu avea şi făcea mănăstiri pretutindeni şi biserici întru lauda lui Dumnezeu care se văd până acum. Că până la acest domn, puţine zidiri au făcut domnii cei mari înainte, iar Matei Vodă a înfrumuseţat ţara cu tot felul de zidiri bisericeşti, mănăstiri, case domneşti care se pomenesc până astăzi” (Radu Popescu).
La sfârşitul domniei s-a confruntat cu o puternică răscoală a seimenilor cauzată de unele probleme financiare, domnul refuza plata soldelor cerute de aceştia. A fost înmormântat la Biserica Domnească de la Târgovişte, lângă soţia sa, dar, după profanarea mormintelor, trupurile acestora au fost strămutate la mănăstirea Arnota.
Bibliografie
- Giurescu, Constantin, Istoria românilor, vol. III, Editura ALL, Bucureşti, 2000;
- ***Istoria românilor, vol. V, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003;
- Popescu, Radu, Istoriile domnilor Ţărîi Rumâneşti, în Cronicari munteni, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961;
- Stoicescu, Nicolae, Matei Basarab, Bucureşti, 1988;
- Ureche, Grigore, Letopiseţulu Ţării Moldovei, în Cronicari moldoveni, Editura Militară, Bucureşti, 1987;
- Veniamin, Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982;