Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen

Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen
Născut		25 octombrie 1921, Sinaia
Membru de onoare al Academiei Române
Ales		19 decembrie 2007
Regele României
Mandat 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930 6 septembrie 1940 - 30 decembrie 1947
Încoronare		6 septembrie 1940
Predecesor		Ferdinand I Carol al II-lea
Succesor		Constantin Ion Parhon
Casa Regală		Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Părinţi		Carol al II-lea Elena a Greciei
Căsătorit cu		Ana de Bourbon-Parma
Copii		Margareta, Elena, Irina, Sofia, Maria
Semnătură

Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 25 octombrie 1921, Sinaia), rege al României, membru de onoare al Academiei Române din 19 decembrie 2007. Fiu al lui Carol al II-lea, Mihai este ultimul rege al României. Prima dată a urcat pe tron la vârsta de numai şase ani, pe 20 iulie 1927, deoarece tatăl său renunţase la prerogativele de moştenitor al Coroanei. Fiind minor, atribuţiile regelui au fost exercitate de o Regenţă. Treptat, această instituţie şi-a pierdut din autoritate, iar Carol al II-lea a profitat de divergenţele existente între formaţiunile politice şi pe 8 iunie 1930 a fost restaurat pe tronul României. Acest act a îmbrăcat forma unei lovituri de stat deoarece Constituţia prevedea clar că regele domneşte pănă la moarte sau până la abdicare, iar regele Mihai era în viaţă şi nici nu abdicase.

A doua domnie a survenit într-un moment dramatic pentru România. După pierderile teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a abdicat, iar Mihai a redevenit rege al României. Având o vârstă fragedă de 19 ani, Mihai l-a învestit cu puteri depline în stat pe generalul Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri. Pentru a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei, generalul a angajat România în război de partea Puterilor Axei, armata română participând la campania din URSS. După trei ani, Naţiunile Unite au întors soarta războiului în favoarea lor, iar armata română era într-o situaţie dezastruoasă. Antonescu a refuzat să semneze armistiţiul care prevedea condiţii foarte dezavantajoase pentru ţara noastră, însă clasa politică se temea că situaţia s-ar putea transforma într-o catastrofă. Sprijinit de liderii principalelor partide, regele Mihai l-a demis şi arestat pe Ion Antonescu printr-o lovitură de palat în ziua de 23 august 1944. România a semnat armistiţiul cu URSS, însă odată cu acest moment ţara noastră a fost inclusă definitiv în sfera de influenţă sovietică. De acest fapt a profitat Partidul Comunist Român, care în trei ani de zile a reuşit să acapareze întreaga putere de stat şi să elimine orice forţă de opoziţie faţă de noul regim. Pe 30 decembrie 1947, Mihai I a fost silit să abdice.

După 50 de ani de exil, lui Mihai i s-a redat cetăţenia română şi i s-a permis să revină definitv în ţară abia în 1997, în timpul mandatului preşedintelui Emil Constantinescu. În prezent, familia regală se ocupă în special de reprezentarea externă a României şi a făcut lobby în cancelariile occidentale pentru aderarea ţării noastre la NATO şi Uniunea Europeană. Pe 30 decembrie 2007, Mihai a modificat Statutul Casei Regale, renunţând la legea salică de succesiune. Astfel, după moartea sa, principesa Margareta, fiica cea mare, va deveni şeful Casei Regale a României.

Frământările din familia regală

Mihai este fiul lui Carol al II-lea din căsătoria cu Elena a Greciei, singura recunoscută de statul român şi Casa Regală. Naşterea sa s-a produs într-un context politic dificil pentru România, generat de renunţările succesive la prerogativele de moştenitor ale tatălui său. Mihai a mai avut un frate vitreg mai mare, Mircea Lambrino (n. 8 august 1920 - d. 27 ianuarie 2006), rezultat din relaţia lui Carol cu Zizi Lambrino, nerecunoscut de Casa Regală a României, dar care a primit drept de moştenire la averea lui Carol al II-lea din partea Tribunalului Suprem al Portugaliei prin decizia din februarie 1957 . Totuşi, nu i s-a acordat vreun drept dinastic ori de a purta titlul Casei Regale, Hohenzollern-Sigmaringen. Mircea Lambrino a fost recunoscut de Carol ca fiu legitim, însă cei doi fraţi vitregi nu s-au cunoscut niciodată.

Liniştea din familia regală nu a durat mult. La scurt timp, Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, persoana care îi va marca decisiv cariera şi activitatea. La început, familia regală nu a acordat importanţă acestei aventuri, considerându-l un episod vremelnic din viaţa principelui aşa cum mai fusese multe astfel de episoade. Totuşi, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil. Aflat la Veneţia cu Elena Lupescu , pe 12 decembrie 1925, tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei .

Proclamarea ca principe moştenitor. Actele de la 4 ianuarie 1926

Încercările de a-l determina pe Carol să renunţe la decizia luată au eşuat. Astfel, la 30 decembrie 1925, Ferdinand a convocat un Consiliu de Coroană unde a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României” . La acea vreme, Mihai nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor.

Mihai în copilărie

În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului . Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La acea vreme, opoziţia considera aceste acte ca fiind impuse de Ion I. C. Brătianu, preşedintele PNL şi prim-ministru. Acesta domina cu autoritate viaţa politică a României şi avea o influenţă considerabilă la Curtea Regală.

Prima domnie. Lipsa de prestigiu a Regenţei

Pe timpul tuturor acestor agitaţii dinastice şi crize politice nimeni nu a acordat o atenţie deosebită faptului că sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o zi la alta. După ce a fost tratat de mai mulţi doctori de renume, atât din ţară, cât şi din străinătate, s-a stabilit că suveranul României suferea de cancer de colon. Agonia lui Ferdinand s-a prelungit, acesta petrecându-şi ultimele clipe din viaţă la Sinaia. În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial care anunţa moartea regelui Ferdinand I la orele 02:15 . Mihai, atunci în vârstă de numai 6 ani, a plecat de la Sinaia spre Bucureşti, însoţit de mama sa. În Capitală, a fost întâmpinat de primul ministru Ion I. C. Brătianu. Spre seară, a avut loc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi a Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au depus jurământul:

„Jur credinţă Majestăţii Sale regelui Mihai I. Jur de a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului .”

({{{2}}})

Pe toată această perioadă, Mihai se afla în grija mamei şi a bunicii sale, la Castelul Peleş din Sinaia. Aici, a urmat clasele primare sub îndrumarea profesorului Nicolae Sassu. Pe 7 iunie 1928, pricipesa Elena a Greciei, mama lui Mihai, a adresat preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti o petiţie prin care cerea desfacerea căsătoriei sale cu Carol deoarece acesta a părărsit-o şi locuia în străinătate, „unde duce în mod public o viaţă absolut inconciliabilă cu demnitatea căsătoriei” . În şedinţa din 21 iulie 1928, Curtea de Apel a pronunţat sentinţa de divorţ întrucât Carol părăsise domiciul conjugal, fapt ce constituia „o insultă gravă la adresa soţiei” .

Mihai şi mama sa, Elena

Prin intrarea în funcţiune a Regenţei, începea o nouă etapă în istoria monarhică a României. Treptat, această instituţie şi persoana fostului principe au devenit un obiect de manevră în lupta pentru putere dintre formaţiunile politice . După moartea lui Brătianu şi preluarea puterii de către Iuliu Maniu, care pleda pentru dizolvarea Regenţei şi revenirea în ţară a lui Carol, ciocnirile politice dintre carlişti şi cealaltă tabără au devenit mai crâncene. Pe acest fond, instituţia Regenţei a pierdut tot mai mult din prestigiu în faţa opiniei publice şi a liderilor politici, conturându-se imaginea de instituţie subordonată partidului aflat la putere. De asemenea, Carol şi-a manifestat încă de la început dorinţa de a reveni în ţară şi pe fondul acestei crize politice de moralitate, începea să creadă tot mai mult că revenirea sa în ţară ar fi posibilă fără sprijinul direct al vreunui partid politic, profitând însă de divergenţele ce existau între ele.

Restauraţia lui Carol al II-lea

Carol a sosit inopinat în ţară pe 6 iunie 1930 . Cu privire la acest moment, Mihai îşi amintea: „Se aflau acolo unchiul meu, prinţul regent Nicolae, mătuşa mea, principesa Elisabeta, şi mama mea, adunaţi toţi în salon. Mama privea pe fereastră, într-o stare de agitaţie extremă. Deşi stătea cu spatele la mine, ştiam că plânge. Iar acolo, aşezat călare pe un scaun, se afla un bărbat pe care nu-l cunoşteam... Înalt, arătos, cu o mustaţă scurtă. Era tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi s-a ridicat în picioare şi m-a luat în braţe, strângându-mă foarte tare. Mă simţeam prizonierul lui. Aş fi vrut să scap, eram foarte stânjenit deoarece, în timp ce mă strângea în braţe, eu întorceam capul spre mama care plângea pe tăcute” . Ziua următoare, Carol a avut consfătuiri cu majoritatea liderilor politici, care şi-au dat acordul ca să fie restaurat pe tronul României.

În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României . Mihai a primit titlul onorofic de Mare Voievod de Alba Iulia . Acest act a îmbrăcat forma unei adevărate lovituri de stat. Constituţia prevedea clar că regele domneşte pănă la moarte sau până la abdicare, iar regele Mihai era în viaţă şi nici nu abdicase. De asemenea, dacă un membru al Regenţei demisiona sau devenea indisponibil, trebuia ales un alt regent, aşa cum se procedase în octombrie 1929. Carol venise în România prin încălcarea unui angajament scris, confirmat de Parlament şi de regele Ferdinand. Fără îndoială, elementele subiective au jucat un rol important la reuşita restauraţiei, dar factorul determinant al succesului l-a constituit necesitatea resimţită de societatea românească de a avea un regim monarhic stabil. Din acest punct de vedere, Parlamentul a preferat un rege tânăr şi viguros unei Regenţe lipsite de prestigiu şi autoritate.

Mihai şi Carol al II-lea (1936)

Instaurarea regimului monarhic autoritar

Carol al II-lea a înfiinţat o clasă de elevi la Palatul Regal, unde Mihai a parcurs şcoala primară şi liceul, examenul de bacaluareat fiind promovat în iunie 1940. De asemenea, este înscris onorific la Liceul „Sfântul Sava” din Capitală, la Liceul militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu şi la Şcoala tehnică a Aeronauticii din Mediaş. Mihai a dezvoltat o pasiune pentru mecanică şi automobilism şi, începând cu 1936, face câte două ore pe săptămână de „practică” la Atelierele Ford, în paralel cu pregătirea militară în cadrul Batalionului Gărzii Regale a Palatului. Pe 25 octombrie 1937, Mihai a obţinut gradul de sublocotenent în cadrul Batalionului I vânători de munte. Principesa Elena a fost nevoită să se stabilească în străinătate, la Florenţa. Datorită acestei situaţii, principele Mihai a trebuit să se deplaseze periodic la Florenţa, pentru a fi timp de câteva luni pe an alături de mama sa.

Pe scena politică internă, această perioadă s-a caracterizat prin conflictul permanent dintre rege şi formaţiunile politice. Carol dorea ca instituţia monarhică să joace rolul principal în stat, iar prin intermediul camarilei s-a dus o luptă continuă pentru sporirea prerogativelor regale în dauna partidelor politice. Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol a demis Consiliul de miniştri şi a constituit un nou guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Totodată, Constituţia din 1923 a fost suspendată şi a fost elaborată o nouă lege fundamentală care a fost promulgată pe 27 februarie 1938 , iar pe 30 martie 1938 partidele politice au fost dizolvate prin decret regal .

Pierderile teritoriale din vara anului 1940

Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial şi evenimentele pe plan internaţional de la începutul anului 1940 au lăsat România fără nici un sprijin extern, iar garanţiile Franţei şi ale Marii Britanii au devenit inoperabile. În acest context, au avut loc pierderile teritoriale din vara anului 1940, lăsând ţara noastră într-o situaţie dramatică. Pe 28 iunie 1940, Consiliul de Coroană a fost nevoit să cedeze în faţa presiunilor Uniunii Sovietice, care prin două note ultimative a cerut evacuarea de urgenţă a Basarabiei şi Bucovine de nord . Deşi, Carol a orientat politica externă spre Germania şi Italia, calculele sale politice s-au dovedit eronate. Hitler avea propriile sale planuri cu privire la această parte din Europa, apreciind că sosise vremea să treacă la satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei pe seama României. La presiunile lui Hitler, România a cedat Cadrilaterul Bulgariei, iar la Consiliul de Coroană din 30 august 1930 s-a decis acceptarea dictatului de la Viena prin care România ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei, reprezentând 44.000 de km pătraţi, inclusiv oraşul Cluj .

Abdicarea lui Carol. Ascensiunea generalului Ion Antonescu

Decizia Consiliului de Coroană a provocat largi manifestări de stradă la care au participat mase de oameni din toate categoriile sociale şi economice şi de toate orientările politice. În acest context, a apărut în prim plan figura generalului Ion Antonescu. Deşi era un cunoscut adversar al şefului statului, Antonescu era considerat de Carol singura persoană capabilă să restabilească ordinea în ţară la acel moment. Pe 4 septembrie 1940, regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştri. În seara imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l investească cu puteri depline. Deşi iniţial a refuzat, pe la orele 03:50 din dimineaţa zilei de 5 septembrie, regele a semnat decretul prin care Ion Antonescu, prim-ministrul României, era învestit cu puteri depline în stat .

Regele Mihai. Portret oficial

Totodată, este abrogată Constituţia din 27 februarie 1938 şi sunt dizolvate Corpurile legiuitoare . Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal . Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a a semnat un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei” . Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod Mihai.

Depunerea jurământului ca rege al României

În consecinţă, acesta a fost invitat să depună jurământul. Când a semnat aghiotantul, Mihai încă dormea, iar când a pus mâna pe receptor i s-a comunicat: „Majestatea Voastră este chemată la orele zece în Sala Tronului, pentru a depune jurământul de încoronare” . S-a conformat solicitării primite, coborând în Sala Tronului, unde se aflau doar trei persoane oficiale: generalul Ion Antonescu, patriarhul Nicodim şi Gheorghe Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Mihai a depus jurământul într-o formulă nouă, dictată de Antonescu :

„Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu ”

({{{2}}})

Antonescu va declara ulterior că prin schimbarea formulei de jurământ a vrut să sublinieze că „pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea regelui” . Imediat după ceremonia depunerii jurământului, Mihai a semnat următorul decret: Articolul I. Învestim pe domnul general Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu puteri depline pentru conducerea statului român. Din acest moment, prerogativele regelui Mihai au rămas foarte restrânse. Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului” şi a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” .

Statul naţional-legionar

Pe 6 octombrie 1940, împlinindu-se un an de la preluarea conducerii statului, Mihai a adresat generalului Ion Antonescu următoarea telegramă: „Legiunea subordonându-se azi hotărât acţiunii de refacere a ţării pe care domnia voastră aţi pornit-o, vă felicit, domnule general şi vă urez, atât domniei voastre personal, cât şi Mişcării Legionare, complectă reuşită pentru binele românismului” . De asemenea, şeful statului a participat la manifestaţia de la Iaşi din 8 noiembrie 1940, alături de Antonescu şi Horia Sima . Pe 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu a semnat actul de aderare la Pactul Tripartit, creat de Germania, Italia şi Japonia, act ce marca înglobarea ţării în sistemul politic al Axei. Aflaţi la putere, legionarii au putut declanşa actele de răzbunare. Astfel, în noaptea de 26/27 noiembrie, la penitenciarul din Jilava, au fost asasinaţi Gheorghe Argeşeanu, Victor Iamandi, Gabriel Marinescu, Mihail Moruzov. În total, 64 de foşti demnitari din regimul carlist aflaţi în stare de arest preventiv au fost asasinaţi, în ceea ce a rămas cunoscut drept „Masacrul de la Jilava”. În ziua următoare au mai fost asasinaţi Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, iar prin intervenţia directă a lui Antonescu au fost salvaţi de la acelaşi destin Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu, Ion Gigurtu şi Mihail Ghelmegeanu .

Regele Mihai şi Ion Antonescu pe front

Din acest moment, divergenţele dintre Antonescu şi legionari au crescut continuu. Deşi, legionarii au încercat să îl atragă pe Mihai de partea lor, acesta nu a dorit să se amestece în acest joc politic. Pe 21 ianuarie 1941, legionarii au pornit o rebeliune în încercarea de a-l înlătura pe Antonescu de la putere. Pe parcursul a două zile au avut loc ciocniri între armată şi forţele legionare din urma cărora a suferit în special populaţia evreiască de la oraş, crimele comise în acest context purtând şi numele de Pogromul de la Bucureşti. Adolf Hitler i-a acordat sprijinul lui Antonescu, astfel că pe 27 ianuarie 1941, generalul a constituit un nou guvern de militari şi tehnicieni. Pentru a-şi face cunoscută opinia, Mihai a adresat generalului o telegramă publică: „Aţi binemeritat de la patrie redându-i ordinea şi liniştea. Odată cu formarea guvernului vă exprim întreaga admiraţie şi încrederea” . Pe 14 februarie, statul naţional-legionar a fost desfiinţat.

Intrarea României în războiul mondial

În continuare, Antonescu nu a permis amestecarea regelui în treburile statului. La Palatul Regal a fost creată o adevărată reţea de informatori, iar personalul era obligat să raporteze conducătorului statului orice „acţiuni suspecte”, convorbirile telefonice fiind interceptate şi imprimate . La 10 mai 1941, Ziua Naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălţat la gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului . Pe 22 iunie 1941, Hitler a pus în aplicare „planul Barabossa” prin invadarea Uniunii Sovietice. Din proprie iniţiativă, Antonescu a decis ca România să participe de partea Germaniei, cu scopul declarat de a elibera teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie anul trecut. Deşi regele Mihai era „capul oştirii” nu a fost consultat în legătură cu această decizie. Cu toate acestea, el a trimis o telegramă generalului în care îşi exprima sprijinul pentru acest act: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră domnule general, şi către ostaşii ţării” .

În seara zilei de 8 iulie, Antonescu i-a telefonat regelui la Sinaia şi i-a spus să fie gata în două ore ca să plece într-o inspecţie pe front. La miezul nopţii, Mihai a plecat spre Bucureşti, iar a doua zi dimineaţă s-a deplasat în zona frontului . Situaţia decurs bine pentru armata română şi în numai o lună, Basarabia şi Bucovina de Nord au fost reîntregite României. Cu acest prilej, Mihai a rostit o alocuţiune la radio, în care a elogiat acţiunea armată , iar pe 24 iulie a efectuat împreună cu Antonescu o vizită la Cernăuţi. „Pentru servicii aduse patriei şi tronului pe câmpul de bătălie”, Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareşal pe 21 august 1941 de către regele Mihai . Anturajul din prejma Palatului nu era de acord cu continuarea războiului dincolo de Nistru. Cunoscând acest fapt, Antonescu a folosit mijloace de propagandă pentru a induce opiniei publice ideea că regele este de acord cu continuarea războiului. La sfârşitul lunii iulie 1942, Mihai a făcut o nouă vizită pe front în Crimeea, unde armata română suferise grele pierderi, fiind însoţit permanent de înalte oficialităţi hitleriste .

Regele Mihai şi Ion Antonescu pe front

Disensiuni între Antonescu şi rege. Tentative de negociere a unui armistiţiu

Treptat, Mihai a început să se delimiteze faţă de poziţiile lui Antonescu. Un exemplu în acest sens este discursul rostit la radio cu prilejul Anului Nou 1943: „Urarea ce fac cu acest prilej poporului meu, căruia istoria i-a hărăzit până acum atâtea suferinţe, întretăiate doar de rare luminişuri de dreptate, este ca sfârşitul frământărilor sângeroase care sfâşie omenirea să-i aducă consfinţirea definitivă a drepturilor sale nepieritoare” . Din acest moment relaţiile dintre cei doi au început să se răcească considerabil. Mai mult, pe frontul din URSS războiul a luat o întorsătură neaşteptată. Avantajată de crunta iarnă siberiană, Armata Roşie a reuşit să reziste şi să respingă atacurile germano-române, aducând armata română într-o situaţie dramatică. În acest context, liderii democratici au intensificat acţiunile de protest, precum şi contactele externe în vederea negocierii condiţiilor pentru ieşirea României din război. Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, şi Dinu Brătianu, preşedintele PNL, trimiteau memorii mareşalului prin care cereau scoaterea ţării din război şi restabilirea drepturilor şi libertăţilor democratice. Cei doi s-au adresat regelui Mihai, în speranţa că îl vor putea atrage de partea lor împotriva regimului antidemocratic. Pe 22 august 1943, ei s-au adresat pentru prima dată regelui, exprimându-şi intenţiile şi motivând că nu s-au adresat Majestăţii Sale până acum deoarece „nu socoteam că e bine ca în timp de război Coroana să fie amestecată sub nici o formă în discuţiile de ordin politic” . În perioada următoare au avut loc numeroase consfătuiri secrete la Palatul Regal între Mihai, membri apropiaţi din cercul Curţii, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Constantin Titel-Petrescu, liderul PSD, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul PCR.

În război, situaţia devenea din ce în ce mai favorabilă Puterilor Aliate. La începutul anului 1944, trupele sovietice au întreprins acţiuni ofensive pe toată lungimea frontului de est, iar la 26 martie ajungeau pe cursul superior al Prutului. În aceste condiţii, forţele politice au intensificat acţiunile pentru a salva ţara. Cu acordul lui Antonescu, în martie 1944, la Cairo a fost trimis Barbu Ştirbey pentru a negocia condiţiile de armistiţiu. Importanţa acestor tratative au fost supraevaluate, ele neaducând nici un rezultat . La Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943), SUA, Marea Britanie şi URSS au decis să nu poarte negocieri cu Puterile Axei şi sateliţii ei, ci să impună formula capitulării necondiţionate . Pe 8 aprilie, mareşalul a respins o ofertă de armistiţiu din partea URSS. El nu considera util să se adreseze lui Mihai deoarece îl considera un copil, fără maturitate politică. Ideea demiterii lui Antonescu şi formarea unui guvern capabil să scoată ţara din război era acreditată tot mai des, însă Iuliu Maniu a refuzat constant să preia conducerea ţării, argumentând că Antonescu este singurul îndrituit să realizeze acest lucru. Într-o discuţie dintre Antonescu şi Maniu, mareşalul a declarat că dacă liderul PNŢ consideră condiţiile de armistiţiu acceptabile, el era gata să-i predea conducerea ţării. Maniu a refuzat încă odată . Pe lângă liderii democratici, într-o discuţie cu Mihai de la sfârşitul lunii aprilie 1944, Lucreţiu Pătrăşcanu a declarat că Partidul Comunist, deşi era republican, era hotărât să conlucreze cu monarhia şi să o sprijine în orice acţiune destinată să scoată România din război .

Pe 20 iunie 1944, s-a semnat actul de fondare a Blocului Naţional Democrat, o coaliţie între PNŢ, PNL, PSD şi PCR, prin care acestea se angajau să acţioneze pentru închierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, înlăturarea regimului dictatorial şi înlocuirea acestuia cu un regim constituţional democratic . În perioada următoare, întâlnirile la Palat între regele Mihai şi liderii celor patru partide s-au intensificat. În cadrul acestora s-a discutat modalitatea de răsturnare a mareşalului şi problema noului guvern. Iuliu Maniu a refuzat propunerile de a deveni prim-ministru, pronunţându-se pentru un guvern de militari şi tehnicieni, girat politic de BND.

Actul de la 23 august 1944

În noaptea de 21 august 1944 a avut loc o nouă reuniune secretă la Palatul Regal, cu acest prilej fiind confirmată data de 26 august 1944 pentru răsturnarea lui Antonescu, dar nu a fost exclusă posibilitatea devansării acestei acţiuni, optându-se pentru 24 august . Stiuaţia critică pentru România s-a ivit din 22 august, când armata română s-a retras pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila pentru a opri ofensiva Armatei Roşii. În urma unor tratative de la Stockholm, mareşalul obţinuse promisiunea creării unei zone neutre şi a unui termen de 15 zile pentru retragerea armatei germane. Tot în seara de 22 august 1944, Antonescu a sosit la Bucureşti de pe front şi a avut o discuţie cu Ion Mihalache. A doua zi dimineaţa, a prezidat o şedinţă de cabinet, în cursul căreia a anunţat că după amiaza va pleca din nou front. Telegrama prin care URSS accepta condiţiile de armistiţiu a sosit la Ministerul de Externe în aceeaşi dimineaţă, dar a fost reţinută de Grigore Niculescu-Buzeşti şi a arătat-o lui Maniu . La rândul său, acesta l-a informat pe rege despre conţinutul telegramei. Maniu a insistat să se mai facă un nou demers pe lângă mareşal pentru a i se cere în mod imperativ ca el să încheie armistiţiul, precizându-i că opoziţia îl va sprijini în acest sens. Într-o întrevedere de la Snagov, Gheorghe Brătianu i-a cerut lui Antonescu să încheie armistiţiul, dar acesta a cerut să i se prezinte garanţii în scris. Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au refuzat acest lucru. La ora 10:30, Antonescu l-a însărcinat pe şeful cabinetului său militar să ceară o audienţă la rege pentru orele 16:00. Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliui de miniştri, a cerut şi el o audienţă personală pentru orele 15:30 . Întrucât nu ştiau motivul pentru care mareşalul ceruse audienţă, Mihai împreună cu generalul Aurel Aldea, generalul Constantin Sănătescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mocsony-Stârcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat atitudinea ce trebuia adoptată. S-a hotărât devansarea trecerii la arestarea lui Antonescu, în cazul în care nu ar accepta să încheie armistiţiul .

Regele Mihai citind un comunicat către ţară

Mihai Antonescu a sosit la Palat la ora stabilită şi i-a expus regelui dorinţa de a amâna încheierea armistiţiului, informându-l despre demersurile diplomatice întreprinse pe cont propriu, care ar putea aduce României condiţii mai avantajoase. Suveranul nu a dat nici un răspuns dar i-a cerut să rămână şi la audienţa acordată mareşalului. Ion Antonescu a sosit la orele 16:05, fiind întâmpinat de colonelul Emilian Ionescu, care l-a direcţionat spre salonul galben de la parterul Casei Noi. Au participat: regele Mihai, Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Constantin Sănătescu. Regele a luat cuvântul: „Am auzit că ruşii au spart frontul. Aş dori să ştiu ce măsuri intenţionaţi să luaţi”. Antonescu a recunoscut că ruşii înaintează, dar că această înaintare fusese prevăzută şi va oprită la timpul şi locul oportun. Regele a intervenit: „Situaţia este critică. Nu avem timp de pierdut şi cred că trebuie să cereţi armistiţiul imediat”. „Voi cere armistiţiul numai cu anumite condiţii. Să mi se garanteze că nu voi pierde Basarabia şi Transilvania” a răspuns mareşalul. Mihai protestează, declarând că „nu putem începe să ne tocmim la această oră târzie şi stiuaţia în care ne aflăm”. Intervenţiile şi comentariile regelui îi creau lui Antonescu o vizibilă stare de nervozitate. El a continuat: „Dacă nu mi se dau garanţii, voi continua lupta. Voi retrage armata până la Carpaţi şi cu ajutorul germanilor voi organiza o fortăreaţă de rezistenţă pe care ruşii nu o vor lua niciodată”. Mihai replică din nou: „Ceea ce înseamnă că întreaga ţară va fi ruinată. Propunerile dumneavoastră nu au sens şi nu le pot accepta. Trebuie să cereţi armistiţiul”! Derutat pentru câteva secunde de această expresie de autoritate, Antonescu a declarat: „Niciodată!! Cum o să las ţara pe mâinile unui copil”!! Atunci, Mihai a ieşit din cameră spunând că se duce să bea un pahar cu apă. După o ultimă consultare cu sfătuitorii de la palat, regele a revenit în salon: „Am ascultat expunerea dumneavostră asupra situaţiei. Nu sunt de acord cu propunerile. Consider situaţia extrem de gravă, deoarece pune în pericol existenţa ţării şi a neamului românesc. Din această cauză vă demit din funcţia de conducător al statului”! După ce a rostit aceste cuvinte, Mihai a părăsit salonul. Imediat a intrat în salon echipa de militari care avea misiunea de a-l aresta pe mareşal. Surprins şi enervat, Antonescu duce mâna la buzunar, probabil pentru a-şi scoate batista, însă plutonierul Dumitru Rusu îl prinde de coate, imobilizându-l, crezând că vrea să scoată pistolul. Indignat, mareşalul se uită la Sănătescu: „Cum îndrăzneşte un plutonier să pună mâna pe conducătorul statului”? Din obişnuiţa lui de general, Sănătescu ordonă: „Plutonier, ia mâna de pe domnul mareşal”! Promt intervine Emilian Ionescu: „Executarea”!!, înţelegându-se ordinul de arestare a celor doi Antoneşti. Pe hol, mareşalul Antonescu a observat câţiva dintre sfetncii regelui: „Mâine veţi fi spânzuraţi cu toţii în piaţa palatului! Nenorociţilor. nu vă daţi seama ce faceţi? Distrugeţi ţara şi o daţi pe mâna comuniştilor”!! Cei doi au fost duşi în camera blindată de la etajul I a Palatului Regal.

Semnarea armistiţiului cu Uniunea Sovietică

Aparatul cu care s-a înregistrat proclamaţia către Ţară a regelui Mihai

Spre seară, este emis decretul regal prin care Constantin Sănătescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant. Sesizat de cele întâmplate, Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei, s-a prezentat la Palat pentru a cere explicaţii privind soarta lui Antonescu. Mihai i-a confirmat că mareşalul a fost arestat şi a afirmat că „voinţa întregii ţări este aceea de a ieşi din războiul împotriva Naţiunilor Unite” . După plecarea lui Killinger, a sosit Emil Bodnăraş cu o echipă care să-i transporte pe cei arestaţi într-o casă conspirativă a comuniştilor. Regele a fost de acord, cerând doar să nu fie împuşcaţi. Începând cu orele 22:12 s-a transmis la radio proclamaţia regelui Mihai către ţară:

„Români,
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înţelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. [...]

Români,
Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor Ţării sunt garantate şi vor fi respectate.
Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele Naţiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub dominaţia străină.

Români,
De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Ţării noastre.
Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite. ”

({{{2}}})

La miezul nopţii, Hitler a dat ordin armatei germane din România „de a suprima puciul, a-l captura pe rege şi camarila de la palat şi a constitui un guvern filogerman în caz că mareşalul Antonescu nu ar mai fi disponibil” . În aceeaşi noapte, Mihai a fost dus la Dobriţa, judeţul Gorj. În zorii zilei a fost executat un masiv bombardament asupra Capitalei, distrugând numeroase clădiri şi avariind grav Palatul Regal situat pe Calea Victoriei. După lupte grele, pe 26 august, armata română a reuşit să respingă atacul, după care a continuat acţiunea de alungare a hitleriştilor de pe teritoriul naţional. Pe 31 august, au fost repuse în vigoare 37 de articole din cele 138 ale Constituţiei din 1923 .

Conform planului stabilit, regele Mihai a revenit la Bucureşti pe 10 septembrie 1944. Trei zile mai târziu, guvernul numit la 23 august a depus jurământul în faţa suveranului . Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite , care stabilea noul statut internaţional al ţării noastre: ieşirea din războiul antisovietic şi angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940. Însuşi Maniu a observat că textul acestuia nu corespunde condiţiilor negociate la Cairo şi nici măcar zona neutră promisă de Molotov lui Antonescu nu mai exista . Astfel, România devenea o ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90% . În perioada următoare, efortul principal a fost îndreptat spre eliberarea nord-vestului Transilvaniei, în timp ce tancurile sovietice pătrundeau în Bucureşti.

Acapararea puterii de către comunişti

Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR şi PSD au denunţat în mod oficial actul de colaborare cu PNL şi PNŢ în cadrul BND, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă coaliţie denumită Frontul Naţional Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriaşă şi vehementă campanie împotriva partidelor istorice. Pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică” , dar crizele provocate de comunişti şi socialişti au continuat, ceea ce a determinat numirea generalului Nicolae Rădescu la preşedinţia Consiliului de miniştri. FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu Maniu . La Conferinţa de la Ialta din 4 - 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică . Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă. Pentru a avea susţinere publică, FND şi-a atras de partea lui ţăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor şi confiscarea moşiilor .

Regele Mihai şi A. I. Vâşinski

România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu . Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”! . Pe 2 martie, Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România” . În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

Pe plan internaţional, pe 9 mai 1945 s-a încheiat Al Doilea Război Mondial în Europa, iar la Conferinţa de la Potsdam (17 iulie - 21 august) puterile occidentale au dat mână liberă Uniunii Sovietice de a acţiona în România. Iuliu Maniu a trimis constant mesaje prin care cerea sprijinul în vederea constituirii unui guvern reprezentativ care să organizeze alegeri libere, însă atitudinea lui Stalin a fost de nestrămutat . Totuşi, pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „doreşte în acestă ţară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice” . În consecinţă, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunscut. Atât Groza, cât şi Tătărescu, au respins nota, declarând-o nulă şi neavenită. Ei au susţinut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoşteau. O astfel de notă au trimis şi diplomaţii britanici, însă guvernul a avut aceeaşi atitudine.

În faţa refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit greva regală pe 21 august şi nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. În discuţiile cu Maniu, diplomaţii occidentali acreditau ideea că vor interveni pentru restabilirea regimului democratic, ceea ce a constituit o încurajare pentru intensificarea campaniei împotriva guvernului . Cea mai mare manifestaţie a avut loc pe 8 noiembrie 1945. Din iniţiativa Tineretului Naţional Ţărănesc şi Tineretului Naţional LiberaL, s-a organizat o adunare în Piaţa Palatului, scandându-se lozinci precum: „Regele şi patria”!, „Brătianu şi Maniu”!, „Jos teroarea”!, „Libertate”!. La chemarea guvernului au fost aduse mai multe camioane de „muncitori”, care au intrat în piaţă pentru a dispersa mulţimea. După lupte de stradă, dinspre clădirea Ministerului de Interne s-a tras în mulţime, fiind ucise 11 persoane, iar majoritatea tinerilor studenţi au fost arestaţi .

{{#ev:youtube|ICS1_0pxFDc|250}}

La Conferinţa din decembrie 1945, s-a decis ca situaţia să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL şi PNŢ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere şi să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei” . Maniu a avertizat că fără neutralizarea Ministerelor de Interne şi de Justiţie nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniştri Emil Haţieganu, din partea PNŢ, şi Mihail Romniceanu, din partea PNL . În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA şi Marea Britanie pe 5 februarie 1946

Alegerile din noiembrie 1946

După eşuarea grevei regale, Mihai a adoptat o poziţie mai prudentă cu guvernul. În vederea alegerilor, forţele politice guvernamentale au constituit, pe 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democratice pentru a depune liste comune la alegeri. BPD era format din PCR, PSD, PNL-Tătărescu, PNŢ-Alexandrescu, FP şi PNP. În schimb, partidele democratice, PNŢ, PNL şi PSDI, au eşuat în tentativa de a crea un front comun al opoziţiei. În plină campanie electorală a avut loc şi procesul lui Ion Antonescu, acesta fiind condamnat la moarte şi executat pe 1 iunie 1946 . Guvernul a modificat şi legea electorală, astfel că pentru prima dată în istorie, la procesul electoral puteau participa şi femeile. Campania electorală s-a desfăşurat în tradiţionalul stil românesc, prin săvârşirea a grave şi numeroase abuzuri de către forţele guvernamentale şi atacurile exacerbate ale opoziţiei împotriva acestora. Deşi Washington şi Londra au dat de repetate ori garanţii lui Maniu că alegerile ce se vor organiza vor fi libere şi supravegheate de puterile occidentale, guvernul nu a ezitat să folosească în procesul electoral dictonul lui Stalin: „Nu contează cine cu cine votezază, contează cine numără voturile”. Alegerile au avut loc pe 19 noiembrie 1946, prezenţa la vot fiind masivă. Rezultatele oficiale publicate au fost: BPD - 69,81%, PNŢ - 12,88%, UPM - 8,32%, PNL - 3,78%, PŢD - 2,36%. Imediat, opoziţia a acuzat guvernul de fraudă, Maniu afirmând că rezultatele fusese inversate, astfel că, în fapt, PNŢ era cel care obţinuse victoria . În schimb, partidele guvernamentale afirmau că rezultalele alegerilor reflectau adeziunea cetăţenilor la programul BND, iar incidentele minore care au avut loc au fost provocate de opoziţie. De altfel, era aceeaşi tradiţie electorală românească ca puterea să declare că alegerile au fost corecte, în timp ce opoziţia îi acuza de fraudă. Aceeaşi divergenţă exista între Moscova şi oficialităţile engleze şi americane. La Washington au sosit rapoarte din partea misiunii diplomatice a puterilor occidentale şi din partea Ministerului de Interne de la Bucureşti, care avea acelaşi conţinut divergent. SUA şi Marea Britanie s-au limitat la nişte declaraţii formale, înţelegerea privind împărţirea sferelor de influenţă fiind luată demult. Memoriile întocmite de Maniu şi Brătianu nu au fost luate în considerare, iar pe 1 decembrie 1946, regele Mihai a rostit Mesajul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaţilor: Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare.

Regele Mihai şi Petru Groza

Pe 10 februarie 1947, România semna Tratatul de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, astfel că regimul Convenţiei de armistiţiu închiea în mod oficial . Acest fapt însemna că Marea Britanie şi SUA nu mai dispuneau de nici o pârghie pentru a interveni în favoarea opoziţiei, România trecând sub controlul exclusiv al URSS .

Acţiunile PCR de eliminare a opoziţiei

După alegerile parlamentare, obiectivul politic esenţial al guvernului Groza era acapararea întregii puteri în stat şi lichidarea oricăror forme de opoziţie. Planul a fost elaborat de ministrul de Interne, Teohari Georgescu, şi Pantelei Bodnarenko, ofiţer de informaţii sovietic . Încă de la începutul anului 1947, autorităţile comuniste au operat numeroase arestări împotriva adversarilor politici prin comiterea de grave abuzuri. Pe 14 iulie 1947, autorităţile Ministerului de Interne au reuşit să întindă o capcană principalilor fruntaşi naţional-ţărănişti, care se pregăteau să plece în Marea Britanie pentru a informa diplomaţii occidentali despre situaţia reală din ţară. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major . Pentru a permite implicarea PNŢ şi a lui Iuliu Maniu, autorităţile au extins acuzaţiile de la tentativă de părăsire frauduloasă a ţării la activităţi cu caracter politic. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc . În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea Deputaţilor, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă . Jurnalul stabilea: „Partidul Naţional-Ţărănesc de sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu este şi rămâne dizolvat pe data publicării în Monitorul oficial a prezentului Jurnal. Aceeaşi decizie de dizolvare include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale sus menţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid”.

Pe 1 noiembrie, Partidul Naţional Liberal a decis să îşi înceteze activitatea. Cinci zile mai târziu, Adunarea Deputaţilor a adoptat o moţiune de neîncredere în Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe şi vicepreşedintele Consiliului de miniştri. Ziua următoare, reprezentanţii PNL-Tătărescu au demisionat din guvern. Procesul intentat liderilor PNŢ s-a desfăşurat între 29 octombrie şi 4 noiembrie. Ca şi în cazul procesului intentat mareşalului Antonescu în urmă cu un an şi jumătate, sentinţa era dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel: „Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional-Ţărănesc” . Maniu era acuzat de: trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei .

Regele Mihai nu a schiţat nici un gest în favoarea lui Iuliu Maniu şi a celorlalţi fruntaşi naţional-ţărănişti, condamnaţi la ani grei de temniţă, deşi avea „dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materii criminale” (art. 88 al Constituţiei din 1923). Suveranul a socotit inutilă o intervenţie, care ar fi fost imediat contestată de guvernanţi, iar un gest de independenţă ar fi grăbit sfârşitul instituţiei monarhice în România. Această prudenţă s-a dovedit ineficientă, deoarece, la mai puţin de 50 de zile de la condamnarea lui Maniu şi a celorlalţi fruntaşi naţional-ţărănişti, regele Mihai a trebuit să abdice. Sentinţa de condamnare a fost pronunţată pe 11 noiembrie 1947: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă.

Actul de abdicare

Pe 12 noiembrie, regele Mihai şi regina-mamă Elena s-au deplasat la Londra pentru a asista la căsătoria principesei Elisabeta, moştenitoarea Coroanei britanice. Aici, a cunoscut-o pe principesa Ana de Boubon-Parma. Cei doi au plecat în Elveţia, la Lausanne, unde s-au logodit neoficial pe 6 decembrie 1947. Cerând încuviinţarea guvernului român, răspunsul venit 10 zile mai târziu afirmă că nu era oportună căsătoria la acel moment . Presa internaţională începea deja să speculeze că suveranul român va rămâne în străinătate pentru o femeie, abandonându-şi prerogativele constituţionale. Pentru a infirma speculaţiile, pe 18 decembrie, Mihai s-a urcat în tren la Lausanne şi a sosit la Bucureşti trei zile mai târziu . După o întrevedere cu Petru Groza unde s-a ajuns la nici o concluzie, Mihai şi mama sa au plecat la Sinaia pentru sărbătorile de iarnă. În ajunul Crăciunului a fost învestit în funcţia de ministru al Apărării Naţionale Emil Bodnăraş, care, potrivit unor informaţii, abia ajunsese de la Moscova, unde primise din partea lui Stalin indicaţiile privind organizarea abdicării regelui Mihai.

Abdicarea. Proclamarea Republicii Populare

Pe la orele 20:30 din seara zilei de 29 decembrie, regele Mihai a fost informat despre cererea formală a lui Petru Groza de a-i acorda o audienţă a doua zi, la ora 10:00. Iniţial, a presupus că este vorba de căsătoria lui. În dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, regele, împreună cu regina-mamă şi cateva persoane de la Curte s-au deplasat spre Bucureşti, iar în jurul orei 12:00 au ajuns la palatul din şoseaua Kiseleff. În 15 minute au sosit şi Petru Groza, care era însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Groza a fost cel care s-a adresat primul: „Ei bine, Majestate, a sosit timpul să aranjăm o despărţire prietenească”. Surprins, Mihai a întrebat ce trebuie să înţeleagă prin aceste cuvinte. „Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmei v-am avertizat că trebuie să vă pregătiţi pentru aşa ceva. Trebuie să înţelegeţi că nu mai există în România loc pentru un rege”, a declarat Groza. Regele a replicat: „Nu dumneavoastră sunteţi cel care puteţi să-mi spuneţi să plec. Această chestiune trebuie să hotărască poporul”. Groza precizează că guvernul va aranja problemele materiale, astfel încât familia regală să ducă o viaţă confortabilă. De asemenea, Dej a făcut aluzie la un posibil proces ce ar putea fi intentat „Majestăţii Sale”. În acel moment, Mihai a declarat că „propunerea dumneavostră ridică grele probleme constituţionale”. „Ne-am gândit la toate”, replică Groza, scoţând o coală de hârtie din pergament alb din dosarul pe care îl ţinuse în mână de când începuse audienţa. „Voi studia această hârtie”, declară regele în speranţa că va mai câştiga timp. Groza preciză: „Trebuie să citiţi acum. Nu părăsim această casă până când hârtia nu va fi semnată, chiar dacă va trebui să stăm aici până diseară. Poporul nostru aşteaptă ştirea abdicării. Dacă nu vom avea semnătura dumneavoastră se vor ivi neplăceri”. În acel moment, regele a mers în camera de alături, unde mareşalul Palatului l-a informat că garda fusese schimbată, palatul era înconjurat de trupe, iar legăturile telefonice erau întrerupte. Când a revenit în cameră, Mihai a întrebat pentru ce s-au luat toate aceste măsuri. „Poporul este impacientat Sire, suntem aici de un timp destul de lung”, a răspuns Groza. „Şi dacă eu refuz să semnez”?, a întrebat regele. Groza a recurs la o ultimă ameninţare: „Dumneavostră aţi văzut, totul a fost prevăzut. Se poate ivi un război civil. Noi nu putem răspunde de securitatea nimănui. Şi dumneavostră veţi purta răspunderea” . Într-o relatare din decembrie 1990, Mihai afirma că Groza şi Gheorghiu-Dej au recurs la şantaj: „Mi-au spus că membrii guvernului, adică şi comuniştii, vor fi nevoiţi, pentru a contracara orice formă de opoziţie să execute peste o mie de studenţi dintre cei care duseseră arestaţi în ultimul an”. De asemenea a afirmat că Groza „s-a apropiat de mine şi m-a rugat să-i pipă-i vestonul în dreptul buzunarului. Mi-a spus: Pipăiţi! Şi avea pistolul în buzunar, dând explicaţia: Ca să nu mi se întâmple şi mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu” . După aceasta, Mihai se aşează la masă şi semnează documentul abdicării:

„Mihai I-iu
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României.
La toţi de faţă şi viitori sănătate.
În viaţa statului român s-au produs în ultimii ani prefaceri politice, economice şi sociale care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiilor stabilite de pactul fundamental, Constituţia ţării, cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.
În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient şi de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.
În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român,
ABDIC
pentru mine şi pentru urmaşii mei la tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele pe care le-am exercitat ca rege al României. Las poporului meu libertatea de a-şi alege noua formă de stat.
Mihai I
Bucureşti, 30 decembrie 1947”

({{{2}}})

La orele 15:30 s-a întrunit Consiliul de Miniştri. Petru Groza a adus la cunoştinţă actul abdicării şi a fost emisă o proclamaţie a guvernului către ţară. Aceasta aducea la cunoştinţă abdicarea regelui şi aprecia că „Astfel, poporul român a dobândit libertatea de de a-şi clădi o nouă formă de stat - Republica Populară”. La orele 19:10, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, s-a deschis şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor . În unanimitatea au fost aprobate două proiecte de lege. Primul lua act de abdicarea regelui Mihai I, pentru sine şi pentru urmaşii săi, Constituţia României era abrogată, iar noua denumire oficială a statului devenea Republica Populară Română. De asemenea, se preciza că puterea legislativă va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi întrunirea unei Adunări Naţionale Constituante, care se va face la o dată fixată de Adunarea Deputaţilor. Aceasta va adopta noua Constituţie a RPR. Prin al doilea proiect s-au numit membrii Prezidiului Provizoriu al RPR: Constantin Ioan Parhon, preşedinte, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ioan Niculi, vicepreşedinţi. Şedinţa s-a încheiat după numai o oră.

Regele Mihai şi Ana de Bourbon-Parma

Viaţa în exil

Mihai a primit un paşaport pe numele Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen. În ziua de 3 ianuarie 1948, împreună cu regina-mamă Elena, s-a deplasat de la Castelul Foişor la gara din Sinaia. Trenul era format din opt vagoane dintre care două erau special pentru bagaje. Odată cu Mihai au mai părăsit ţara 33 de persoane din serviciul Casei Regale. În plină noapte, trenul a trecut graniţa de stat a României, întreptându-se spre Elveţia, unde şi-a stabilit domiciliul. La început el a refuzat să facă declaraţii publice. Ulterior, aflat într-o vizită în Marea Britanie, Mihai a declarat presei că abdicarea i-a fost impusă prin forţă. Aceste declaraţii au fost menţinute şi o lună mai târziu, cu ocazia primirii lui la Washington în compania lui Harry Truman, preşedintele Statelor Unite. Ca răspuns la aceste afirmaţii ale fostului rege, guvernul comunist din ţară i-a retras cetăţenia română la 22 mai 1948. Aceaşi măsură a fost luată şi pentru celelalte persoane din familia regală . Totodată, au fost trecute în proprietatea statului român toate bunurile familiei regale care au rămas în România, în valoare de „mai multe sute de miliarde de lei” .

Pe 10 iunie 1948, s-a oficiat în Palatul Regal din Atena căsătoria dintre Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen şi Ana de Bourbon-Parma. Împreună au avut cinci fete: Margareta (n. 1949), Elena (n. 1950), Irina (n. 1953), Sofia (n. 1957), Maria (n. 1964). După ceremonie, tinerii căsătoriţi au plecat în voiaj de nuntă la Tatoi, un loc drag întregii familii regale. Au locuit, până la sfârşitul anului 1948, la Vila Sparta, locuinţa reginei-mamă Elena. Din 1949, regele Mihai şi regina Ana s-au mutat la Lausanne şi apoi în Anglia, unde au locuit până în 1956. Pentru a-şi câştiga existenţa, Mihai şi Ana au construit o fermă de pui şi un mic atelier de tâmplărie. De asemenea, Mihai a semnat un contract cu compania aeriană „Lear Jeats and Co”. din Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oraş de pe malul lacului Léman, la câţiva kilometri de Geneva. Aici vor locui pe toată perioada exilului. După doi ani, a oprit colaborarea cu „Lear”, iar un an mai târziu a înfiinţat o companie de electronică şi de mecanisme automate, denumită „Metravel”, pe care a vândut-o cinci ani mai târziu. De asemenea, Mihai a patronat în mod simbolic Comitetul Naţional Român, un organism format în exil, care avea drept scop apărarea intereselor româneşti în Occident. Lipsa de unitate a celor din exil au făcut ca acest organism să nu se bucure de un mare succes.

Revenirea în ţară

Deşi regele şi-a manifestat dorinţa de a reveni în ţară încă din 1990, acest lucru i s-a permis abia doi ani mai târziu cu ocazia sărbătorilor de Paşte. La sosirea în Bucureşti, familia regală a fost întâmpinată cu entuziasm, peste un milion de persoane ieşind să îl aclame în stradă. Popularitatea regelui Mihai l-a îngrijorat pe preşedintele Ion Iliescu. Acesta a interzis familiei regale să mai revină în România. Astfel, Mihai şi Ana s-au întors la Versoix, unde locuiau încă din anii '50. În noiembrie 1996, Emil Constantinescu a candidat la preşedinţie susţinut de Convenţia Democrată din România, o coaliţie politică formată din PNŢ-CD, PNL şi alte formaţiuni minore, asociaţii, organizaţii sindicale sau din societatea civilă. În turul al doilea de scrutin, el a reuşit să îl învingă pe Ion Iliescu, care a candidat din partea PDSR, partidul de guvernământ din ultimii patru ani. Constantinescu i-a reactivat cetăţenia română şi a permis familiei regale să revină în România. La sfârşitul anului 1997, Crăciunul şi Anul Nou au fost petrecute în ţară pentru prima oară de la abdicarea din 30 decembrie 1947. În desele veniri în ţară, Mihai şi Ana erau însoţiţi de principesa Margareta, fiica cea mare a regelui, şi soţul ei, Radu Duda. Cuplul princiar a devenit principalul reprezentat al Casei Regale. Prin fundaţia principesei Margareta s-au ocupat de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a tinerilor şi vârstnicilor, iar Radu Duda a fost reprezentant special al Guvernului României între 2002 şi 2008.

Regele Mihai în prezent

Din acest moment, Casa Regală a României s-a preocupat în special de reprezentarea externă a României, făcând lobby în cancelariile occidentale pentru aderarea ţării noastre la NATO şi Uniunea Europeană. Din anul 2000, familia regală dispune de dreptul la proprietate a Castelului de la Săvârşin, judeţul Arad, şi dreptul de folosinţă a Palatului Elisabeta din Bucureşti, locul unde a fost semnat actul de abdicare . Din acest moment, principesa Maragareta şi principele Radu s-au stabilit în România. În curs de reglementare se află situaţia asupra retrocedării domeniului de la Sinaia, care cuprinde Castele Peleş, Pelişor, Foişor şi alte vile de protocol. Din 2004, Mihai şi Ana s-au mutat la Aubonne, Elveţia, însă şederile în România au devenit mult mai dese. La data de 5 ianuarie 2005 a fost reînviat „Ordinul Carol I”, ca ordin dinastic, de familie. Acesta a fost instituit de către regele Carol I, în ziua de 10 mai 1906. Ordinul are ca scop recunoaşterea, prin intermediul celor cinci grade ale lui, meritelor unor personalităţi româneşti şi straine pentru aportul lor la dezvoltarea României în diverse domenii . Pe 19 decembrie 2007, Academia Română a făcut o reparaţie istorică, regele Mihai fiind ales membru de onoare al Academiei Române . Într-o ceremonie solemnă, însemnele prestigioasei instituţii i-au fost înmânate la 8 aprilie 2008 .

Într-o ceremonie privată din 30 decembrie 2007, care a avut loc la Castelul de la Săvârşin, regele Mihai a promulgat noul Statut al Casei Regale . Potrivit acestuia, a fost eliminată legea salică de succesiune, care presupunea ca moştenitorul tronului să fie de sex masculin. Astfel, după moartea lui Mihai, principesa Margareta va deveni şeful Casei Regale a României. Pe linia de succesiune urmează, pe următoarele două poziţii, principesa Elena, a doua fiică a regelui, şi Nicolae de Roumanie Medforth-Mills (n. 1985), fiul Elenei, care va deveni ASR Principele Nicolae al României la 1 aprilie 2010 sau la moartea Regelui Mihai, oricare ar surveni mai întâi. De asemenea, Radu Duda a primit titlul de „Principe al României” cu apelativul de „Alteţă Regală” şi urmează să poarte titlul de „Alteţa Sa Regală Principele Consort al României” începând de la moartea lui Mihai . Prin acelaşi document se mai stabileşte că descendenţii regelui Carol al II-lea, pe orice ramură colaterală, îşi vor păstra apelativul şi rangul care le-a fost acordat în timpul domniei sale.

În conformitate cu Legea din 16 iulie 2001, referitoare la dreptul persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, regele Mihai beneficiază pe toată perioada vieţii de folosinţa gratuită a unei locuinţe de protocol, de o indemnizaţie lunară reprezentând 70% din salariul Preşedintelui României şi de protecţie şi pază din partea serviciilor speciale.

Bibliografie

• Arthur Gould Lee (biograful oficial al regelui Mihai), Coroana contra secerul şi ciocanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001 ISBN 973-50-0182-9
• Mircea Ciobanu, Convorbiri cu regele Mihai I al României, ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004 ISBN 978-973-50-2122-1
• Ivor Porter, Mihai I al României. Regele şi ţara, Editura All, Bucureşti, 2007 ISBN 973-724-027-9
• Ioan Scurtu, Monarhia în România, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pp. 127-177 ISBN 973-9067-02-6
• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 468-471 ISBN 973-99321-7-7
• Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 46-56 ISBN 973-8200-49-0

Legături externe

Familia Regală