Nicolae Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu
Născut		26 ianuarie 1918, Scorniceşti, judeţul Olt
Decedat		25 decembrie 1989, Târgovişte
Cauză deces		condamnat la moarte
Ocupaţie		om politic
Preşedintele Consiliului de Stat
Mandat 9 decembrie 1967 - 22 decembrie 1989
Preşedintele Republicii Socialiste România
Mandat 28 martie 1974 - 22 decembrie 1989
Partide		Partidul Comunist Român (Partidul Muncitoresc Român între 1948 - 1965) (1936 - 1989)
Căsătorit cu		Elena Petrescu
Părinţi		Andruţă şi Alexandrina Ceauşescu
Copii		Valentin, Zoe, Nicu
Semnătură

Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918, Scorniceşti, judeţul Olt - d. 25 decembrie 1989, Târgovişte), om politic, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedinte al Consiliului de Stat, preşedinte al Republicii Socialiste România.

Regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat prin două etape diferite. În primii ani, şi-a consolidat puterea în sânul partidului şi a continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova, etapă culminând cu momentul condamnării publice a intervenţiei trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Statele occidentale au profitat de această atitudine în speranţa de a diminua influenţa sovietică în blocul comunist.

În aceste condiţii, Ceauşescu a jucat un rol vizibil pe scena internaţională, iar România a primit masive împrumuturi externe care să finanţeze politica socialistă a regimului. Efectul vizibil în rândul populaţiei a fost o creştere relativă a nivelului de trai.

Cea de-a doua etapă coincide cu instaurarea dictaturii naţional-comuniste şi a revoluţiei culturale caracterizate prin preluarea tuturor pârghiilor în stat, un accentuat cult al personalităţii şi un aparat de stat capabil să reprime orice formă de opoziţie. Politica economică a lui Ceauşescu de industrializare şi urbanizare forţată s-a dovedit falimentară, în anii '80 România trecând printr-o accentuată criză morală, socială şi economică, timp în care majoritatea populaţiei trăia la limita subzistenţei.

Nicolae Ceauşescu a refuzat orice tentativă de schimbare şi nu s-a arătat dispus să accepte reformarea sistemului. Pe fondul eşecului înregistrat de regimurile politice ale blocului răsăritean, o revoltă populară pornită la Timişoara a fost scânteia care a alimentat dorinţa populaţiei de schimbare, iar Nicolae Ceauşescu a fost îndepărtat de la putere după ample lupte de stradă.

A fost condamnat la moarte pentru genocid, subminarea puterii de stat şi a economiei naţionale.

Primii ani de activitate în cadrul secţiei de tineret a PCR

Născut la Scorniceşti, într-o familie de ţărani săraci, Nicolae era cel de-al treilea copil din cei zece ai lui Andruţă şi Alexandrina Ceauşescu. La vârsta de 12 ani, tânărul Nicolae pleacă la Bucureşti şi se angajează ca ucenic la diferite ateliere şi fabrici. În 1933, se înscrie în Uniunea Tineretului Comunist, formaţiune politică ce activa în ilegalitate.

Despre activitatea lui Nicolae Ceauşescu ca membru al UTC există informaţii greu de confirmat ca fiind veridice, deoarece biografia sa oficială a fost puternic mitizată şi ideologizată în perioada când s-a aflat la conducerea statului.

Nicolae Ceauşescu în 1936

Ca element al cultului personalităţii, au fost falsificate imagini cu soţii Ceauşescu participând la diferite mişcări muncitoreşti, a fost subliniat rolul pe care l-a avut în organizarea mişcărilor comuniste de tineret şi în crearea de comitete antifasciste, informaţii care fac parte din propaganda de partid.

De asemenea, nu sunt confirmaţi cu certitudine primii ani de detenţie ca urmare a participării sale ca „agitator” la diferitele greve care au avut loc pe parcursul anului 1933 şi ca distribuitor de propagandă comunistă.

Anii de detenţie alături de liderii partidului

Cert este că la 6 iunie 1936, tânărul Nicolae Ceauşescu este condamnat la trei ani de închisoare, fiind încarcerat la Doftana pentru distribuirea unor pamflete comuniste. După eliberare, el îşi continuă activitatea de „agitator” şi distribuitor de propagandă în cadrul Partidului Comunist.

În 1939 o cunoaşte pe Elena Petrescu la o reuniune a tinerilor comunişti. Cei doi se vor căsători şase ani mai târziu.

În 1940, Ceauşescu este arestat din nou. Petrece trei ani la închisoarea Jilava, iar până la 23 august 1944 va mai petrece un an de detenţie la Târgu Jiu. Această perioadă este una importantă deoarece, aici, tânărul Ceauşescu îi întâlneşte pe liderii Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica.

Instaurarea regimului comunist. Ascensiunea în fruntea partidului

După actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I şi coaliţia Blocului Naţional Democrat (PNŢ, PNL, PSD, PCR) l-au înlăturat pe mareşalul Ion Antonescu de la conducerea statului, Nicolae Ceauşescu şi-a reluat activitatea în cadrul partidului, care funcţiona în legalitate de acum.

Avea avantajul de a fi împărţit celula în anii detenţiei cu liderii partidului şi beneficia de sprijinul lui Gheorghiu-Dej, al cărui ucenic a fost în detenţia de la Târgu-Jiu. În acest context, pe 21 octombrie 1945, devine membru în Comitetul central al PCR, structura organizatorică principală de partid.

Odată cu acapararea întregii puteri în stat de către autorităţile comuniste şi eliminarea forţelor de opoziţie, Ceauşescu avansează rapid în cadrul partidului. Timp de trei ani (1945 - 1948), este numit secretar al Comitetelor regionale de partid Dobrogea şi Oltenia, iar la alegerile din 19 noiembrie 1946 este ales deputat de Olt pe listele Blocului Partidelor Democratice (PSD, PCR şi sateliţii acestuia).

La 30 decembrie 1947, regele Mihai este silit să abdice şi se proclamă Republica Populară Română. La Congresul din 21/23 februarie 1948 are loc fuziunea Partidului Comunist Român cu Partidul Social Democrat. Noua formaţiune politică îşi va lua denumirea de Partidul Muncitoresc Român.

La alegerile din 28 martie 1948, Ceauşescu este ales membru în Marea Adunare Naţională, demnitate pe care şi-o va păstra până la sfârşitul vieţii. Este important de menţionat că partidul participa la alegeri sub forma unei coaliţii alături de diferite organizaţii satelitare. Această coaliţie a purtat diferite denumiri: Frontul Democraţiei Populare (1948 - 1968), Frontul Unităţii Socialiste (1968 - 1980) şi Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (1980 - 1989).

Nicolae Ceauşescu depune jurământul în calitate de preşedinte al Republicii

În perioada următoare, Ceauşescu a deţinut funcţii importante guvernamentale: adjunct la Ministerul Agriculturii (1949 - 1950), adjunct la Ministerul Forţelor Armate (1950 - 1954) cu gradul de general-maior. Cinci ani (31 mai 1950 - 3 octombrie 1955) a făcut parte din Prezidiul Marii Adunări Naţionale, fiind şi preşedinte al Comisiei pentru politică externă.

La 19 aprilie 1954, devine membru al Biroului politic şi este ales secretar al Comitetului central al PMR, acest moment marcând intrarea lui Ceauşescu în rândul liderilor partidului.

Alegerea ca secretar general. Consolidarea puterii politice

Suferind de cancer, problema succesiunii lui Gheorghiu-Dej la conducerea statului român şi a partidului a fost pusă cu mare discreţie în comitetul de conducere. Principalii candidaţi erau Gheorghe Apostol, Chivu Stoica şi Ion Gheorghe Maurer. Ceauşescu făcea parte din eşalonul doi al liderilor, însă a ştiut cu mare abilitate politică să profite de disensiunile celor trei grupuri.

Dej a încetat din viaţă la 19 martie 1965. Cu tact, Ceauşescu a reuşit să îl atragă de partea sa pe Maurer împotriva lui Apostol, care pretindea că Gheorghiu-Dej l-a nominalizat direct la succesiune. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis politic: Ceauşescu la conducerea partidului, Stoica în fruntea Consiliului de Stat, iar Maurer la conducerea Guvernului. La 22 martie 1965, Nicolae Ceauşescu a fost ales prim-secretar al PMR.

În primii trei ani de conducere a partidului, Ceauşescu a reuşit să îşi consolideze puterea politică şi să elimine compromisul iniţial. La Congresul al IX-lea din 19/24 iulie 1965 s-a revenit la denumirea de Partidul Comunist Român, iar Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general, funcţia de conducere a partidului.

Această schimbare a survenit ca urmare a ideii că edificarea socialismului trebuie să corespundă realităţii româneşti şi nu unui model străin. În acelaşi spirit, la 21 august 1965, Marea Adunare Naţională adoptă o nouă Constituţie prin care România devine Republică Socialistă.

Urmărind consolidarea puterii politice, Ceauşescu promovează noi cadre tinere în partid pentru a elimina influenţa aripii Apostol-Stoica-Bodnăraş, iar la 9 decembrie 1967 acaparează funcţia de preşedinte a Consiliului de stat, devenind de jure şef al statului român.

De asemenea, deşi în 1965 se angajase să respecte etern memoria lui Dej, după numai trei ani, Ceauşescu acuza violent abuzurile şi greşelile fostului său mentor politic.

Politica externă: de la sprijin la izolare

Nicolae Ceauşescu a continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova, adoptată încă de la începutul anilor '60 de Gheorghiu-Dej şi întărită prin Declaraţia PMR din Aprilie 1964. Opinia publică occidentală a receptat cu entuziasm breşa făcută în „lagărul socialist” de România. Consecinţă imediată a aprecierii României pe scena internaţională este alegerea lui Corneliu Mănescu ca preşedinte al Adunării Generale a ONU, iar, în mai 1968, preşedintele francez Charles de Gaulle a efectuat o vizită oficială la Bucureşti.

Richard Nixon într-o vizită în România din 1982

Momentul de apogeu al regimului a fost condamnarea publică a invadării Cehoslovaciei de către trupele statelor membre ale Pactului de la Varşovia. În discursul său din 21 august 1968, Ceauşescu declara: „Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa. Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc”.

Ceauşescu a refuzat ca trupe ale armatei române să participe la înăbuşirea fenomenului ce a rămas cunoscut ca „primăvara de la Praga”. Statul român a respins doctrina Brejnev, care presupunea încercarea Moscovei de a-şi impune autoritatea în „lagărul socialist” prin metoda intervenţiei armate „legitime”. Acest fapt a îmbunătăţit şi mai mult imaginea României în Vest, iar liderii occidentali au considerat linia politică a lui Ceauşescu o bună oportunitate de a sparge influenţa sovietică asupra sateliţilor est-europeni.

În acest sens, în următoarea decadă au avut loc diverse iniţiative şi acţiuni care au demonstrat interesul occidentului, iar Ceauşescu a ştiut să profite cu abilitate de acest interes pentru a-şi creea o imagine favorabilă în Vest: vizitele preşedinţilor americani la Bucureşti, Richard Nixon (1969) şi Gerald Ford (1975), vizita lui Ceauşescu la Washington (1970) şi la Londra, recunoaşterea Republicii Federale Germane şi a Israelului, primirea României în GATT (1971) şi FMI (1972), participarea la Jocurile Olimpice de la Los Angeles în ciuda boicotului „lagărului socialist” (1984).

Prin această imagine favorabilă în Vest, Ceauşescu reuşit să obţină masive împrumuturi externe şi tehnologie occidentală. De asemenea, în 1975, România şi-a adus un aport considerabil la elaborarea Actului final de la Helsinki, iar ţara noastră a primit clauza naţiunii celei mai favorizate din partea SUA.

Cu toate acestea, din a doua jumătate a anilor '70 imaginea lui Ceauşescu în lume a început să sufere un proces de deteriorare treptată. Acest fapt se datorează unui cumul de factori care vizează în special politica internă a liderului român: acutizarea represiunii politice, preluarea de către Ceauşescu a tuturor pârghiilor în stat, amplificarea cultului personalităţii, deteriorarea stării materiale a populaţiei. Aşadar, instaurarea dictaturii naţional-comuniste şi nerespectarea drepturilor şi libertăţilor omului au înrăutăţit imaginea liderului român. În aceste condiţii, România rămas izolată total pe scena internaţională, atât faţă de lumea occidentală cât şi faţă de blocul socialist.

Dictatura naţional-comunistă

Revoluţia culturală. Cultul personalităţii

Comportamentul lui Ceauşescu s-a schimbat radical după vizitele sale în China şi Coreea de Nord din cursul anului 1971. Încântat de ceea ce văzuse, liderul român s-a hotărât să aplice acasă acelaşi model ideologic. Astfel, la plenara CC al PCR din noiembrie 1971 s-a deschis calea către noua revoluţie culturală.

Exemplu de manifestare a cultului personalităţii

Prin alegerea sa în funcţia de preşedinte al Republicii la 28 martie 1974, Nicolae Ceauşescu a monopolizat întreaga putere în stat. De asemenea, au fost create o multitudine de alte funcţii precum Consiliul de Apărare a RSR, Comandant suprem al Forţelor Armate, Consiliul naţional al oamenilor muncii, toate fiind preluate de şeful statului. În paralel, a demarat o amplă acţiune de înlocuire a „vechii gărzi”. Prin metoda „rotirii cadrelor” a reuşit să anihileze orice rival sau nemulţumit din conducerea partidului, iar orice manifestare critică era reprimată de Securitate.

Totodată, membrii familiei precum şi persoanele servile ocupau cele mai înalte funcţii administrative. Elena Ceauşescu a devenit treptat a doua persoană politică în partid şi în stat, cultul personalităţii extinzându-se la întreg cuplul Ceauşescu.

Prin propagandă a fost creat un adevărat mit în jurul soţilor Ceauşescu. A fost falsificată biografia cuplului şi istoria naţională pentru a ilustra măreţia regimului socialist şi a conducătorului, Ceauşescu considerându-se un personaj istoric pe linia lui Burebista, Decebal şi a domnitorilor medievali. În presă, la radio şi la televiziune, prin intermediul operelor publicate, preaslăvirea cuplului Ceauşescu făcea parte din propaganda specifică amplificării cultului personalităţii.

Cei doi au primit o serie întreagă de titluri academice, funcţii onorifice şi medalii. Nicolae Ceauşescu devine doctor în economie la ASE, doctor în ştiinţe politice la Academia de partid „Ştefan Gheorghiu”, membru şi preşedinte de onoare al Academiei, doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti şi a diferitelor universităţi străine, a primit titlul de „Erou al Muncii Socialiste”, „Erou Suprem al RSR”, Ordinul „Lenin pentru pace”. De asemenea, apelativul Elenei Ceauşescu era „academician doctor inginer, savant de renume mondial”.

Făurirea unei noi societăţi presupunea afirmarea principiilor socialiste în toate sectoarele vieţii. Mass-media a fost supusă unei cenzuri severe, fiind obligată să elogieze personalităţile cuplului conducător, orice atitudine critică era anchetată de organele de represiune, iar statul comunist s-a implicat în viaţa intimă a cetăţenilor, în toate activităţile şi modul de organizare a timpului liber: preşcolarii erau înregimentaţi în „şoimii patriei”, elevii deveneau pionieri, liceeni cu rezultate deosebite la învăţătură se înscriau în UTC, pentru a avea o avansare profesională mai rapidă trebuia să fii membru de partid, se făceau ore de muncă patriotică, se organizau mitinguri şi adunări politice, pe marginea străzilor şi a oraşelor erau amplasate panouri, lozinci şi sloganuri cu elogieri la adresa lui Ceauşescu, fiecare instituţie era obligată să aibă un portret cu Nicolae Ceauşescu.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cel mai iubit şi stimat fiu al naţiunii noastre, ctitorul de geniu al României socialiste moderne, strălucit conducător de partid şi de ţară, personalitate de înalt prestigiu a vieţii politice contemporane, ce s-a impus în conştiinţa întregii omeniri ca mare Erou al păcii, al înţelegerii şi colaborării între toate naţiunile lumii

exemplu de cult al personalităţii în Rezoluţia Congresului al XIV-lea al PCR

Tot pentru a ocupa timpul liber al cetăţenilor statul şi-a orientat atenţia spre insuflarea spiritului de competiţie în cadrul întrecerilor sportive. De asemenea, pentru a se făuri noua societate s-a adoptat o politică demografică care să crească rapid rata natalităţii. Avortul era interzis până la o anumită vârstă şi până la un anumit număr de copii şi se acordau recompense pentru „fertilitate”.

Prin toate acestea se urmărea transformarea cetăţenilor în executanţi fideli ai politicii partidului, iar aparatul de partid avea ca obiectiv idolatrizarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.

Politica economică. Sistematizarea. Industrializarea şi urbanizarea forţată

Specifică dictaturii naţional-comuniste instaurate de Ceauşescu a fost sistematizarea a localităţilor urbane şi rurale prin demolări în masă ale gospodăriilor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. În oraşe au fost construite noi cartiere muncitoreşti, iar vechile clădiri şi biserici, unele din secolul al XIX-lea, au fost distruse pentru a face loc noilor construcţii de tip socialist. Toate acestea au fost consecinţe ale politicii de industrializare forţată.

Cel mai bine s-a observat acest proces în Bucureşti, momentul de apogeu al remodelării fiind construcţia Casei Poporului, a doua clădire instituţională ca suprafaţă din lume, şi a bulevardului Victoria Socialismului, a cărui lungime s-a dorit a fi mai mare decât cea a celebrului Champs-Élysées. Din acelaşi proces megalomanic au făcut parte construcţia Casei Scânteii, a metroului sau a canalului Dunăre-Marea Neagră, toate acestea necesitând imense împrumuturi de pe piaţa externă.

Pe linia economică, politica lui Ceauşescu a fost de industrializare forţată. Încă din 1964, România s-a împotrivit planului Valev al URSS ca sud-estul României să se specializeze exclusiv pe producţia agricolă în cadrul CAER. După venirea la putere a lui Ceauşescu, procesul de industrializare a fost amplificat la maximum. Prin intermediul Comitetului de Stat al Planificării, simbol al centralismului economic, erau elaborate planuri cincinale în care se fixau principalele obiective economice.

Centrul Capitalei în plin proces de reconstrucţie în spirit socialist

Astfel în fiecare oraş au fost create noi centre industriale puternice, iar în marile oraşe au fost întemeiate mari areale industriale cu diferite specializări: Ploieşti-Brazi (prelucrarea petrolului), complexul siderurgic de la Galaţi, Valea Jiului, IMGB Bucureşti, combinatul chimic Midia-Năvodari, uzinele „Tractorul” şi „Steagul Roşu” din Braşov, „Dacia” Piteşti, ş.a. A fost acordată o atenţie deosebită industriei siderurgice, constructoare de maşini, alimentară şi textilă. Forţa de muncă necesară industrializării a fost adusă din mediul rural înregistrându-se astfel şi un proces de urbanizare forţată.

Deşi pe termen scurt, această politică a adus o bunăstare relativă, pe termen lung s-a dovedit o politică falimentată a cărei efecte s-au resimţit după destrămarea lagărului socialist. Produsele româneşti, de calitate foarte slabă, nu au reuşit să concureze produsele occidentale pe o piaţă globală şi nu una socialistă.

Criza şi eşecul regimului Ceauşescu

Din cauza politicilor sale, la începutul anilor '80, România a intrat într-o profundă criză economică şi socială, datoria externă ajungând la 10,2 miliarde de dolari. În mod neobişnuit, Ceauşescu a hotărât achitarea întreagă a datoriei externe până în 1990, decizie care a avut un impact catastrofal asupra populaţiei. Producţia internă a fost reorientată spre export, în timp ce restul cetăţenilor a fost au fost privaţi de alimentele şi bunurile de consum de bază.

S-a motivat că că nu e sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi, iar alimentele de bază au fost raţionalizate şi reduse progresiv până la un kilogram de zahăr, ulei, carne, făină, o jumătate de pachet de unt, cinci ouă, două kilograme de mălai de persoană pe lună, toate aceste produse fiind de foarte slabă calitate. Totodată, populaţia petrecea nenumărate ore la cozile interminabile din faţa magazinelor alimentare.

Întreruperile în alimentarea cu apă, curent electric, gaze naturale devin frecvente, iar blocurile de locuinţe sunt doar ocazional încălzite prin sistemul public de termoficare. În aceste condiţii, cetăţenii obişnuiţi au ajuns să trăiască la limita subzistenţei, având loc treptat majorări de preţuri în ciuda lipsei de alimente. În ciuda acestor dificultăţi, proiectele megalomanice nu au fost abandonate, ele consumând uriaşe rezerve bugetare. Proiectul industrializării şi urbanizării forţate a continuat, ignorând dificultatea economică.

Coada la magazinele alimentare, un fenomen larg răspândit în anii '80

Pe lângă aceste probleme a intervenit şi o acută criză morală datorată creşterii fenomenului corupţiei şi a lipsei de încredere în instituţiile statului. Totodată, măsurile represive ale organelor de Securitate s-au înăsprit, provocând teamă în rândul populaţiei şi limitând libertatea de exprimare.

Pe plan internaţional, această perioadă este caracterizată de o izolare a României, atât faţă de lagărul socialist, cât şi de lumea occidentală. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică (1985) a deschis calea spre reformă a sistemului socialist. Liderul sovietic a înţeles că că vechiul tip de socialism bazat pe pe constrângere şi centralizare excesivă nu mai funcţiona. Prin măsurile glasnost (transparenţă) şi perestroika (reconstrucţie), Gorbaciov anunţa reforme structurale sociale şi economice, propunând descentralizarea, reducerea controlului partidului asupra puterii politice şi a societăţii, renunţând şi la dorinţa de a controla ţările din blocul comunist.

Deşi nu a reuşit să oprească degradarea economico-socială, deschiderea faţă de Vest a condus la o mai bună colaborare între cele două blocuri şi sfârşitul Războiului Rece. Toate celelalte state comuniste, cu excepţia României, s-au arătat disponibile să înceapă procesul de reformă şi schimbare. Rămânând la o viziune dogmatică, conservatoare, Ceauşescu se dovedea adversarul oricărei schimbări.

Criza regimului socialist a lui Nicolae Ceauşescu este evidenţiată de istoricul Florin Constantiniu în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”: „România ilustra perfect anecdota celor şase paradoxuri ale socialismului: nu exista şomaj, da nimeni nu lucrează; nimeni nu lucrează, dar planul se depăşeşte; planul se depăşeşte, dar magazinele sunt goale; magazinele sunt goale, dar toţi au frigidere pline; toţi au frigidere pline, dar toţi sunt nemulţumiţi; toţi sunt nemulţumiţi, dar la alegeri guvernul obţine 99,99%”.

Mişcarea disidentă

Mişcarea disidentă din România a fost aproape inexistentă în mare parte din cauza măsurilor opresive dure ale organelor de securitate, dar şi a lipsei de solidaritate. Se înscriu în această mişcare intelectuali precum Paul Goma, Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Deşliu, Petre Mihai Băcanu, Ion Ioanid, Neculai Munteanu, Vlad Georgescu, care au refuzat să adreseze elogii cuplului Ceauşescu. Represiunea a determinat plecarea multora în exil, iar cei care au rămas în ţară au fost permanenţi supravegheaţi de organele de securitate.

De asemenea, în exil, lipsa de unitate nu a făcut posibilă conturarea unei voci puternice a disidenţei româneşti. Pe plan politic, personalităţi precum Corneliu Coposu şi Ion Raţiu au încercat apropierea faţă de mişcările politice occidentale, iar la Europa Liberă şi BBC, prin glasul disidenţilor români, se făcea cunoscută opiniei publice internaţionale situaţia internă a României, degradarea economico-socială, sistemul opresiv şi lipsa libertăţilor cetăţeneşti.

În ţară, regimul a reuşit să înăbuşe orice formă de opoziţie, precum greva minerilor din Valea Jiului (august 1977) şi manifestaţiile de stradă ale muncitorilor de la Uzinele „Steagul Roşu” şi „Tractorul” din Braşov (noiembrie 1987).

În nomenclatura de partid, orice membru care nu se supunea voinţei secretarului general era eliminat din viaţa politică şi marginalizat de sistem. Exemplu în acest sens sunt Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Dan Marţian, Alexandru Bârlădeanu.

Primul semn al căderii regimului a fost „scrisoarea celor şase” din 11 martie 1989. Acesta era un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt, Gheorghe Apostol, şi semnat de alţi cinci foşti membri marcanţi ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea critica politica urmată de regimul Ceauşescu şi a fost publicată pe posturile de radio BBC şi Europa Liberă. În scurt timp, semnatarii scrisorii au fost reţinuţi, interogaţi şi puşi în stare de arest la domiciliu.

Momente din timpul revoluţiei

Căderea regimului comunist. Revoluţia din decembrie 1989

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Portal: Revoluţia din 1989.

La sfârşitul anului 1989, valul schimbărilor a ajuns la graniţele României. Căderea zidului Berlinului din 9 noiembrie a marcat eşecul sistemului politic al blocului răsăritean. Rând pe rând, în Europa de Est, regimurile comuniste au fost înlăturate prin revoluţii care au îmbrăcat forme diferite de la o ţară la alta: „masa rotundă” în Polonia, „compromisul politic” în Ungaria, „revoluţia de catifea” în Cehoslovacia.

Congresul al XIV-lea al PCR

În România, revoluţia a cunoscut forma sa cea mai radicală şi violentă, deoarece Nicolae Ceauşescu nu s-a arătat dispus să schimbe nimic din sistemul pe care îl conducea cu autoritate. Congresul al XIV-lea al PCR din 20/24 noiembrie 1989 a ilustrat izolarea în care se afla liderul român. În plin proces de destrămare a sistemului comunist în Europa de Est, fără participarea a nici unui reprezentat din celelalte partide comuniste, după ce a fost ales din nou secretar general, Ceauşescu a citit timp de şase ore un raport total nerealist cu evenimentele ce se desfăşurau pe plan intern şi internaţional.

El a acuzat violent un complot al Statelor Unite şi ale Uniunii Sovietice împotriva ţărilor mici şi anunţat că va continua edificarea socialismului pe baza valorilor marxist-leniniste. A făcut o prezentare nerealistă a marilor realizări din epoca socialistă, subliniind creşterea nivelului de trai şi progresul tehnologic. De asemenea, a anunţat achitarea completă a datoriei externe, iar în cincinalul următor se prevedeau obiective imposibil de realizat având în vedere situaţia internă.

Evenimentele de la Timişoara. Vizita în Iran

Revoluţia a început la Timişoara pe 16 decembrie 1989, când protestul a câtorva sute de credincioşi reformaţi împotriva evacuării pastorului maghiar Laszlo Tokes din locuinţa sa s-a transformat într-un protest împotriva autorităţilor comuniste. S-a format un lanţ viu în jurul Bisericii şi au început să fie scandate lozinci anticomuniste. Protestatarii s-au răspândit în Timişoara pentru a chema oamenii în centrul oraşului.

Populaţia se strânge în număr din ce în ce mai mare în Piaţa Operei, apoi în Piaţa Mare, apar steaguri cu stema decupată, iar lozincile comuniste din oraş sunt distruse. Trupele de Miliţie, Securitate şi Armată au început să-i bată şi să-i aresteze pe manifestanţi. Noaptea, Ceauşescu autorizează în caz de necesitate deschiderea focului, iar generalii Vasile Milea, Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu stabilesc măsurile care trebuie luate pentru a-i intimida pe protestatari.

Următoarea zi, au avut loc lupte de stradă violente între manifestanţi şi trupele de ordine, rezultând 59 de morţi şi numeroşi răniţi. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. La Bucureşti, în şedinţa CPEx s-au aprobat măsurile radicale de represiune, Ceauşescu admonestându-i pe cei trei generali pentru reacţia slabă avută în raport cu ordinele primite în cursul nopţii. Pentru a se asigura succesul represiunii sunt trimişi la Timişoara mai mulţi generali, printre care Ştefan Guşă, Mihai Chiţac şi Victor Stănculescu.

În dimineaţa de 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu pleacă într-o vizită oficială, deja programată, în Iran, lăsând situaţia la conducerea lui Manea Mănescu şi a Elenei Ceauşescu. Următoarele trei zile sunt caracterizat de lupte de stradă sângeroase la Timişoara, iar forţele armatei se dovedesc incapabile să instaureze ordinea. Ziua de 20 decembrie marchează victoria revoluţiei la Timişoara, acesta fiind declarat primul oraş liber. Peste 100.000 de oameni scandează în Piaţa Operei, se elaborează primul program democratic, se cere demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernului.

Întors din Iran, Ceauşescu susţine un discurs la radio şi televiziune în care pune evenimentele de la Timişoara pe seama unor „elemente huliganice de tip fascist”, instigaţi de „cercurile reacţionare imperialiste”, şi anunţă convocarea unui mare miting a doua zi la Bucureşti.

Mitingul din Piaţa Palatului. Evenimentele din 21/22 decembrie

Pe parcursul evenimentelor de la Timişoara, Europa Liberă şi BBC a transmis şi a făcut cunoscută opiniei publice desfăşurarea ostilităţilor. În după amiaza zilei de 21 decembrie, la mitingul convocat în Piaţa Palatului, Ceauşescu spera să demonstreze sprijinul populaţiei faţă de regim. El a acuzat încă odată evenimentele „huliganice” de la Timişoara, acuzând cercurile revizioniste şi imperialiste de amestecare în treburile interne ale ţării, exprimând hotărârea de a pune capăt acţiunii ilegale, de restabili ordinea şi a asigura construcţia victorioasă a socialismului.

În timpul cuvântării, un zgomot de petardă a creat panică în rândul participanţilor, creându-se o stare de dezordine. Soţii Ceauşescu eşuează în tentativa de a restabili calmul, iar Nicolae Ceauşescu îşi reia grăbit discursul anunţând unele măsuri precum creşterea pensiilor şi a alocaţiilor, menite a ridica nivelul de trai al populaţiei. Adunarea era deja spartă, iar înainte de a se întrerupe transmisiunea televizată, oamenii au putut observa eşecul mitingului.

După terminarea discursului, Piaţa Palatului a fost evacuată, însă o parte din manifestanţi au rămas în stradă scandând prin centrul Capitalei lozinci anticomuniste. Evenimentele au luat amploare, iar numărul celor ieşiţi în stradă a crescut continuu. În seara de 21/22 decembrie au avut loc ample lupte de stradă în zona centrală între manifestanţi şi forţele de ordine. Măsurile de represiune au fost radicale, iar armata a deschis focul împotriva populaţiei civile.

Fuga cu elicopterul de pe balconul Comitetului central

Dimineaţa un număr mare de muncitori de pe platformele industriale s-au alăturat manifestanţilor ocupând Piaţa Universităţii. La ultima şedinţă a CPEx atmosfera este foarte tensionată, iar generalul Milea este acuzat de trădare. O oră mai târziu, acesta se sinucide. Noul ministru al Apărării, Victor Stănculescu, dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi.

Spre după-amiază, manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi se forţează intrarea în clădirea Comitetului Central. Într-o ultimă încercare de a linişti spiritele din piaţă, Ceauşescu este întâmpinat cu huiduieli. Revoluţionarii pătrund în clădire, moment în care generalul Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, ia iniţiativa solicitării unor elicoptere cu care să fie evacuaţi soţii Ceauşescu şi ceilalţi lideri. Când primii revoluţionari au ajuns pe platforma clădirii CC, un militar i-a somat să se oprească, astfel că elicopterul în care se aflau soţii Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu a putut decola.

La ora 12:06, zecile de mii de manifestanţi din Piaţa Palatului au putut privi părăsirea Comitetului Central de către Nicolae Ceauşescu, fapt ce a simbolizat victoria revoluţiei române şi prăbuşirea regimului dictatorial.

Procesul de condamnare la moarte. Execuţia

După unele peripeţii, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt arestaţi la Târgovişte şi duşi la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa. În jurul orelor 19:30, la Televiziune se anunţă capturarea cuplului dictatorial şi se exclamă victoria revoluţiei române. Totodată, s-a declanşat „psihoza teroriştilor” anunţându-se că un grup de cetăţeni neidentificaţi, fideli regimului, continuă să tragă în populaţia civilă. Treptat, ei au devenit cel mai periculoşi inamici ai revoluţiei, însă niciodată ei nu au putut fi identificaţi. În zilele următoare s-a declanşat o adevărată vânătoare de terorişti şi oricine, civil sau militar, putea fi suspectat.

În noaptea de 22 decembrie, un grup de disidenţi, revoluţionari şi foşti membri ai nomenclaturii opozanţi ai regimului au alcătuit un nou organism provizoriu al puterii de stat intitulat Frontul Salvării Naţionale. La Televiziune şi Radio, Ion Iliescu transmite „Comunicatul în ţară” al CFSN, în care erau anunţate primele elemente program ale noului regim: separarea puterilor în stat, pluralismul politic, organizarea de alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, reorganizarea economiei naţionale, ş.a.

Printr-un decret al CFSN a fost constituit un Tribunal Militar Excepţional. Într-o instanţă de judecată improvizată, procesul are loc pe 25 decembrie 1989. Soţii Ceauşescu nu recunosc Tribunalul declarând că nu dau socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale şi refuză să comunice cu anchetatorii. După un proces sumar, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt găsiţi vinovaţi de genocid, subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi subminarea economiei naţionale.

Sentinţa de condamnare la moarte a fost dusă la îndeplinire prin împuşcare, în curtea unităţii militare 01417 din Târgovişte. Pe 30 decembrie, cei doi sunt înmormântaţi în cimitirul Ghencea. Nicolae Ceauşescu avea 71 de ani.

Activitatea politică

Activitate	Mandat
Prim-secretar al CC al PMR	22 martie 1965 - 24 iulie 1965
Prim-secretar CC al PCR	24 iulie 1965 - 12 august 1969
Secretar general al PCR	12 august 1969 - 22 decembrie 1989
Deputat	1946 - 1948
Membru al Marii Adunări Naţionale	1948 - 1989
Membru în Prezidiul MAN	31 mai 1950 - 3 octombrie 1955
Preşedintele Consiliului de Stat	9 decembrie 1967 - 22 decembrie 1989
Preşedintele Republicii Socialiste România	28 martie 1974 - 22 decembrie 1989

Vedeţi şi

• http://www.ceausescu.org
• http://www.comunismulinromania.ro

Bibliografie

• BETEA, Lavinia, Apoteoza lui Ceauşescu, Bucureşti, Editura Polirom, 2009
• du BOIS, Pierre, Ceauşescu la putere. Ancheta asupra unei ascensiuni politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008
• CESEREANU, Ruxandra, Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Bucureşti, Editura Polirom, 2006
• CIOROIANU, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005
• DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Academiei Civice, 2006
• DELETANT, Dennis, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângeri şi dizidenţă în România anilor 1965 - 1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995
• GABANYI, Anneli Ute, Cultul lui Ceauşescu, Bucureşti, Editura Polirom, 2003
• KUNZE, Thomas, Nicolae Ceauşescu - o biografie, Bucureşti, Editura Vremea, 2002
• NEAGOE, Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007
• STOENESCU, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat din România. Revoluţia din decembrie 1989 - o tragedie românească, I-II, Bucureşti, Editura Rao, 2005
• TĂNASE, Stelian, Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluţiei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009
• VERDERY, Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.