Olga Greceanu

Olga Greceanu (n. 4/16 august 1890, com. Nămăieşti, judeţul Argeş – d. 17 noiembrie 1978, Bucureşti). Pictoriţă.

Biografie

Descendentă a familiei nobiliare poloneze Shesewski, a studiat la Şcoala Superioară de Artă din Liège şi mai apoi la Paris, unde s-a specializat în pictura murală cu profesorul Charles Jean Paul Baudouin.

Începând cu 1914 s-a remarcat prin ample expoziţii personale organizate în ţară sau în străinătate (Barcelona, Paris, New York). Operele ei de pictură murală au fost realizate în mai multe instituţii publice: două reprezentări istorice la Universitatea de Arhitectură, clădirile administrative din Piaţa Amzei şi Banu Manta, frescele exterioare ale Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” şi gara Mogoşoaia, precum şi religioase: mozaicurile din pridvorul Bisericii Mănăstirii Antim sau frescele de la Palatul sinodal al Patriarhiei.

A publicat studii despre artă: Compoziţia murală, legile şi tehnica ei (1935, 2010), Specificul naţional în pictură (1939, 2010), Pe urma paşilor Tăi, Iisuse (1940, 2008) – inspirată de călătoria întreprinsă în 1933 la Ierusalim.

Olga Greceanu rămâne singura femeie căreia i s-a permis printr-un act scris, de către patriarhii Nicodim Munteanu şi Iustinian Marina, să predice la amvon, în oricare biserică din România, iar din 1968 obţine autorizaţia Patriarhiei de a picta şi restaura biserici, dedicându-se acestei activităţi până la sfârşitul vieţii. Este singura femeie primită în „Rugul Aprins” (mişcare ortodoxă înfiinţată de Ieroschimonahul Daniil Tudor, care se adresa elitei intelectuale).

După instaurarea comunismului, în 1948, a fost marginalizată, lucrările ei din instituţiile publice au fost distruse sau acoperite cu tencuială (Cula de la Măldăreşti, Conacul de la Bălteni etc.) iar averea confiscată. Referitor la aceasta, avea să afirme: „Frescele mi-au fost acoperite cu var, dar huma se spală. Nu acum cât mai trăiesc (am 77 de ani), ci după ce nu voi mai fi şi se vor stinge toate geloziile si răutăţile”.

Din manuscrise i s-au păstrat doar Femei pictore necunoscute, Monahi zugravi, monahi de subţire şi un Dicţionar Biblic Ortodox, în opt volume, apărut abia în 2011 sub titlul Mărturie în cuvânt şi chip – Vocabular al credinţei şi vieţii spirituale, în care sunt reproduse şi sutele de desene ce aparţin autoarei. Şi alte lucrări ale ei au văzut lumina tiparului în ultimele două decenii, între noile ediţii figurând romanul Ura care ucide (2000) şi Meditaţii la Evanghelii (2008).

A murit cu pensula în mână, în timp ce lucra la pictura Schitului Darvari din Bucureşti.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012