Pâglişa
de la Enciclopedia României
| Satul Pâglişa |
 |
 | |
 | ||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| key=ABQIAAAAubT5hmjIEJVm4ezAge_VDBQ6KgpyKF-ggUCpfxt_mrdM95NpjRTaASYGNAu0W2ZjxaTGrwQ2kLUq0w | lat=45.935871 | lng=24.960938 | zoom=5 | smallzoomcontrol=yes | width=230 | height=210}} | ||
| Atestare | 1306 |
| Populaţie | 169 locuitori |
| Altitudine medie | 334 metri n. m. |
|
Index sate în judeţul Cluj |
|---|
|
Index sate în România |
|---|
|
Împărţirea administrativ-teritorială a României |
|---|
Satul Pâglişa este o localitate situată în comuna Dăbâca, judeţul Cluj, în partea nordică a teritoriului administrativ al comunei.
Cuprins
Etimologie
Numele satului a fost menţionat sub diferite denumiri: Poclustelek (1320), Puklustelek (1348), Poklostheleke (1459), Poklostelke (1461), Poklişe (1733), Piclişe (1850), Puclisea (1854)[1][2]. În monografia satului Pâglişa care se află în arhiva parohiei, preotul Victor Fetti scria la 1 august 1961: „Numele satului s-ar zice că vine dela numele unui locuitor- Pâglişanu - care din cauza unei boale - lepră- care bântuia pe vremea aceea, s-ar fi mutat cu totul peste dealul vestic în «Valea Bădeştiului». Însăşi denumirea maghiară Poklostelke care întăreşte evenimentul întâmplat în acele timpuri -molimă- tradus curat pe româneşte însemnând- lepros.”
Istorie
Din Monografia satului Pâglişa scrisă de Kádár József din Dej aflăm că satul a fost menţionat documentar pentru prima dată în anul 1306. Moştenitorii acestui ţinut erau banul Mikód cu fii lui Miklós şi Péter. Ei se certau cu un alt pretins proprietar: László Szentmártoni. În urma unui duel întreprins pentru câştigarea acestui ţinut, unul din fiii banului Mikód a căzut lovit de sabie în localitatea Cristorel de lângă Turda. De acum stăpân era Szentmártoni în timpul căruia s-au definit şi hotarele.
Din anul 1306 până în 1461 s-au perindat o mulţime de proprietari ai acestui ţinut. Din cauza vechii orânduiri, nu se aminteşte nimic despre adevăraţii stăpâni ai acestor locuri, deoarece iobagii nu erau recunoscuţi de nimeni. Locuitori se numeau numai acei care deţineau proprietate. Pădurile satului au servit de adăpost răsculaţilor care treceau spre satul Bobâlna. În 1493 sunt amintiţi iobagii români Pop, Moldovan (Pap, Moldvai, Laczkó, Tóth). Ei au fost atacaţi într-o noapte de oamenii lui Bánffy Ferencz care le-au luat porcii şi carele de transport. În anul 1594 Báthory Zsigmond a dăruit 4 iobagi români pentru necredinţă unui alt proprietar ascultător. Tot în această perioadă se aminteşte despre drumul lui Mihai Viteazul, domnitorul Munteniei, primul visător în unirea ţinuturilor române, spre Moldova. Prin aceste văi au trecut oştile lăsând urme precum Biserica din satul Lujerdiu edificată de Mihai Viteazul.
În 1801 este precizat că au fost împroprietărite familiile Pop şi Bodea (Pap, Bogya), iar în 1809 sunt amintite familiile Morar, Conţ şi Mureşan. În 1837 apare familia Chiş, iar în 1866 familiile româneşti Mureşan, Bodea, Tămaş, declaraţi proprietari cu drepturi în administraţia satului. Ocupaţia de bază a locuitorilor era păstoritul şi agricultura. În anul 1848 a fost înfiinţată pentru prima dată o şcoală pentru copiii locuitorilor care era întreţinută de locuitorii satului împreună cu locuitorii Cubleşului.
Pământul era folosit pentru întreţinerea locuitorilor şi a animalelor. Astfel, pământul arabil era de 30 de hectare, iar restul era întrebuinţat pentru păşunatul vitelor. Locurile locuibile ale satului erau Dumbrava, Dosul şi Valea Cubleşului. În Dumbrava s-au găsit uşi de pivniţe, iar în Dos şi Valea Cubleşului arme de luptă.
Demografie
<lines size=400x170 title="Evoluţia populaţiei" ymin=0 ymax=800 colors=003153,F5B800,99BADD,964B00,964BB0 xlabel ylabel=5 grid=xy legend>
,total,români, alte etnii
1850,421,401,20 1880,406,372,35 1890,436,434,2 1900,494,480,23 1910,551,530,29 1920,538,532,6 1930,627,627,0 1941,610,596,14 1966,406,406,0 1977,309,309,0 1992,182,182,0 2002,169,169,0 </lines>
Drept mărturie a existenţei locuitorilor români pe aceste plaiuri sunt registrele matricole de născuţi cununaţi şi morţi încă din anul 1824. Aceste acte se află în arhiva bisericii, întocmite de preotul Simion Cosma şi alţii. După cercetarea documentelor s-a constatat că în anul 1824 luna iunie ziua 11 a fost botezată fetiţa Ana a lui Mureşan Simion. Înaintea ei a fost înregistrat botezatul Ioan al lui Simion - neputându-se descifra numele de familie. Ca morţi, tot în acest an (1824) a fost înregistrată Morar Ana de naţionalitate română, având vârsta de 78 de ani. Pentru cei înregistraţi înainte de anul 1824 a fost utilizat alfabetul chirilic român.
Din 1837 până în 1891, numărul locuitorilor a crescut la 436 dintre care 11 erau evrei. Populaţia a crescut constant, ajungând la un maxim în 1930, când au fost înregistraţi 627 locuitori, având toţi naţionalitatea română. După cel de-al Doilea Război Mondial, populaţia a început să scadă, ajungând la 169 de locuitori în anul 2002.
Bisericile
În 1461 în sat exista un preot pentru creştini care oficia slujba într-o biserică de lemn căreia i-a luat locul biserica nouă de lemn construită în anul 1700. Din cauza stării celei vechi, neîncăpătoare, din iniţiativa celor cu proprietate, s-au adus lemne de pe dealul numit şi ţigla satului. Biserica a fost sfinţită în 1710 şi a avut hramul Sfinţii Mihail şi Gavril. Biserica de lemn a fost demolată în 1941, după ce în 1926 a fost zidită actuala biserică din piatră.
Şcoala
În data de 5 octombrie 1871, locuitorii satului au hotărât achiziţionarea unui teren şi a unui grajd pentru a-l transforma în şcoală. În prezenţa prim-curatorului, a judelui comunal, a altor zece săteni, a preotului local Vasile Tămaşiu şi a protopopului Simion Bocşa[3] s-a semnat protocolul pentru cumpărarea terenului şi a grajdului. S-a stabilit şi remuneraţia învăţătorului: S-a cercat şi întrebat poporul şi ce plată ar rezolva din voie bună la învăţătorul local şi după mai multe cugete şi vorbe s-au rezolvat că vor da soluţiune anuală de 120 fl.v.a şi 30 metrete de cucuruz (porumb) în grăunţe.
Ca fond de şcoală s-a luat hotărârea să fie donat venitul cârciumăritului de toamnă, iar remuneraţia învăţătorului a fost stabilită la 120 floreni valută austriacă şi 30 metrete de porumb în grăunţe. Pentru încălzitul şcolii şi a casei învăţătorului au fost puse la dispoziţie 3 orgi de lemne de foc[4]. Judele comunal, Csiki László a fost însărcinat să se ocupe de colectarea banilor pe care sătenii îi plăteau în patru rate, iar învăţătorul îi primea o dată la trei luni. Documentul prin care sătenii hotărăsc înfiinţarea şcolii, întocmit în trei exemplare la data de 17 octombrie 1872, purta semnăturile protopopului greco-catolic Simion Bocşa, curatorului-prim, a judelui comunal şi a 35 de săteni. Sătenii au trasat pe hârtie semnul crucii în dreptul numelor lor, deoarece erau analfabeţi. Actul a fost aprobat în şedinţa din 3 septembrie 1872 a Consistoriului din Gherla.
Bibliografie
- Retegan, Simion, Sate şi şcoli româneşti din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea (1867-1875), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, ISBN 973-35-0152-2
- Arhiva Parohiei Pâglişa - Monografia satului
Note
- ↑ Pintilie, p. 28
- ↑ C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1967, vol. 2, p. 44
- ↑ cf. Doc. din arhiva parohiei Pîglişa, 17 aprilie 1872
- ↑ Retegan, p.172