Petru Seghedinaţ

Petru Seghedinaţ
Născut		cca. 1665, judeţul Arad
Decedat		4 aprilie 1736, Buda, Ungaria
Ocupaţie		căpitan de grăniceri

Petru Seghedinaţ (n. cca 1665, judeţul Arad - d. 4 aprilie 1736, Buda, Ungaria) a fost căpitan de grăniceri din Transilvania secolului al XVII-lea şi conducător al răscoalei iobagilor şi grănicerilor mureşeni din anul 1735.

Biografie

Petru Seghedinaţ s-a născut în judeţul Arad, în jurul anului 1665, data naşterii sale nu se cunoaşte cu precizie. Familia din care provenea avea o vechime considerabilă în judeţul Arad şi e sigur că nu provenea, ca şi alte familii din zonă, din zona Balcanilor, de unde mulţi au imigrat din cauza turcilor. Strămoşii săi s-au numărat printre grănicerii desemnaţi să păzească valea Mureşului în anul 1607, după ce aceasta a fost recucerită de la turci în anul 1595. Când Aradul a fost din nou cucerit de turci în anul 1616, familia lui Seghedinaţ nu a emigrat, ca multe altele, ci a rămas pe loc.

Fiul lui Petru Seghedinaţ s-a numit Mihai şi a fost, ca şi tatăl său, ofiţer de grăniceri.

Petru Seghedinaţ a intrat şi el în rândurile grănicerilor, care nu erau altceva decât ţărani scutiţi de unele dări şi de robota datorată de iobagi stăpânului de pământ. În schimb, aceşti ţărani erau obligaţi să păzească graniţa provinciei, iar la cererea autorităţilor, să participe la războaie. Intrarea lui Seghedinaţ în rândul grănicerilor are loc în jurul anului 1700, iar cândva după anul 1720, fără a se putea stabili cu precizie când anume, este numit căpitan de grăniceri şi comandant al localităţii militare Pecica, judeţul Arad.

După o descriere făcută în anul 1742, Petru Seghedinaţ era un om de statură mijlocie, vânjos, cu caracter sangvinic. Cu toate că primise gradul de căpitan, aceasta nu însemna că el urmase studii militare de specialitate, ci doar că avea anumite însuşiri potrivite pentru comanda trupelor, precum şi o oarecare experienţă militară. Majoritatea ofiţerilor grănicerilor nu aveau studii militare de specialitate în acea epocă.

În anul 1735 Seghedinaţ era conştient că autorităţile încearcă să desfiinţeze sistemul grăniceresc, pământurile grănicerilor urmând să fie date comitatului şi nobililor. De asemenea, el era nemulţumit de tendinţele bisericii ortodoxe, de care aparţinea din punct de vedere confesional. Austriecii încercau impunerea greco-catolicismului, ceea ce Petru Seghedinaţ nu putea accepta, de altfel această părere fiind împărtăşită şi de o mare masă a populaţiei româneşti, inclusiv grănicerii şi o parte din ofiţerii lor.

În acelaşi timp, iobagii din Arad erau nemulţumiţi, la rândul lor, de situaţia economică dificilă în care se aflau, conflictul cu stăpânii de pământ, nobili, fiind iminent. Pentru că au sesizat că şi în rândul grănicerilor există nemulţumiri asemănătoare şi pentru că îşi dădeau seama că sunt prea slabi, conducătorii iobagilor l-au contactat pe Petru Seghedinaţ pentru a-i propune o alianţă împotriva nobililor. Aceasta a acceptat, însă conducătorii iobagilor erau suspicioşi, pentru că slujba de grănicer îl făceau să pară omul stăpânirii. Ca urmare, i s-a cerut lui Seghedinaţ nu numai să jure că va conduce răsculaţii la luptă, dar i s-a cerut să şi îşi ia acest angajament în scris.

În primăvara anului 1735 s-a discutat de către căpeteniile iobagilor şi de către Petru Seghedinaţ programul răscoalei. Revendicările ambilor aliaţi au fost de ordin economic, existând şi puncte politice asupra cărora nu s-au putut înţelege, iar programul în sine a fost vag. Mobilizarea răsculaţilor urma să cadă în sarcina ambelor părţi, fruntaşii ţăranilor urmând să ridice la luptă iobagii, iar Petru Seghedinaţ se obliga să răscoale unitatea sa de grăniceri şi să atragă şi alţi grăniceri de partea răzvrătiţilor.

Planul iniţial de luptă propus de iobagi a fost cu cucerirea cetăţii Oradea, dar Petru i-a convins că ar fi mai bine să cucerească cetatea Arad, din cauză că Oradea nu putea fi asediată pentru că răsculaţii nu deţineau artilerie. Mai mult, în cetatea Arad se afla un depozit mare de arme şi muniţie cu care s-ar fi putut înarma răsculaţii, dacă l-ar fi capturat.

Petru Seghedinaţ a început să îşi instruiască pentru luptă unitatea sa de grăniceri, sub pretextul fals, pentru a adormi vigilenţa şefilor săi, că va porni în urmărirea unei cete de haiduci. Doar câţiva alţi ofiţeri de la alte unităţi ştiau adevăratul plan al său, pentru că încă nu era prevăzut să înceapă răscoala. Răscoala urma să pornească numai când suficient de multe trupe imperiale părăsiseră Aradul către noi fronturi de luptă, garnizoana locală fiind astfel slăbită şi uşor de învins de către rebeli.

Cu toate acestea, la 27 aprilie 1735, fără a mai aştepta suficient de mult timp plecare trupelor imperiale şi fără de veste, căpeteniile ţăranilor au pornit răscoala. Ei au plecat din comitatul Bichiş spre Pecica, pentru a-l anunţa pe Seghedinaţ, dar acesta era plecat. La întoarcerea în localitate, el a aflat de izbucnirea prea timpurie a răscoalei. Nu îşi anunţase nici măcar proprii soldaţi pentru ce se instruiesc, pentru că dorea să mai coopteze câţiva ofiţeri de grăniceri pentru cauza răscoalei.

Pentru a câştiga timp, Seghedinaţ s-a dus la Arad pentru a se întâlni cu şeful său, generalul Handtko. Acesta l-a primit bine, prefăcându-se că nu ştie nimic de începerea răscoalei, cu toate că era deja bine informat despre aceasta. Ştiind că forţele sale militare sunt slabe, generalul Handtko a mobilizat civilii din Arad în serviciul de pază al cetăţii şi a pregătit abia după aceea arestarea lui Seghedinaţ. A fost sunată alarma, porţile cetăţii Arad au fost închise, iar Petru Seghedinaţ, prins în cetatea pe care nu a mai putut să o părăsească, deşi a încercat să fugă cu trăsura sa. După arestare, el a fost plasat în arest, în strictă izolare.

La auzul veştii că Seghedinaţ a fost arestat, căpitanii de grăniceri din localităţile Nădlac, Cenad, Semlac şi Şeitin, precum şi episcopul ortodox Isaia Antonovici, au încercat să îl convingă fără succes pe generalul Handtko că acesta e nevinovat. Cei patru căpitani erau şi ei părtaşi la plănuirea răscoalei, iar când au fost expediaţi de general să înăbuşe răscoala, au pornit imediat, pentru a se dezvinovăţi, iar pe Petru Seghedinaţ l-au abandonat, pentru a nu părea că sunt colaboratorii acestuia la revoltă.

La 20 mai 1735 Petru Seghedinaţ a fost interogat pentru prima oară de autorităţi, în cetatea Arad, cu privire la organizarea răscoalei. Interogatoriul s-a făcut sub tortură, dar deşi a îndurat mari chinuri timp de o oră, Seghedinaţ nu a dezvăluit nimic anchetatorilor. Toată averea căpitanului a fost sechestrată ca urmare a participării sale la organizarea răscoalei.

În luna iulie Petru Seghedinaţ a fost trimis sub puternică escortă militară la Buda, în Ungaria, pentru a fi judecat. La Buda a fost din nou torturat, timp de o oră, dar din nou a rezistat chinurilor şi nu a dezvăluit nimic. Nu numai tortura i-a adus suferinţe, ci însăşi viaţa în temniţă era foarte grea, mai mulţi deţinuţi murind din cauza condiţiilor precare din închisoare.

În ziua de 17 martie 1736 instanţa de judecată a decis condamnarea la moarte a lui Petru Seghedinaţ, prin tragere pe roată, pentru vina de a fi fost căpetenia răsculaţilor. Trupul său urma să fie tăiat în patru bucăţi după survenirea decesului, iar acestea să fie expuse public, o bucată din corpul lui Petru Seghedinaţ urmând a fi expusă în faţa casei sale din Pecica, judeţul Arad. O altă parte a pedepsei prevedea confiscarea întregii averi a condamnatului.

Sentinţa a fost executată în piaţa Sfântul Gheorghe din Buda, la data de 4 aprilie 1736, în sunetul clopotelor catedralei ortodoxe. Petru Seghedinaţ suferise între timp un atac de apoplexie şi a trebuit să fie susţinut de patru dintre camarazii săi care nu fuseseră condamnaţi la moarte. Toţi ceilalţi răsculaţi întemniţaţi, indiferent de gravitatea sentinţei, şi care nu fuseseră condamnaţi la moarte au fost obligaţi de autorităţi să asiste la execuţie de pe o ridicătură din apropiere, pentru a le servi drept exemplu.

Bibliografie

• Glück, Eugen - Mişcarea lui Petru Seghedinaţ din zona Mureşului de Jos (1735), Anuarul Institutului de Istorie Gh. Bariţ, Cluj-Napoca, 2001