Pucioasa

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Oraşul
Pucioasa

Judeţul Dâmboviţa (DB)

Stema judetului Dambovita.png
Localităţi componente
Bela, Diaconeşti, Glodeni, Malurile, Miculeşti, Pucioasa-Sat
Atestare 1649
Suprafaţă 42.59 km²
Populaţie 15451 locuitori (2007)
Densitate 362.78 loc./km²
Altitudine medie 350 metri n. m.
Primar Dănuţ Bădău (PNL)
Pagină web Siteul oficial al primăriei

Împărţirea administrativ-teritorială a României

Pucioasa este un oraş din judeţul Dâmboviţa, aşezat pe cursul mijlociu al văii Ialomiţei, la 20 de km de Târgovişte, în zona dealurilor subcarpatice, a căror înălţime depăşeşte cu puţin 600 metri şi sunt situate la 100 metri deasupra nivelului mării. În trecut, localitatea purta numele Podurile, însă o dată cu dezvoltarea băilor şi-a însuşit numele Pucioasa. Izvoarele minerale de pucioasă şi iod se află în Pucioasa-Sat. Oraşul este situat în zona colinar centrală a judeţului Dâmboviţa, la 81 de km faţă de limita sudică şi la 42 de km faţă de limita nordică.

Se află la o distanţă aproximativ egală faţă de Bucureşti şi de Braşov, la 100 de km de fiecare. Se întinde pe o distanţă de 8750 km de-a lungul Văii Ialomiţei între Miculeşti şi Zărăfoaia şi pe o lăţime de 7375 km între Pucioasa-Sat şi Maluri, având o suprafaţă totală de 4239 hectare, dintre care teren intravilan 714,4 hectare şi 3545 hectare extravilan. [1]

Se învecinează la nord cu comuna Moţăieni, oraşul Fieni (satul Berevoeşti) şi Măgura, la sud cu comuna Brăneşti cu satul Lăculeţe, la est cu comuna Vârfuri, Valea Lungă, Gorgota şi Glodeni Deal, iar la vest cu comuna Vulcana Băi.

Istorie

Hartă Austriacă din 1790 a zonei Pucioasa

Localitatea s-a format în jurul anului 1760 prin contopirea aşezărilor Şerbăneşti (atestată documentar la 26 septembrie 1538, iar în 1561 sub denumirea de Petreşti) cu Podurile de Jos şi Podurile de Sus (menţionate documentar în 1461) şi cu satul Zărăfoaia. Satul Glodenii de Jos, azi Glodeni, datează din 1595, din vremea domniei lui Mihai Viteazul. Satul Glodenii de Sus, azi satul de reşedinţă a comunei Glodeni a fost atestat abia la 1632 sub numele de Piscani. Organizate teritorial ca voievodate de vale înainte de crearea statului feudal centralizat, satele moşneneşti de pe văile Ialomiţei şi Dâmboviţei, cuprinse după 1330 într-o singură unitate administrativ-teritorială, judeţul Dâmboviţa, au fost acaparate treptat de mari proprietari funciari printre care şi Mitropolia. Moşnenii şi-au revendicat dreptul de proprietate asupra pământului lor şi „s-au ridicat cu mic cu mare” pentru a-şi căuta dreptatea la divanul domnesc al lui Matei Basarab. În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a intensificat procesul de acaparare a loturilor de pământ de la moşnenii din aceste sate.

Numele satului Pucioasa a fost amintit în 1701 şi apoi în 1759 într-un act de vânzare a moşiei Pucioasa care se învecina cu moşia Moţăieni şi aparţinea boierului Ianache Văcărescu, bunicul poetului Ienăchiţă. Hotarele satului Pucioasa se întindeau spre vest până la pârâul Vulcana. În 1791 localitatea figura pe o hartă austriacă sub numele de Puchezi, iar în 1835 pe una rusească. În 1830 a fost atestat şi satul Maluri, azi Malurile.

În intervalul 1821-1828 izvoarele de apă sulfuroasă au fost supuse pentru prima dată unor analize ştiinţifice, urmând ca în anul 1824 să fie ridicat primul pavilion public pentru băi, situat în imediata apropiere a izvoarelor. După anul 1828 s-a dezvoltat ca staţiune balneoclimaterică, luând denumirea de Pucioasa, datorită apelor minerale sulfuroase concentrate de aici, numite popular pucioasă.

În anul 1911, comuna Şerbăneşti-Podurile a primit numele de Pucioasa, satul de pe malul drept al Ialomiţei reuşind să-şi impună numele târgului care se conturase pe malul stâng. Încă din 1894 staţia de cale ferată purta denumirea Pucioasa.

Geografie

Relieful

Râul Ialomiţa a format de-a lungul timpului trei terase, dispuse pe direcţia nord-sud denumite în popor „poduri”. Terasa care a devenit cea mai populată vatră a aşezărilor umane este cea centrală. Terasa de jos a rămas o bază agrement, de exploatare a pietrei, a apei şi a cultivării pământului denumită şi Lunca Ialomiţei. Terasa situată la cea mai mare înălţime faţă de cursul apei este populată, în trecut fiind o zonă cu arbori, pomi fructiferi şi fâneaţă.

Pe terasa centrală, cunoscută cu toponimul Podurile de Sus şi de Jos, sunt amplasate fabricile, atelierele, magazinele, şcolile, bisericile, instituţiile publice. Lungimea terasei centrale este de 4 km, iar lăţimea între 300 şi 700 de metri şi ţine de la locul unde Ialomiţa este traversată de calea ferată, până la confluenţa râurilor Bizdidel cu Ialomiţa.

Dealurile subcarpatice ale zonei sunt Stârmina, Beja cu vârful Zăpodie, Brezeanca, Muşa, Pătrana, Băloiu, Curpeniş (1620 metri), Cornetu pe partea stângă a Ialomiţei şi a Bizdidelului, iar Spătărelu-Mitropolie şi Măldăreanca pe partea dreaptă, au înălţimi variind între 500 şi 700 de metri.

În primăvara anului 1940 s-au produs alunecări masive de teren, ca urmare a exploatării gipsului pe versantul dealului Spătărelu. Alunecările de ternen s-au intensificat în anii ploioşi 1970 şi 1975, din cauza extinderii carierei de gips în valea izvoarelor cu pucioasă, ca urmare a cererilor tot mai mari de gips din partea fabricii de la Fieni. Alunecările au afectat vegetaţia de arbori, au provocat degradări ale reliefului şi peisajului oraşului. În 1975 a fost construit un baraj cu scopul de a ocroti zona agricolă prin mărginirea şi dirijarea organizată a apelor Ialomiţei.

Obiective turistice

  • Biserica cu dublu hram „Sfântul Nicolae” şi „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” ce datează dinainte de 1806
  • Biserica cu dublu hram „Sfântul Nicolae” şi „Sfântul Gheorghe” din satul Podurile de Jos (1855)
  • Clădirea gării feroviare (1894)
  • Podul de cale ferată (1908-1912)
  • Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” (1860) din localitatea Diaconeşti

Bibliografie

  • Dumitru Stancu, Pucioasa file de monografie

Note

  1. Arhiva primăriei Pucioasa, Dosar funciar nepaginat.