Rumânia

Rumânia a fost o treaptă socială în Ţara Românească din care făceau parte ţăranii dependenţi faţă de domnie şi faţă de un stăpân feudal, fie că era laic sau ecleziastic. Această treaptă socială corespundea iobăgiei din Transilvania şi veciniciei din Moldova.

Termenul de rumân cu sensul de ţăran dependent apare pentru prima dată într-un document din 4 iulie 1572. Faptul că în secolul al XVII-lea, acest termen este tot mai des utilizat dovedeşte generalizarea acestei categorii sociale. Rumânul nu avea nici pământ nici obligaţii.

În 1595, Mihai Viteazul desfiinţează „dreptul de strămutare” al rumânilor, astfel că aceşti erau obligaţi să rămână pe moşia pe care erau. Ei puteau scăpa de starea de dependenţă prin fuga de pe moşie, prin eliberare, prin răscumpărare sau prin iertarea căpătată de la stăpân, fără despăgubire. Îndatoririle rumânilor constau în renta feudală. Aceasta putea fi de trei tipuri: dijma, datul şi claca.

Dijma sau găleata consta în darea de grâu, orz, fân. Datul consta într-o dare plătită stăpânului şi domniei pentru vite, stupi, păşunat. Claca consta în munca prestată în beneficiul stăpânului de moşie un număr de zile pe an.

Domnul fanariot Constantin Mavrocordat a fost cel care a desfiinţat rumânia în Ţara Românească (1746) şi vecinicia în Moldova (1749). Astfel, din punct de vedere juridic, rumânii au devenit clăcaşi.

Bibliografie

• SMEU, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Trei, 1997