Sânnicolau Mare

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Oraşul
Sânnicolau Mare

Judeţul Timiş (TM)

Stema judetului Timis.png
Castelul Nako Sannicolau Mare.JPG
Localităţi componente
Atestare 1247
Suprafaţă 133.92 km²
Populaţie 13214 locuitori (2010)
Densitate 98.67 loc./km²
Altitudine medie 85 metri n. m.
Primar Dănuţ Groza (PDL)

Împărţirea administrativ-teritorială a României

Sânnicolau Mare poartă numele Marelui Sfânt Ierarh Nicolae, considerat apărător şi ocrotitor al oraşului de-a lungul istoriei sale. Localitatea Sânnicolau Mare este cel mai vestic oraş al României şi al judeţului Timiş, fiind şi al treilea oraş ca mărime din judeţ, după Timişoara şi Lugoj. Este atestat documentar în anul 1247, în „Diplomele privilegiate regale”, însă existenţa lui vine din timpuri mult mai vechi. Este un oraş de graniţă, având 6 km de frontieră cu Republica Ungaria, pe cursul neregularizat al râului Mureş.

Aşezarea geografică

Oraşul este aşezat în S-E Câmpiei Panonice in N-V Banatului, în câmpia joasă a Arancăi şi pe malurile Canalului Aranca, un vechi curs al râului Mureş (în timpuri îndepărtate, acesta era navigabil) şi care îi conferă oraşului aspecte şi fenomene asemănătoare marilor oraşe aşezate pe fluvii şi râuri, dar la un nivel redus. Pe această vatră din cele mai vechi timpuri au existat condiţii naturale prielnice şi o configuraţie a terenului adecvate desfăşurării de activităţi umane, fiind pe axa de circulaţie a Văii Mureşului, pe vechiul drum european Timişoara – Viena, şi pe axa N –S, localitatea a devenit un centru nodal important în zona cea mai vestică a României. Aşezarea sa îi conferă un potenţial natural bogat, fiind la 5 km de Lunca şi râul Mureş.

Sânnicolau Mare se întinde pe o suprafaţă de 133,92 km2, 1.55% din suprafaţa judeţului Timiş, iar suprafaţa construibilă este de 12,1 km2. Oraşul are legături feroviare, fiind un nod de cale ferată, din care intră şi pleacă trenuri spre Arad, Timişoara, Valcani şi Cenad.

Oraşul are un număr de 112 străzi cu o lungime totală de 60,85 km, dispuse perpendicular unele pe altele. Lungimea oraşului este de 4 km, iar lăţimea de 3,2 km. Casele sunt aşezate după aliniamentul străzilor şi în majoritate cu lungimea perpendiculară pe axul străzii, fiind paralele între ele.

Localitatea este împărţită în 106 cvartale în formă de: dreptunghi 70%, pătrate 20% şi 10% alte forme, şi dispune de 10 cartiere (zone), construite de-a lungul etapelor sale istorice. Se înscrie în categoria oraşelor de rangul III cu o populaţie de 13.070 locuitori de 13 naţionalităţi.

Mediul natural

Structura geologică

Bazinul Aranca face parte din punct de vedere geologic din Depresiunea Panonică formată prin scufundarea masivului Hercinic care se întindea între Carpaţii Meridionali şi Dinarici. Geografic, face parte din unitatea de relief Câmpia Tisei ce s-a format prin colmatarea Lacului Panonic. Fiind o câmpie de acumulare are la bază sedimente ale Mărilor terţiare mai vechi, peste care s-au depus acelea ale Lacului Panonic, iar mai târziu aluviunile râurilor.

Relieful

Câmpia Arancăi este situată în partea cea mai de vest a ţării, între râul Mureş şi Câmpia Jimboliei, fiind cea mai nouă şi cea mai joasă câmpie mureşană. Teritoriul este amplasat în Câmpia Mureşlui care este o formă tipică de subsidenţă fluvio-lacustră, cu văi puţin adânci cu albii părăsite rezultate în urma regularizării cursurilor de apă şi a desecării, având o latitudine cuprinsă între 80-85 m. Partea de nord este situată în fosta luncă a Mureşului, iar partea de sud în fosta luncă a vechiului pârău Aranca, astăzi regularizat şi canalizat.

Clima

Prin poziţia sa oraşul se încadrează în condiţiile climatului temperat–continental cu predominarea maselor de aer maritim şi a celor continentale de origine estică la care se adaugă masele de aer cald ce traversează Marea Mediterană şi a unor mase de aer rece polar. Circulaţia vestică persistă atât în perioada rece cât şi în perioada caldă a anului şi se caracterizează prin ierni blânde cu precipitaţii lichide. Circulaţia polară este determinată de ciclonii din nordul Oceanului Atlantic şi se caracterizează prin scăderi de temperatură, nebulozitate accentuată şi precipitaţii sub formă de averse, iar iarna ninsorile sunt însoţite de intensificări ale vântului. Circulaţia tropicală determină ierni blânde şi cantităţi însemnate de precipitaţii, iar vara o vreme instabilă cu averse şi descărcări electrice.

Variaţia temperaturii medii lunare in anul 2002 la staţia meteorologică Sânnicolau Mare

Temperatura medie a aerului (media lunară şi anuală)*
Perioada Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec Anual
2002 0,7° 5,4° 11° 16,3° 19,5° 21,1° 20,6° 16,7° 11,1° 5,2° 0,5° 10,5°
Variaţia lunară medie a precipitaţiilor*
Lunile Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec Anual
Precipitaţii 33,8 28,7 32,7 42,5 55,3 79,6 53,7 48,2 36,6 29,8 41,0 45,6 527,5

Hidrografia

În zona Aranca, hidrografia este rezultatul acţiunii combinate ale factorilor climatici, hidrografici, morfologici şi geologici. Morfologia terenului influenţează adâncimea şi drenajul apei freatice, factorii climatici şi hidrografici influenţează alimentarea, drenarea şi variaţiile nivelului apei freatice, iar factorul geologic determină existenţa stratului freatic şi a straturilor acvifere de adâncime. Dintre aceşti factori, numai factorul climatic este considerat uniform pentru întreaga zonă, ceilalţi factori fiind diferiţi de la o zonă la alta. Astfel, condiţiile de alimentare şi drenare diferă în lunca Mureşului faţă de terasă şi câmpie.

Colectorul principal al Câmpiei Aranca este Aranca, ce se varsă în Tisa. Canalul Aranca este instalat pe fostele albii ale Mureşului şi dispune de un areal de divagare înainte de îndiguire. Izvorăşte din lunca Mureşului, de la Felnac (unde începe digul Mureşului) şi se varsă în Tisa.

Flora şi fauna

Activităţile umane au produs modificări majore în fizionomia covorului vegetal prin extinderea terenurilor agricole şi diminuarea vegetaţiei naturale. În Câmpia Arancăi se întâlnesc elemente de floră similare cu cele ale întregii Câmpii de Vest, dar aici apar mai multe specii (în Banat există circa 21.000 de specii reprezentând 2/3 din flora ţării). Elementele din cadrul Câmpiei Aranca au diverse obârşii geografice precum: europene, euroasiatice, balcanice, mediteraneene şi circumpolare.

În lunca canalului Aranca apar terenuri agricole, dar şi pajişti mezofile: iarba câmpului (Agrostis tenius), coada vulpii (Alopicurus pratensis), firuţa (Poa pratensis), păiuşul de livadă (Festuca pratensis), specii de trefoi (Trifolium pratensis), lucernă sălbatică (Medicago arabica), iar dintre arbori: salcia (Salix alba), plopul (Populus nigra).

Solurile

Solurile sunt corelate cu roca, clima şi vegetaţia şi sunt foarte variate. Solurile din cadrul zonei Aranca prezintă mai multe caractere comune: toate solurile au aceeaşi rocă mamă la bază – aluviunile şi cu mici excepţii loessul pe loessurile mai ridicate; toate solurile actuale se găsesc într-un stadiu de evoluţie secundară, conţin un procent ridicat de săruri uşor solubile.

În funcţie de aceste caractere şi de formele geomorfologice, solurile se împart în două grupe: solurile de luncă şi solurile de terasă. Solurile din cadrul acestei grupe sunt formate exclusiv pe aluviuni şi au evoluat sub influenţa directă a apei freatice. În cadrul acestei grupe se deosebesc mai multe tipuri genetice de soluri.

Istorie

Istoria prezenţei umane în vatra localităţii Sânnicolau Mare, depăşeşte cu mult evul însemnărilor documentare, având rolul unui complement necesar şi util înţelegerii unei lungi, frământate, dar şi fascinante istorii ale acestor locuri, mai mult trăite decât înţelese de istorie. Această zonă a reprezentat de-a lungul istoriei o zonă de interferenţă a două direcţii politico-militare şi spirituale fundamentale: cea orientală, vehiculată de imperiul Bizantin şi cel Otoman şi cea occidentală, dinspre Europa apuseană spre orient.

În acest context se înscrie şi această vatră străbună, care a fost martoră oculară a istoriei universale în partea de S–E a Europei. Paleta vestigiilor arheologice atestă prezenţa unei aşezări omeneşti din vremuri îndepărtate adăpostind o populaţie de agricultori, vânători, meşteşugari a căror existentă era facilitată de clima blândă, solurile fertile, abundenţa apei râului Mureş şi Arancăi şi a pădurilor (Zăbrani şi Lunca Mureşului).

De-a lungul timpului, comunitatea umană stabilită sau aşezată temporar pe această vatră, a parcurs diferite etape ale civilizaţiei, de la cele mai vechi până în prezent. În localitatea Sânnicolau Mare ca de altfel în tot Banatul, prin descoperirile ultimilor decenii, s-au scos la lumină vestigii aparţinând marilor diviziuni ale istoriei paleolitice, neolitice, epoca bronzului şi a fierului. În jurul anilor 6000 î.e.n. s-a produs geneza neoliticului, fiind identificată între localitatea Cenad şi Beba Veche, iar în epoca timpurie a bronzului (1800 – 1550 î.e.n.) au fost identificate culturile Mureş–Periam şi Criş–Starcevo. Cercetările arheologice din Selişte (N) şi Bucova (S) au demonstrat concludent că făuritorii şi beneficiarii civilizaţiei bronzului şi fierului au fost tracii nordici şi urmaşii acestora geto-dacii care „erau cei mai drepţi dintre toţi locuitorii Thraciei”, după cum scria Herodot. Aşezările de-a lungul râului Mureş au suferit toate transformările timpului, iar geto-dacii din această parte au fost puternic influenţaţi de celţi - populaţie indo-europeană - ce a stăpânit efectiv Banatul din a doua jumătate a secolului IV î.e.n.

Cetatea Morisena ar fi cuprins întreg teritoriul de la Cenad la Sânnicolau Mare fiind aşezată între râul Mureş şi Aranca (pe vremea aceea navigabilă). Chiar dacă cetatea Morisena nu s-ar fi întins pe vatra localităţii, sunt destule motive ştiinţifice şi militare să susţină ipoteza că în acest loc a fost un castru al Legiunii XIII Gemina ridicat ca avanpost pentru apărarea cetăţii Morisena. Între 106-274 e.n. localitatea Sânnicolau Mare împreună cu cetatea Morisena devine oraş sub Imperiul Roman. În anul 274 e.n. împăratul Aurelian retrage legiunile sale în sudul Dunării lăsând Dacia Traiană în stăpânirea goţilor, primul popor ajuns aici care schimbă denumirea de Dacia în Goţia săvârşind aici multe acte de pradă şi vandalism.

Între anii 380 - 396 hunii, năvălind în Dacia sub conducerea lui Attila supranumit „biciul lui Dumnezeu”, îi alungă pe goţi în sudul Dunării ocupând Dacia căreia îi dau denumirea de Hunia, vechiul oraş Morisena cu localitatea Sânnicolau Mare devenind chiar capitala imperiului hunilor, reşedinţa lui Attila. Cetatea Morisena era aşezată pe o suprafaţă foarte întinsă, cuprinzând localităţile Cenad şi Sânnicolau Mare, ce apar împreună pe harta Europei din veacul al V-lea. Băştinaşii au fost cruţaţi şi chiar respectaţi de către huni, trăind cu ei în armonie. Attila în luptele sale din Peninsula Balcanică aduce robi romani şi îi aşează în Dacia, întărind elementul romanic.

După un mileniu de contopire cu Cenadul, Sânnicolau-Mare devine oraş şi cetate de sine stătătoare la 9 februarie 1217 (chiar înainte de despărţirea de Cenad, la 17 decembrie 1256) şi se numeşte San Nicolau. Vestigiile istorice atestă faptul că teritoriul de azi al oraşului a fost locuit, o parte dintre vestigii aflându-se la Muzeul Banatului din Timişoara, iar cele mai valoroase la muzeele din Viena şi Budapesta. Atestarea documentară a localităţii este dată de istoriograful maghiar Gyorfy Gyorgy care arată că în anul 1247 oraşul purta numele de Zent Miklous. În registrul dijmelor papale din 1332 oraşul apare sub numele de Santus Michael, iar în 1357 numele de Sent Miklos. Un alt document este actul de donaţie din 12 august 1421 dat de regele Sigismund prin care trecea Sânnicolau Mare în proprietatea lui Marczoli Dosz, primul episcop al Cenadului.

Localitatea ca centru administrativ-teritorial

Pentru a contura mai bine evoluţia teritorială în timp şi spaţiu este necesar prezentarea rolului pe care l-a avut Sânnicolau Mare, ca centru administrativ-teritorial.

În epocile paleolitic, neolitic, bronzului şi fierului, localitatea era o simplă aşezare, cu câteva case în zona Selişte.(9) În perioada dacilor şi romanilor localitatea a făcut parte din cetatea şi oraşul Morisena, care a îndeplinit rolul de centru administrativ al Banatului.

Între anii 380-453 e.n., localitatea se afla tot în componenţa cetăţii Morisena, care îndeplinea funcţia de capitală a hunilor, fiind reşedinţa lui Attila.

Din 840 până în 907, localitatea încă aparţinea cetăţii Morisena, capitala principilor Glad, Claudius şi respectiv Achtum. Existenţa acestei localităţi se datorează faptului că era un avanpost de apărare al cetăţii, având la sud râul Aranca, lacul Galaţca şi mlaştinile create de Aranca, iar la nord spre Cenad era pădurea Zăbrani. Între anii 907-1025, localitatea s-a dezvoltat teritorial spre partea de nord, prin noi construcţii civile şi administrative.

Începând cu anii 1241 cetatea şi localitatea trec sub ocupaţie ungurească, aici stabilindu-se un centru administrativ pentru zona Banatului.

După trecerea popoarelor migratoare de tătari, mongoli şi cumani între anii 1300-1551, cetatea Cenadului îşi mută o parte din atribuţiile sale în localitatea Sânnicolau Mare, care devine astfel cetate. Aceasta s-a datorat faptului că localitatea s-a înscris mult mai bine, la intersecţia principalelor axe de comunicaţie nord-sud şi est-vest, aşezată fiind pe drumul european Timişoara-Budapesta-Viena.

După anul 1552, odată cu ocuparea Banatului de către turci, aceştia îşi mută reşedinţa de prefectură în cetatea Cenadului, cu o garnizoană în localitate, unde aveau şi o şcoală de ieniceri.

După anul 1701, odată cu alungarea turcilor şi trecerea sub ocupaţie habsburgică şi apoi austro-ungară, localitatea a îndeplinit mai multe funcţii:

  • 1717 - reşedinţa districtului Cenad;
  • 1724 - sediul Prefecturii erarhiale şi sediul Trezoreriei militare a Banatului;
  • 1765 - primeşte denumirea de district şi devine reşedinţă;
  • 1787 - devine târg anual (primăvara, vara şi toamna);
  • 1778 - 1879 - localitatea aparţinea de judeţul Cenad, iar apoi de judeţul Torontal;
  • 1807 - 1820 - se mută sediul Prefecturii de la Becicherecul Mare;
  • 1837 - devine târg săptămânal;
  • 1849-1860 - aparţinea de Voievodina;
  • 1870-1918 - reşedinţă de district, având în alcătuire 22 de comune;

Între anii 1910 şi 1941 localitatea este comună ce aparţine de judeţul Torontal, precum şi sediu de plasă. La 26.06.1942 devine oraş, ceea ce reprezintă oficial actul de naştere propriu-zis.

O ultimă perioadă, între anii 1951 şi 1968, a fost reşedinţă de raion, iar odată cu 1968 şi până în prezent este oraş al judeţului Timiş, perioadă în care oraşul se măreşte teritorial prin dezvoltarea zonelor industriale din nord şi sud. 4.4. Evoluţia spaţială a localităţii Evoluţia suprafeţei oraşului şi mai ales a caselor a început din perioada romanilor, atunci având o suprafaţă de 2-3 km2 pe locul numit Selişte şi pe axa de comunicaţie Cenad-Timişoara-Sânnicolau Mare-Szeghed, ce cuprindeau fortificaţii romane, precum şi spre sud, în Sighet. Vatra străbună a localităţii este terenul numit astăzi Selişte, unde probabil era construită cetatea şi mânăstirea Sfântul Nicolaie (1246 – 1699).

Colonizarea germanilor

În anul 1751, în urma ordinului emis de Curtea Imperială de la Viena, baronul Kempe trece la schimbarea şi transformarea guvernământului specific militar în administraţie civilă – provincială. În aceste împrejurări noi, Banatul va fi împărţit în 10 districte din care face parte şi Cenadul cu localitatea Sânnicolau Mare. Primul preşedinte al administraţiei civile provinciale va fi contele Perlas Rialph, în perioada 17511768.

Datorită importanţei militare a Banatului ca provincie de graniţă şi a sporirii veniturilor obţinute din această provincie, autorităţile habsburge iau o serie de măsuri administrative, militare şi culturale, prin „Planul de modernizare a Banatului”.Pentru aplicarea acestui plan, Casa imperială de la Viena a hotărât să colonizeze populaţie germană, care să contribuie într-o anumită măsură, la dezvoltarea economică a provinciei şi a promovării religiei romano – catolice.

Odată cu anul 1752 se începe colonizarea germanilor şvabi, fiind aduşi în trei etape peste 145 de familii, ce au format Comuna Germană. Această parte avea o suprafaţă de 5-6 km2 şi o populaţie de peste 1.500 de locuitori.

Fizionomia oraşului

Din punct de vedere al ierarhizării, oraşul Sânnicolau Mare se înscrie în categoria oraşelor de rangul III (Legea 489/2001), cu o populaţie cuprinsă între 10.000-26.000 şi cu un potenţial economic ridicat. În perioada interbelică localitatea era o localitate rurală de categoria a II-a, iar din 26.06.1942 e declarată oraş de categoria I prin Decretul Lege 495 dat prin Buletinul oficial. Acest decret lege a fost emis de mareşalul Antonescu şi cuprinde planul oraşului, cu denumirea străzilor şi a principalelor obiective. În Decret apare faptul că ,,comunele rurale Sânnicolau Mare şi Sânnicolau German, din judeţul Timiş-Torontal se contopesc spre a forma o singură comună, care se declară urbană, oraş nereşedinţă de judeţ cu denumirea de „Sânnicolau Mare”.

Aspectul oraşului a fost determinat de condiţiile de aşezare: canalul Aranca, pădurea Zăbrani, axele de comunicaţie şi existenţa mlaştinilor, de particularităţile dezvoltării istorice: stabilirea sârbilor în localitate şi colonizarea germanilor şvabi ce au constituit Sânnicolau German, de evoluţia zonării funcţionale: dezvoltarea cartierelor în jurul centrului precum-Satul Nou, Slatina, Comuna Germană şi dezvoltarea zonelor industriale în partea de nord şi sud.

Demografie

Primele date exacte le avem doar din 1880, referitor la etnii în ansamblul lor. În acest an Sânnicolau Mare avea cea mai mare pondere a populaţiei de etnie germană 41,17 % cu un număr de 1782 persoane în Sânnicolau German faţă de 2805 în Sânnicolau Mare. Avem deci un total de 4462 germani după care urmează români 31,28 % (3.390 persoane), sârbi 11,39 %, maghiari 10,81% şi 3,35 alte naţionalităţi.

<lines size=500x200 title="Evoluţia populaţiei oraşului Sânnicolau Mare" ymin=0 ymax=15000 colors=3B444B xlabel ylabel=5 grid=xy legend> ,total 1880,3390 1900,4179 1921,3937 1930,4266 1941,4481 1956,5433 1966,6790 1977,8224 1992,9608 2002,9948 2007,13282 2010,13214 </lines>

În perioada comunistă (1944-1989) avem un vid de informaţie în domeniul structurii religioase, nefiind disponibile date în recensămintele din 1956, 1966 şi 1977. În acea perioadă, ateismul era doctrina de stat, iar biserica era îngrădită.

Economie

Începând cu anul 1990, când are loc trecerea de la societatea socialistă la societatea capitalistă cu economie de piaţă, situaţia industrială a oraşului începe să decadă şi rând pe rând, toate fabricile, până în 1996, dau faliment, nerentându-se să se privatizeze, iar spaţiile acestora sunt scoase la vânzare.

Agricultura

Situţia repartizării altor suprafeţe se realizează astfel:

  • Administraţia Domeniului statului este de 884 ha agricol şi 372 livadă şi aparţine SINAGRO SA
  • Primăria Sânnicolau Mare 683 ha păşune comunală
  • CIS 50 ha arabil
  • Staţiunea pomicolă 135 ha agricol
  • Bisericile: Sârbă 10 ha, Română 28 ha, Greco-Catolică 10 ha, Romano-Catolică 10 ha, Evanghelică 8 ha
  • Grupul Şcolar agricol 50 ha

La ora actuală în localitate sunt mai multe forme asociative: 12 asociaţii cu personalitate juridică şi 10 asociaţii familiale, iar în registrul agricol apar 3.255 de gospodării, care au pământ şi 245 persoane ce locuiesc la bloc şi care au pământ.

Transporturile

Aşezată din cele mai vechi timpuri pe drumul european ce leagă centrul ţării şi sudul României cu unele oraşe europene ca şi Budapesta, Viena, Berlin, localitatea a beneficiat de o axă de legătură permanentă cu civilizaţia europeană, fiind un punct important de încrucişare a axelor de circulaţie. Oraşul are două gări:

  • 1. Gara Mare, la sud, cu rampe de încărcare şi descărcare, fiind şi nod de cale ferată, cu patru direcţii
  • 2. Gara Mică, la nord (haltă), asigură descărcarea şi încărcarea de la FNC şi Baza de recepţie a produselor agricole, pentru Depozitul Peco

Transportul feroviar a fost folosit foarte mult până în 1990. De pildă în anul 1970 intrau în gară în 24 ore 53 de trenuri, faţă de 14 în 1950, iar trenurile de călători au fost în număr faţă de 6 în 1950, iar în prezent de la 6 plecări şi sosiri zilnice, pe fiecare linie, s-a ajuns doar la trei şi chiar două plecări/sosiri în 24 ore. Transportul feroviar s-a folosit foarte mult, până în 1989, atât pentru transport masiv de mărfuri şi produse agricole, cât şi pentru muncitori navetişti. După 1990 transportul feroviar s-a diminuat foarte mult. În viitor s-ar putea revigora prin dezvoltarea zonei în economia de piaţă şi mai ales a firmelor agricole româno-italiene, româno-germane.

Comerţul

Comerţul defineşte evoluţia vieţii economice şi sociale şi constituie barometrul dezvoltării societăţii în fiecare etapă istorică. Localitatea Sânnicolau Mare fiind aşezată într-o câmpie deluroasă, bogată în resurse agricole, cu oameni pricepuţi în arta meşteşugurilor, pe calea strategică şi comercială a văii Mureşului dintre Transilvania, Banat şi centrul Europei Centrale, este situată în aria europeană a schimburilor de mărfuri şi valori spirituale.

Turismul

Sânnicolau Mare, purtând numele protectorului său Sfântul Nicolae, a fost un loc ales de Dumnezeu, aşezându-l în calea tuturor timpurilor zbuciumate ale istoriei europene, pe Valea Mureşului, pe drumul european Berlin – Viena – Timişoara, rezistând de-a lungul istoriei, de peste două milenii, a devenit astăzi un oraş înfloritor în partea cea mai vestică a ţării. Principalele puncte turistice ale oraşului sunt:

  • Muzee:
    • Muzeul Oraşului;
    • Muzeul Bela Bartok;
    • Casa comemorativă Bela Bartok
  • Monumente istorice
    • Castelul Nako (1782) azi Casa de Cultură şi Muzeu;
    • Prima şcoală de Agricultură din ţară (str. V. Babeş);
    • Statuia Sf. Ioan Nepomuk (1757) in curtea Bisericii Catolice;
    • Piatra comemorativă pe locul Comorii (1881), str. Comorii;
    • Liceul Agroindustrial (fost gimnaziu 1894);
    • Casa comemorativă şi bustul lui Bela Bartok;
    • Bustul lui M. Eminescu 11.10. 1925 în faţa Primăriei;
    • Monumentul eroilor din Primul Război Mondial (în curtea Bisericii Ortodoxe);
    • Monumentul Eroilor din al II – lea Război Mondial (Cimitir Mărăşeşti);
    • Monumentul ostaşilor sovietici (curtea Bisericii Sârbeşti şi Cimitirul Chindăreşti);
    • Monumentul Eroilor Revoluţiei 1989 (în faţa şcolii Gen Nr. 1);
    • Casă din 1820 (str. S. Bărnuţiu nr. 35);
    • „Viile” la 500 m de localitate – aşezare din epoca bronzului;
    • „Selişte” la 1 km E de localitate – aşezare medievală timpurie;
    • Biserica ortodoxă romănă (1898 - 1903) str. Calea lui Traian;
    • Biserica Sârbească “Adormirea Maicii Domnului” (1783 - 1787), str. Republicii;
    • Biserica Romano Catolică (1824)str. 30 Decembrie;
    • Biserica Reformată (1913) str. Gh. Şincai;
  • Monumente ale naturii
    • Arbori Ginko biloba - specie relictă din era terţiară, aduşi fiind din China. Dintre cele două exemplare vechi, unul se găseşte în faţă Castelului Nako şi celălalt în curtea fostei Policlinici de Copii. Exemplarul din faţa Castelului Nako a fost scos în 1980, când s-a amenajat centrul oraşului, iar prin intervenţia cetăţenilor celălalt exemplar a rămas.
    • Floarea de colţ se găseşte în grădinile unor cetăţeni. A fost adusă de Romulus Popes şi Traian Sarafolean.

Educaţie şi cultură

În prezent situaţia învăţământului primar, gimnazial şi liceal se prezintă astfel:

  • Liceul teoretic
  • Şcoala generală Nr.1, care cuprinde şi şcoala cu clasele I-IV (Str.Calea lui Traian, Nr.1).
  • Şcoala generală Nr. 2 (Str. Petru Maior), cu două edificii:

Cultură

După 1990, formele culturale impuse se dizolvă, iar în locul lor, cu greu, au început să apară şi alte forme culturale, cerute de noua societate capitalistă, cu economie de piaţă. Astfel s-au desfiinţat: fanfara oraşului (1990); Corul Doina (2003); Cineclubul şi filialele Societăţii de Istorie şi Filozofie.

La ora actuală în oraş există următoarele forme asociative socio-culturale:

  • Ansabluri de dansuri populare sârbeşti, româneşti, germane şi maghiare;
  • Asociaţia Pro Bartok;
  • Palatul Copiilor;
  • Cercul de artă şi pictură;
  • Forul german;
  • Formaţia de tamburaşi - a sârbilor,
  • Clubul sârbilor;
  • Formaţii de muzică uşoară;
  • Grupul literar „Necuvântul” al elevilor de liceu,
  • Filiala Casei Malteze;
  • Filiala veteranilor de război;
  • Filiala deportaţilor în Bărăgan;
  • Asociaţia Transfrontaliera Pro Dezvoltare;
  • Filiala Ligii Dreptăţii Împotriva Corupţiei şi Abuzurilor din România.

Muzică

Localitatea Sânnicolau Mare, de-a lungul vremii, a dat expresie concentrată valorilor care se manifestau în acest spaţiu multi-etnic şi a impulsionat potenţialul creator al locuitorilor receptivi cerinţelor civilzaţiei. În acest context, locuitorii aşezării şi-au respectat obiceiurile tradiţionale, ritualurile cu caracter religios, evocând faptele de vitejie, de dragoste şi dor, prin cântecele sale corale şi lăutăreşti. Documentele medievale sunt extrem de sărace în precizări despre activităţile cu carecter cultural-artistic.

Pe acest plai de baladă şi legendă, unde sufletul cântă permanent, cu tumultuoasă viaţă cultural-artistică, la 25 martie 1881, se naşte Béla Bartók‎, care va deveni mai târziu compozitor, pianist şi folclorist de renume mondial. Pentru respectul ce-l poartă marelui om, în semn de adâncă preţuire, oraşul i-a ridicat un monument, cu bustul său, în centrul oraşului, un muzeu în castelul Nako şi casa memorială amenajată (Str. Brediceanu, nr.17).

Activitatea corului Doina se desfăşoară prin acţiuni şi activităţi benefice oraşului. Începând cu 1940 îşi încetează activitatea până în 1947, când se înfiinţează din nou pe lângă Căminul Cultural. Între anii 1947-1957 corul Doina şi-a desfăşurat activitatea în localităţile din raionul Sânnicolau Mare. Prin iniţiativa inimoşilor corişti şi dirijori, la 20 mai 1958, corul Doina a sărbătorit 100 de ani de existenţă. Cu ocazia centenarului corul Doina a fost decorat prin Decretul-lege Nr.472/1958, conferindui-se „Ordinul Muncii clasa a II-a”, ca o răsplată a muncii acestor oameni minunaţi, care au dus faima oraşului. În perioada 1958-2003 corul Doina participă la diferite festivaluri, concursuri şi spectacole în ţară şi în străinătate, obţinând premii, admiraţie şi faimă unui minunat orăşel. În anul 2003, când trebuia să se sărbătorească 145 de ani de existenţă, aleşii urbei demit pe ultimul lor dirijor, inimosul profesor Radu Gheorghe şi astfel încetează cel mai important for cultural de mândrie şi prestigiu local şi naţional. Corul Doina devenise o adevărată şcoală cetăţenească pentru locuitorii oraşului, iar în cântec, pe lângă valoarea artistică, avea şi o mare valoare educativă.

În toamna anului 1920 taraful babaliştilor se reorganizează şi îşi continuă activitatea împărţit în două tarafuri: Taraful Nr.1 – cânta la jocul paorilor(bogătaşilor); Taraful Nr.2 – cânta la jocul săracilor. Existenţa tarafului se încheie odată cu începerea războiului, în 1940. Din neamul Bobăleştilor, cel mai talentat lăutar al Banatului, Ioan Biaş aduce şi jertfa de sânge în acest război cumplit, el moare împuşcat, în Rusia, în 1942.

Căntecele executate de A. Lipovan, acompaniat la pian de francezul Jerome, au emoţionat auditorii până la lacrimi, cântând în limba maghiară şi italiană în oraşul Saint Louis. Banii strânşi, omul, de mare probitate morală, îi donează pentru sinistraţii din Mesina (Italia), după erupţia vulcanului Etna. În 1911, la inaugurarea noii sinagogi (Str.Mureşan), la care participă şi rabinul din Seghedin, Lipovan cântă în limba ebraică, încântând auditoriul. Pentru a ajunge în America, la chemarea sănmiclăuşenilor, A. Lipovan trece frontiera clandestin şi ajunge la Hamburg, unde se îmbarcă pentru New York, fiind primit de o delegaţie de 200 de români americani. Presa din Saint Paul a descris ziua de 12 august 1913, ziua în care a fost primit A. Lipovan, ca o zi de sărbătoare, denumindu-l „ omul de briliante” şi „maestru de cor din ţara veche”. În America Lipovan a organizat 4 coruri, în oraşele Saint Paul, Saint Louis, Chicago şi Philadelphia.

Presa şi literatura

În localitate există tradiţie privind modul de exprimare prin mass media, aici născându-se în anul 1853 prima femeie jurnalistă din Banat şi Ardeal, Emilia Lungu-Puhallo. În perioada 1873-1890, a apărut revista de specialitate „Apicultorul”, fiind prima de acest gen din ţară, sub conducerea lui Damian Petrovici.

Sub redacţia lui Schreyer Victor, în anul 1879, apare primul ziar local „Nagy Sent Miklos Kolony ” şi în 1882, apare primul ziar german „Suougarische Volksblat”, care era editat de prima tipografie din oraş, aparţinând lui Wienwier Natahail. Prin intermediul profesorului Teodor Bucurescu, apare în 1921 gazeta săptămânală „Primăvara”, cu 2000 de exemplare pe săptămână, prin care expune realităţile localităţii şi aspiraţiile locuitoriilor, iar din 1923 se editează şi calendarul „Primăvara”. După 1990 s-a încercat editarea din nou a ziarului „Primăvara” de către primăria oraşului, dar, din lipsă de fonduri, nu a mai fost editat; începând cu anul 2000, în oraş apare numai Buletinul Informativ al Primăriei, mai sunt editate reviste de uz intern la liceu, „Necuvântul”, şi la Şcoala Generală nr.1, „Lumea Noastră”. În perioada 1898-1902 avocatul Schreyer Victor a scris Monografia localităţii "Istoria tradiţională a Sânnicolaului Mare", iar în 1934, preotul Gheorghe Cotoşman a scris „Din trecutul Bănatului” – Comuna şi Bisericile din Sânnicolau Mare.

Profesorul (director) Eftimie Sarafoleanu a scris Monografia Sânnicolaului Mare (1938), dar încă nu se cunoaşte existenţa ei. A mai scris şi sonete de teatru pentru copii. Poeţi care s-au format la cenaclul literar înfiinţat în 1970, cu poezii publicate în reviste, ziare şi volume, sunt: prof. Turcu Marcel, Deatcu Ion – tehnician veterinar, Wagner Eduard – ziarist, prof. Cioncaş Ioana, prof. şi ziarist Marcel Tolcea, prof. şi ziarist prozator – Bulza Teodor, prof. Samoilă, publicist şi scriitor.

Tipografii, librării, biblioteci şi filatelie

În perioada interbelică au existat tipografiile Petre Muckstein şi Ştefan Kolonits. Prima legătorie de cărţi şi prima tipografie, aparţinând lui Wierner Natahail, apare în anul 1882. În anul 1877 apare prima librărie ,,Primăvara’’, iar din 1923 Friss Eugen şi Wieuwe Nathan Fii. La începutul secolului trecut castelul Nako avea o bibliotecă de peste 5.000 de volume, iar Şcoala Agricolă peste 6.000 de volume. În anul 1902 se înfiinţează Biblioteca Intelectualilor cu peste 400 de volume şi în 1907 Biblioteca Muncitorilor, ca mai apoi să se unească şi să funcţioneze lângă casină. În 1936 se înfiinţează Biblioteca Astra cu 890 de volume şi din 1944 se va uni cu biblioteca casină.

Biblioteca oraşului trece în anul 1947 la Căminul Cultural, iar între anii 1951-1967 se transformă în Bibliotecă raională. Începând cu 1968 se transformă în Bibliotecă Orăşenească cu peste 24.254 de volume şi un depozit de 33.358 de volume. În anul 1971 existau trei biblioteci şcolare cu peste 25.000 de volume, iar în prezent există patru biblioteci şcolare. După anul 1990 fondul de carte al bibliotecilor a scăzut, iar dotarea cu noi apariţii s-a făcut foarte puţin.

Arhitectura

În ceea ce priveşte arhitectura, putem spune că localitatea s-a înscris cu clădirile sale, în curentele vremii, în special cele occidentale. Castelul Nako nu poate fi încadrat, din punct de vedere arhitectural, într-un singur stil, dar a preluat din elementele de stil ale barocului şi influenţele romantismului, dându-i construcţiei o anumită ţinută, care să impresioneze, fiind tipică micilor castele situate la periferia imperiului austro-ungar. Este o construcţie ce datează de aproape 139 de ani şi care s-a realizat pe baza planurilor unui antreprenor adus de la Viena. În perioada folosirii lui, de către groful Nako, în interiorul său se găseau valori inestimabile, precum biblioteca cu peste 5.000 de volume şi un altar Cinquecento. În salonul domnesc erau expuse picturi realizate de Franz Adam, Nako Kalmane, Lembach şi Schrottsberg, dulapuri sculptate, copii ale tezaurului descoperit, precum şi alte valori, care după anul 1919 dispar. Castelul a avut de-a lungul timpului diferite întrebuinţări, iar în prezent funcţionează Casa de Cultură şi Muzeul Bela Bartok.

Viaţa religioasă

Sânnicolau Mare, ca toate localităţile din Banatul istoric, a făcut parte din aria de geneză a creştinismului, aşa cum o atestă descoperirile arheologice de pe malul râului Mureş, la 5 km nord vest în Sighet şi pe locul fostei fabrici de ţiglă. În acest spaţiu daco-roman, rămas sub influenţa imperiului roman, iar mai târziu a Bizanţului creştin, populaţia poate să-şi asigure existenţa şi să îşi afirme credinţa. Sfântul Niceta de Remessiana (cca. 340-415) a desfăşurat o activitate misionară creştină şi în spaţiul bănăţean, iar în anul 535 împăratul bizantin Justinian, prin Novela XI-a, întemeia „Arhiepiscopia Justiniană Prima” a cărei jurisdicţie încorpora şi Banatul. Viaţa creştină s-a desfiinţat în anul 731 în unele zone ale Banatului, iar în cele existente va continua sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol. Legenda major „Vita Sancti Gerardi” consemnează că în anul 1002 voievodul Achtum, care avea reşedinţa la Morisena, s-a botezat în credinţa creştină la Vidin, acceptând suveranitatea împăratului Bizanţului Vasile al II-lea. La Morisena se va întemeia o mănăstire ,,întru slava fericitului Ioan Botezătorul’’, punând acolo un stareţ şi călugări greci. Pe lângă mănăstirea Morisena au mai fost construite mănăstirea din Sânnicolau Mare şi mănăstirea Kemeneche (la 3 km est de Cenad şi 5 km nord vest de Sânnicolau Mare) şi care, împreună, au avut o influenţă deosebită în creştinarea întregii zone. În anul 1030 Gerard de Sagredo, cu sprijinul regilor maghiari, organizează episcopia romano-catolică de la Cenad, care va propaga catolicismul în toată zona Banatului. Începuturile existenţei Parohiei ortodoxe române din Cenad şi Sânnicolau Mare exista chiar de pe timpul stăpânirii romane. Parohia localităţii făcea parte din Episcopia Mureşană. Existenţa ruinelor, una spre râul Mureş şi alta pe malul Arancăi, ambele cu altarul spre răsărit, atestă că românii din localitate au avut o viaţă bisericească bine organizată. Acest fapt este demonstrat şi pe obiectele din comoara găsită în anul 1799 în Sighet, ce a aparţinut principilor români Buiula şi Vatavul şi apoi lui Achtum. După epoca de înflorire, de pe vremea principilor naţionali, până la Achtum, intră într-o fază de zbucium şi continuă lupta cu diferiţi duşmani, pentru a-şi salva şi a-şi păstra intact patrimoniul strămoşesc şi ortodoxia românească. Sânnicolau Mare, ca avanpost de apărare a cetăţii Cenadului, a rezistat câteva secole, după care s-a prăbuşit, rămânând doar biserica ce poartă hramul Sfântului Mare Ierarh Nicolae şi Parohia ortodoxă, numele oraşului fiind legat pe veci de Sfântul Nicolae.

Parohia ortodoxă română

În registrul pentru plata zecimilor papale de la Episcopia Cenadului, la 1333, figurează şi Parohia ortodoxă San Nicolau, fapt susţinut şi de Schreyer, în lucrarea sa, care spune că episcopia catolică s-a înfiinţat de abia după venirea germanilor, în 1767. La venirea turcilor biserica din cărămidă arsă a fost transformată în moschee. Imigrarea sârbilor şi apoi a grecilor în localitate face ca aceştia să intre în comunitatea religioasă a românilor, iar după 1733, se înfiinţează şi o parohie sârbească, alături de cea românească.

După dărâmarea vechii biserici, între anii 1783-1787, se construieşte o biserică mai mare, care să cuprindă toţi credincioşii celor trei etnii ortodoxe. Neînţelegerile dintre sârbi şi români au luat amploare, ajungându-se ,,ca slujbele să se ţină într-o duminică în româneşte, iar în alta în sârbeşte şi fiecare cu preoţii săi". Situaţia devine critică între credincioşii români şi sârbi, rezolvarea făcându-se pe cale juridică, după lungi procese la Timişoara şi Budapesta. În jurul anilor 1900 românii ies definitiv din biserică, aceasta rămânând a sârbilor. În anul 1903 se termină construcţia bisericii ortodoxe române, aflată la intersecţia străzilor Calea lui Traian şi A. Şaguna. Începând cu anul 2000 în oraş s-a înfiinţat Protopopiatul Ortodox ce are în subordine bisericile din partea de vest a Banatului. Numărul ortodocşilor în anul 2002 era de 8.974 credincioşi.

Parohia greco-catolică

Această parohie ia fiinţă în anul 1846, când patruzeci de familii de români au fost trecute la catolicism. Până la construirea bisericii, în anul 1902, credincioşii îşi aveau lăcaşul de cult într-o casă apropiată de locul actual al bisericii. Biserica a fost sfinţită, în anul 1902, şi şi-a continuat activitatea până în anul 1948, când cultul greco-catolic se uneşte forţat cu cel ortodox. Acest lucru nu durează decât până în anul 1990, când se despart din nou. La ora actuală parohia greco-catolică numără doar 310 credincioşi.

Parohia romano-catolică

Aceasta ia fiinţă între anii 1818-1824, până atunci aparţinând de Parohia Cenad şi avea ca şi credincioşi pe germanii şvabi colonizaţi. Întrucât Comuna Germană a fost deja constituită, contele Nako construieşte, în anul 1824, Biserica romano-catolică, la care se alătură pe lângă credincioşii germani şi maghiarii, precum şi alte naţionalităţi. Până la construirea bisericii slujbele se ţineau într-o capelă, aşezată în mijlocul Comunei Germane, pe strada Sauerlander Gasse (Nufărului).

Biserica romano-catolică este una dintre cele mai impunătoare biserici din oraş, putând să fie declarată, ca şi biserica sârbească, monument istoric. În prezent, parohia are un număr de 2.673 de credincioşi (germani, maghiari, bulgari).

Parohia ortodoxă sârbă

În anul 1773 se înfiinţează parohia sârbă, iar după construirea bisericii, în 1787, devine proprietatea sârbilor prin preluarea acesteia pe cale juridică. Parohia ortodoxă sârbă, construită în anul 1733, a fost înfiinţată de patriarhul Cernejovici, în anul 1717, în Sânnicolau Mare. Biserica se află în Piaţa 1 Mai, fiind o biserică impunătoare, cu aspect de catedrală. Parohia are un număr de 452 de credincioşi.

Biserica reformată

După ce habsburgii acordă cultului reformat, protestant, luteran şi evanghelic, liberă execuţie, se permite imigrarea în localitate a ungurilor reformaţi. În anul 1787 se aşază în localitate prima familie maghiară protestantă (Matei Kalafon), care la început au aparţinut de parohia Nădlag. În urma aprobării de către conducere şi cu ajutorul contelui Nako, credincioşii reformaţi au zidit între anii 1814-1815 o casă de rugăciuni şi şcoală maghiară, iar în 1824 primesc şi loc de cimitir.

Biserica de azi, de pe strada Gh. Şincai, a fost construită între anii 1912-1913, de arhitectul Graf din Sânnicolau Mare, în stil gotic, combinat cu cel baroc, după modelul bisericii din Hangos (localitate în Ungaria). Biserica are un număr de şase credincioşi evanghelici-luterani şi cinci evanghelici.

Comunitatea şi sinagoga evreiască

Despre întemeierea comunităţii evreieşti în Sânnicolau Mare nu sunt date sigure. La 1780 contele Nako le-a dat loc de cimitir, iar în 1794 şi-au zidit sinagoga din resurse proprii, înlocuind-o pe cea veche cu una nouă, care era un adevărat monument de artă.

Comunitatea evreiască are înfiinţată ,,Reuniunea Sfântă’’ numită Chevra Kadisa. Numărul credincioşilor se ridica la 280. Templul izraelit se afla la cimitirul din Bugeac, iar sinagoga se afla la intersecţia străzilor A. Mureşan cu A. Şaguna, ambele fiind dărâmate pe timpul războiului. În localitate nu mai există nici un evreu, însă urmaşii celor care au trăit aici vor să ridice o sinagogă pe vechiul loc.

Sectele religioase

În urma recensământului, în localitate sunt 91 de credincioşi baptişti, 632 de credincioşi penticostali, 38 de credincioşi adventişti, iar nedeclaraţi mai sunt sectele martorii lui Iehova, pocăiţi după evanghelie şi sâmbătari.

Cimitirele şi sărbătorile religioase

Oraşul are un număr de şapte cimitire, repartizate astfel: cimitirul ortodox, de pe strada Mărăşeşti, cimitirul catolic german, de pe strada Vânătorilor, cimitirul catolic maghiar, de pe strada Stadionului, cimitirul evanghelic, de pe strada Gării, cimitirul ortodox sârb, de pe strada Stadionului, cimitirul evreiesc, în Bugeac şi cimitirul de pe drumul Timişoarei.

Viaţa confesională în oraş se manifestă conform tradiţiei fiecărei biserici, existând respectul pentru toate activităţile religioase, indiferent de religie. Oraşul are ca sărbători religioase: Ziua Eroilor, Hramul bisericii Sfânta Maria, Kirwaiul german, Faschingul (venirea primaverii), Sfântul Nicolae.

Sportul

Între anii 1985-1996 a funcţionat o sală de popice modernă, care nu a fost folosită decât pentru concursuri. Sala de popice s-a desfiinţat, în locul ei fiind acum o secţie de confecţii şi încălţăminte a unei firme italiene.

În anul 2004 oraşul are următoarele echipe şi secţii sportive: echipa de fotbal Unirea (divizia B), echipa de fotbal Voinţa, din campionatul judeţean, echipa de handbal fete (divizia A), echipa de handbal băieţi (divizia B), echipele de fotbal juniori, secţia de gimnastică, secţia de karting şi secţia de călărie.

Pentru desfăşurarea activităţilor, pe timp de iarnă şi a sporturilor de sală, s-a construit Sala de Sport, care are ca destinaţie desfăşurarea meciurilor de handbal fete şi băieţi, activităţile sportive ale elevilor din şcoli generale şi licee, gimnastică şi meciuri de fotbal. Pentru cazarea sportivilor s-a construit hotelul Sport şi Căminul Sportiv.

Bazinul olimpic al Ştrandului termal şi rece nu este folosit decât pentru activităţi de agrement şi deloc pentru activităţile sportive. În anul 2002 s-a construit un kartodrom în partea de sud vest a oraşului, unde se vor desfăşura concursuri naţionale şi internaţionale.

Hipodromul a fost construit în anul 1985, în partea de nord est a oraşului, pe strada Ţichindeal, având în dotare o pistă de concurs cu obstacole, tribună de arbitraj, tribună cu o capacitate de 400 de locuri, grajduri, clădire administrativă şi un parc la intrare.

Sursa şi autorul textului

Bibliografie utilizată

  • Bejan A. (1995) Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, Timişoara
  • Botis P. (1966) Monografia Şcolii Agricole din Sânnicolau Mare
  • Bucurescu T. (1925) Comoara din Sânnicolau Mare
  • Bucurescu T. (1922) Anuarul şcolar 1921/1922
  • Bucurescu T. (1926) Eminescu în Banat
  • Cotoşman Gh, (1934) Din trecutul Banatului, Comuna si Bisericile din Sânnicolau Mare, Timişoara
  • Cucu V.(1976) Geografie şi urbanizare, Editura Junimea, laşi
  • Dragomir V.(1976) Topografie militară, Bucureşti
  • Ehrler 3.J.(2000) Banatul de la origini până acum, Timişoara
  • Farca I.V. (1924) În drum spre casă
  • Farca I.V.(1932) Şoimii României la Praga
  • Fond arhivistic-Staţia meteo Sânnicolau Mare
  • Fond arhivistic-Primăria Sânnicolau Mare
  • Haţegan I. (1995) Cultură şi civilizaţie medievală la Mureşul de jos, Editura Almanahul Banatului, Timişoara
  • Iorga N.(1989) Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
  • Linc R.(2000) Studiul hărţii, Oradea
  • Mogoşanu F.(1978) Paleoliticul în Banat, Editura Academiei, Bucureşti
  • Munteanu I. (1990) Contribuţii la istoria Banatului,Timişoara
  • Munteanu I. (1994) Mişcarea naţională din Banat 1881-1918, Editura Antib, Timişoara
  • Munteanu I.,Munteanu R. (2002) Monografia Timişoarei, Editura Mirton, Timişoara
  • Nini V. (1992) Breviar statistic al judeţului Timiş, Direcţia Judeţeană de Statistică, Timişoara
  • Onciulescu D.,Radu P.(1977) Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Bucureşti
  • Pop E.(1959) Planul de amenajare a sistemului hidrotehnic Aranca-Galatca
  • Popa M.(1982) Monografia folclorică a oraşului Sânnicolau Mare
  • Popescu P.,Samoiiă I.(1962) Ghid geobotanic pentru Banat, Bucureşti
  • Posea Gr. (1992) Câmpiile României-Câmpia Banato-Crişană, Bucureşti
  • Posea Gr.(1999) Geografie si Geopolitică, Editura Fundaţiei „România de mâine", Bucureşti
  • Prodan I. (1966) Mica floră ilustrată a României, Bucureşti
  • Romoşan I. (2000) Monografia oraşului Sânnicolau Mare, Editura Solness, Timişoara
  • Samoilă I. (1972) Micromonografia Sânnicolau Mare
  • Samoilă I. (1984) Monografia oraşului Sânnicolau Mare
  • Stoica V. de Haţeg (1981) Cronica Banatului, Editura Facla, Timişoara
  • Szocs I. (1969) Monografia învăţământului secundar din Sânnicolau Mare
  • Szocs I, (1972) Colonizarea germanilor svabi din Sânnicolau Mare
  • Szocs I. ,Samoilă I.(1982) Sânnicolau Mare-125 de ani de cântare corală. Monografia corului Doina.
  • Vert C. (2000) Geografia poulaţiei.Teorie şi metodologie, Timişoara
  • Et.al.(1981) Judeţul Timiş-monografie, Editura Sport-Turism, Bucureşti
  • Et.al.(1986) Geografia fizică a României,Volumul I, Editura Academiei, Bucureşti
  • Et.al.(1984) Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti
  • Et.al.(1974) Tibiscus istorie şi arheologie, Timişoara
  • Et.al.(1997) Geographica Timensis, Universitatea de Vest, Timişoara
  • Et.al.(1994) Geographica Timensis, Universitatea de Vest, Timişoara
  • Et.al.(1996) Analele Universităţii de Vest, Timişoara
  • Et.al.(1997) Analele Universităţii de Vest, Timişoara
  • Et.al.(1970) Studii de geografie a Banatului, Universitatea de Vest, Timişoara.
  • Et.al.(1955) Arhiva naţională: Fragmente din deportarea în Bărăgan
  • Melcher Gabriel (1994) Dinamica demografică a Sânnicolaului Mare
  • Varga, E., Statistică recensăminte după limba maternă, respectiv naţionalitate, jud. Timiş 1880 - 2002, [1]