Sârbova

Satul Sârbova Comuna Racoviţa (Timiş) Judeţul Timiş (TM)

Amplasarea localităţii în judeţul Timiş
{{#widget:Google Maps		key=ABQIAAAAubT5hmjIEJVm4ezAge_VDBQ6KgpyKF-ggUCpfxt_mrdM95NpjRTaASYGNAu0W2ZjxaTGrwQ2kLUq0w	lat=45.935871	lng=24.960938	zoom=5	smallzoomcontrol=yes	width=230	height=210}}

Atestare	1447
Populaţie	320 locuitori
Cod poştal	307336

Index sate în judeţul Timiş
Sate în judeţul Timiş

Index sate în România
Sate în România

Împărţirea administrativ-teritorială a României

Sârbova este un sat în judeţul Timiş. Face parte din comuna Racoviţa şi are o populaţie de 320 locuitori (2002).

Aşezare

Localitatea este aşezată în lunca Timişului, la sud de râu, la est de pădurea Chevereş şi la nord de oraşul-staţiune Buziaş; în sud se află satul Bacova şi în est satul Hitiaş. De la Bacova pe lângă satul Sârbova merge drumul neasfaltat la Hitiaş, Racoviţa etc. Distanţa faţă de cel mai apropiat centru urban, oraşul Buziaş, este de circa 8 km.

Etimologie

Numele satului îşi are originea în numele de familie românesc „Sârbu” şi nu are nicio legătură cu etnia sârbă. Prima menţiune documentară a satului (din anul 1447) vorbeşte despre localitatea „Zereb”, o transliterare greşită a numelui românesc „Sârbu”.

Istorie

Originile satului se identifică în Evul Mediu. În această perioadă satul apare locuit de români. Ei şi-au ridicat o biserică de lemn în secolul al XVII-lea. Pe hotarul de sud-est, în punctul „Dealul lui Novac,” există urmele unei cetăţi.

Conform tradiţiei orale transmisă din bătrâni, Sârbova se găseşte pe locul de azi de circa 250 de ani. Înainte se afla mai înspre Timiş, pe una din terasele râului. Datorită inundaţiilor frecvente, locuitorii au fost nevoiţi să se mute pe un teren mai înalt (locul de azi). A doua mutare a avut loc după alungarea turcilor din Banat, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când administraţia austriacă a mutat satele în efortul de sistematizare, adunând casele de-a lungul şoselelor, pentru a putea fi mai uşor supravegheate. Acest lucru reiese şi din Cazania veche sau „Cartea de Aur” păstrată în altarul bisericii, în care se spunea că la 1754, satul „a fost pus în rând”. Înainte de regularizare, satul era de tip răsfirat, pe crânguri, aşa cum sunt satele de munte.

Biserica ortodoxă, construită în 1909

Conform tradiţiei, aşa cum a fost înregistrată de cronica parohiei, sfinţirea primei biserici (de lemn) a avut loc la finele secolului al XVII-lea, în anul 1693, de către mitropolitul Belgradului şi episcopul de Arad, Teofil. Evidenţele camerale austriece din 1717, prezintă satul cu 52 de case, fără să precizeze numărul locuitorilor, însă un număr mare de case comparativ cu alte sate bănăţene care au fost recenzate în acest an. Şcoala s-a construit în 1740, relativ devreme, şi a fost un catalizator pentru dezvoltarea unei puternice vieţi culturale româneşti. În acelaşi an s-a construit o nouă biserică de lemn, mai încăpătoare. Acest lăcaş a dăinuit până în 1908, când a fost demolat pentru a face loc noii biserici de cărămidă, terminată în 1909.

Pe harta de la 1761 apare în circumscripţia Ciacova. În 1863 are loc canalizarea Timişului, dar şi secetă şi foamete. Între 1870-1873 se construieşte digul care îndiguieşte Timişul. În 1898, sub primarul Nicolae Ghilezan, s-a făcut drumul spre Bacova. În Primul Război Mondial din rândul sârbovenilor sunt luaţi 20 de prizonieri. La 1926 are loc o „rupere de nori” care aduce inundaţii, iar pe 12 septembrie 1931, localnicii amintesc despre un „uragan” care a adus stricăciuni bisericii, aceeaşi furtună care la Căpăt şi Ohaba a răsturnat turnul bisericilor.

Ancheta monografică din 1935

În vara anului 1935, o echipă de specialişti de la Institutul Social Banat-Crişana, a descins la Sârbova pentru a întocmi o monografie similară celei făcute de institut în vara lui 1934 la Belinţ. Acţiunea făcea parte dintr-un demers mai amplu pe care institutul îl desfăşura în vederea studierii fenomenului depopulării, devenit preocupant în acea perioadă. Ca punct de referinţă era curentul monografic şi metodologia lui Dimitrie Gusti - „tatăl” sociologiei româneşti.

Timp de o lună, echipa de specialişti din toate domeniile, veniţi de la Timişoara, au analizat satul Sârbova şi pe locuitorii săi în toate aspectele. S-au întocmit rapoarte geografice, istorice, medicale. Oamenilor li s-au făcut examene medicale complete, au fost controlaţi stomatologic, studiaţi din punct de vedere al igienei şi al rasei. Ei au fost măsuraţi cu un craniometru pentru a se stabili din ce rasă fac parte. Au fost făcute studii asupra alimentaţiei, a vieţii religioase, educaţiei, economiei, situaţiei agricole şi zootehnice. Au mai fost detaliate şi rapoartele juridice, dar şi un studiu special asupra concubinajului - un fenomen îngrijorător al vremii. Un culegător de folclor a realizat un studiu referitor la muzica sârboveană.

Rezultatele anchetei au fost deosebit de interesante. În primul rând s-a stabilit fără echivoc că locuitorii nu aveau nicio legătură cu etnia sârbă. Stabilirea acestui lucru avea atunci o oarecare importanţă. La Conferinţa de Pace în care s-a decis împărţirea Banatului între România şi Serbia, partea sârbă argumentase, printre altele, că prezenţa sârbilor în nordul Banatului era mult mai ridicată, unul dintre exemple invocate fiind tocmai satul Sârbova. Din lipsă de informaţii, partea română nu a putut da atunci un răspuns adecvat. Ancheta dovedea că argumentul invocat de sârbi era incorect, că satul era pur românesc. Mai mult, cele câteva nume sârbizate au fost puse pe seama sârbizării care a avut loc ca urmare a stării de dependență a românilor ortodocşi faţă de episcopia sârbă de la Karloviţ. Sârbovenii înseşi, nu-şi putea explica de ce li se spunea "sârbi", întrucât ei nu aveau nicio legătură cu sârbii. Confirmarea acestui fapt venea şi din analiza craniometrică, care stabilea că majoritatea covârşitoare prezenta trăsături dace, trăsături comune cu românii din restul provinciilor istorice, cu caracter explicit românesc.

În ceea ce priveşte rezultatele medicale, studiul prezenta o situaţie generală destul de bună: durata de viaţă era peste media pe ţară, comparabilă cu media europeană. Bolile venerice erau foarte rare, întrucât satul era relativ izolat. Sârbovenii erau în general destul de îngrijiţi, însă standardele igienice lăsau mult de dorit. Alimentaţia de bază o constituiau făinoasele, carnea era destul de rară, fructele neobişnuit de puţine. Relaţiile de concubinaj erau destul de multe, familia trecea printr-o criză generalizată, tinerii adoptau un stil de viaţă apropiat de cel modern, fapt care influenţa negativ natalitatea şi veniturile populaţiei. În general, Sârbova de la 1935 era un loc liniştit, cu un aer curat - influenţat de prezenţa pădurilor. Monografia a fost tipărită în 1939 la Timişoara.

Mai jos, câteva fotografii realizate de echipa ISBC în vara anului 1935 la Sârbova:

• 

  Vedere din sat

• 

  Casă cu coloane

• 

  Port caracteristic

• 

  Tip de bărbat

• 

  Port bărăbătesc vechi

• 

  Fetiţe de şcoală

• 

  Grup de femei

Populaţia

În urmă cu 100 de ani, populaţia Sârbovei era de trei ori mai mare faţă de cea din prezent. Dacă la recensământul din 1910, avea 908 locuitori, la recensământul din 2002 avea 320 locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români, creştini ortodocşi. După cel de-al Doilea Război Mondial populaţia satului a scăzut constant, până la o treime din nivelul maxim înregistrat (de la 908 în 1910 la 305 în 1992). La recensământul din 2002 a fost înregistrată o uşoară creştere (de la 305 la 320 locuitori).

Între anii 1880 - 2002 populaţia Sârbovei a evoluat astfel:

<lines size=450x160 title="Evoluţia populaţiei" ymin=0 ymax=1000 colors=003153 xlabel ylabel=4 grid=xy> 1880,654 1890,765 1900,866 1910,908 1930,772 1941,729 1956,571 1966,541 1977,456 1992,305 2002,320 </lines>

Bibliografie

• Institul Social Banat-Crişana, Monografia comunei Sârbova (jud. Timiş-Torontal), Timişoara, 1939
• Varga, E., Statistică recensăminte după limba maternă, respectiv naţionalitate, jud. Timiş 1880 - 2002, [1]
• Wettel, Helmut - Der Buziaser Bezirk. Landschaften mit historischen Streislichtern, Temesvar, Südungarische Buchdruckerei, 1919