Sat

În România, satul este cea mai veche formă de aşezare umană şi se găseşte în toate zonele geografice ale ţării. Este alcătuit dintr-o aglomerare de case şi dependinţe, care formează vatra satului şi dintr-un teritoriu folosit pentru agricultură numit hotar, moşie sau mereaua satului. Mai multe sate, sau chiar unul singur, formează o comună. Populaţia rurală se ocupă în special cu agricultura. După unele opinii, denumirea de sat are originea în latinescul satus, adică ce e aşezat. Altă variantă admite originea termenului în latinescul fossatum, adică "o îngrăditură cu şanţ, un cuprins de lume, o lume". La nivelul anului 2006, în România, numărul total de sate era de 12.951.

<lines size=340x150 title="Evoluţia numărului total de sate din România" ymin=12900 ymax=13100 colors=003153 xlabel ylabel=4 grid=xy >

1990,13099 1995,13097 2000,13092 2001,13092 2002,13089 2003,13042 2004,12957 2005,12946 2006,12951 </lines>

• Numărul tuturor unităţilor administrative din România poate fi consultat la Organizarea administrativă a teritoriului

Generalităţi

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Mediul rural.

Spaţiul rural reprezintă circa 90% din suprafaţa ţării, iar ponderea locuitorilor din mediul rural - printre cele mai ridicate din Europa - se ridică la 47,3% din totalul populaţiei. România are aproximativ 12.951 de sate organizate în 2.854 de comune. La recensământul din 2002 rezultau 3,8 milioane de locuinţe. Mărimea medie a unui sat românesc este de 800 de locuitori.

Configurat în funcţie de caracteristicile geografice şi a condiţiilor naturale, satul românesc se prezintă într-o gamă extrem de diversificată de forme, expresie a diversităţii geografice a teritoriului ţării, dar şi a condiţiilor istorice în care s-au format şi s-au organizat.

În regiunile de câmpie predomină satele mari, cu circa 2.000-3.000 de locuitori, în care casele sunt grupate compact. În regiunile de deal, satele au o populaţie de 500-1.500 locuitori, cu case înşirate de-a lungul văilor sau drumurilor, ori uşor răsfirate datorită viilor şi livezilor care se întind printre case. Acesta este tipul de sat cel mai răspândit din ţară. În regiunile muntoase, satele sunt mici (300-500 locuitori), cu case în general mult distanţate unele de altele, iar în depresiunile intramontane satele sunt mai mari, cu case mai adunate.

Satul este locul în care a luat fiinţă, s-a dezvoltat şi s-a păstrat cultura materială şi spirituală a poporului român.

Tipologii de sate

Exemplu de sat de câmpie sistematizat, cu loturi egale şi case aliniate la drum (Racoviţa, judeţul Timiş)

Cea mai răspândită clasificare geografică a satelor le împarte în:

• sate adunate (în zonele de câmpie)
• sate răsfirate (în zonele de deal)
• sate risipite (la munte).

Într-o accepţiune mai largă, geografia românească face o distincţie între tipurile de sate după forma geometrică (textura) pe care o au, astfel:

• satul cu case izolate
• satul răsfirat
• satul de vale
• satul îngrămădit
• satul de-a lungul drumului
• satul dreptunghiular
• satul compact adunat
• satul circular
• satul radial.

Evoluţie istorică

Henri H. Stahl - Răspândirea satelor răzăşeşti la 1912, după Petru Poni     100% răzeşi     50%+/- răzeşi

Cea mai veche formă de proprietate în satele româneşti a fost stăpânirea prin devălmăşire de către obştile săteşti. În satele devălmaşe, fiecare familie avea un lot egal în folosinţă, dar lotul (delniţă în Ţara Românească, jirebie în Moldova, sesie în Transilvania) se trăgea la sorţi în fiecare an. Pădurea, apele, păşunile erau folosite în comun. Cu timpul, obştile săteşti au început să se diferenţieze, loturile devenind ereditare şi inegale ca întindere. Astfel a început să se formeze o pătură mai înstărită (cneji, juzi) care avea să joace rol conducător în perioada feudalismului. Totuşi, în perioada feudală şi chiar până în perioada modernă, s-au păstrat, în special în regiunile de munte şi de deal, sate libere deţinute de obşti. Aceşti ţărani liberi erau răzeşii din Moldova, moşnenii (sau moşteni) din Ţara Românească, iar în Transilvania şi Banat funcţionau liber comunităţile de avere .

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Sat devălmaş.

Satele boiereşti şi mănăstireşti s-au format mai ales în preajma întemeierii statelor feudale, prin cotropirea feudală a străvechilor obşti libere şi din aservirea ţăranilor liberi. Aceştia şi-au păstrat dreptul de folosinţă a loturilor şi a părţilor comune, dar erau obligaţi să plătească dijmă (a zecea parte din produse în natură) şi să execute claca (un număr de zile de muncă gratuită) pentru stăpân.

După cel de-al doilea război mondial, satul românesc a cunoscut o serie de transformări profunde, cu implicaţii adânci în modul de viaţă al ţăranului român. Regimul comunist a urmărit cooperativizarea şi industrializarea agriculturii, însă a aplicat colectivizarea forţată, care a rupt gospodăriile ţărăneşti de pământ şi de dreptul de proprietate asupra bunurilor. A urmat politica de "sistematizare rurală", care a constrâns satele şi comunele la subdezvoltare. Potrivit datelor furnizate de specialişti de la institutele de cercetare şi proiectare, rezultă că la mijlocul anilor '80, exista un plan de desfiinţare a aproximativ 7.000 - 8.000 de sate.

Rezultatul acestor politici a fost exodul masiv al locuitorilor din mediul rural, în special a tinerilor, către oraşele în curs de industrializare. Pe acest fond, satul românesc a intrat în criză, numeroase gospodării au rămas în stare de abandon şi degradare, iar populaţia rurală, supusă unui proces de îmbătrânire, a scăzut considerabil. Totuşi, după 1992 se constată o îmbunătăţire a mediului rural.

Evoluţia populaţiei rurale la recensăminte:

Recensământ	1930	1948	1956	1966	1977	1992	2002
Procent populaţie rurală	78,6	76,6	68,7	61,8	56,4	45,7	47,3

Semnificaţii ale satului

În trecut, satul era un tip de organizaţie nu doar teritorial-administrativă, ci şi socială şi spirituală. În limba ţărănească, termenul de „sat” avea o multiplicitate de înţelesuri care dezvăluie caracterul său complex, care depăşeşte simpla asociere cu un organ administrativ. Astfel, satul este uneori sinonim cu „obştia”, de unde şi expresiile „l-a judecat satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat”, etc. Satul este o formaţie teritorială, este mai ales o vatră de sat bine delimitată, după cum reise din expresiile populare „în capul satului”, „la marginea satului”, etc. şi cuprinde întreaga moşie a sătenilor. Este totodată organ administrativ, patrimoniu şi populaţie sătească.

În sens mai larg, satul era un sistem de convieţuire socială. Spre exemplu, „opinia publică” se regăseşte în expresia „gura satului”, iar lipsa de organizare în expresia caricaturală „satul lui Cremene”, adică un sat dezorganizat, al nimănui. Satul implică şi ideea de statornicie, ca în expresia „a face sat cu cineva” sau „nu putură să facă sat în limba română” (B.P.Hasdeu). Totalitatea înţelesurilor arată o imagine mai complexă a ce era în trecut satul şi anume o formă de organizare totală.

Bibliografie

• Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964
• Academia Română, Cunoaşte România, Editura Economică, Bucureşti 2004 ISBN 973-709-032-2
• Stahl, Henri H., Istoria socială a satului românesc. Culegere de texte, Editura Paideia, Bucureşti 2002 ISBN 973-596-128-8
• Vedinaş, Traian, Introducere în sociologia rurală, Editura Polirom, Iaşi 2001 ISBN 973-683-802-1

Vezi şi

• Indexul satelor din România, în ordinea alfabetică a judeţelor