Televiziunea în România

Fenomenul numit televiziune a fost prezent în peisajul românesc încă de la începuturile sale pe plan mondial. Deşi apare în timpul celor două războaie mondiale, o perioadă cu un context nu tocmai propice pentru dezvoltări ştiinţifice, atât pentru spaţiul românesc, dar şi pentru cel european, televiziunea ca fenomen de masă reuşeşte să se dezvolte şi să se impună în faţa altor medii de informare cum ar fi presa scrisă sau radio.

Istoric

În România televiziunea a pătruns încă din perioada în care aceasta era într-un stadiu incipient şi experimental în toată lumea. În anul 1926, la peste 40 de ani după ce au avut loc primele experimente publice realizate de către Ayrton şi Perry, John Logie Baird reuşeşte să transmită semnale de televiziune prin intermediul undelor radio. În 1932, în Marea Britanie, Franţa, URSS şi Germania încep să emită servicii experimentale de televiziune pe unde medii, care teoretic puteau fi recepţionate şi unele zone ale României.

În România primele teste în ceea ce priveşte transmisia la distanţă a imaginilor apar în 1928. În acest an fizicianul George Cristescu publică prima lucrare ştiinţifică din România despre televiziune şi propune un sistem nou de explorare a imaginii TV realizând şi anumite experimente în acest sens. În 1935 inginerul Sergiu Condrea a propus o metodă de reducere a benzilor laterale de frecvență a semnalelor de televiziune prin transmisia exclusivă a punctelor mobile ale imaginilor. În anii '30 au fost publicate mai multe lucrări de popularizare, în paralel cu articole în revistele de specialitate: Televiziunea (Constantin Săulescu, Felix Popp, 1936), Televiziunea şi alte înfăptuiri în legătură cu electricitatea (Mihai Konteschweller, 1938).

Reclamă la demonstraţia din 1938 a firmei Philips. Desenul reprezintă receptorul Model VI

Tot din anii '30 datează şi primele transmisiuni experimentale făcute în România. Pe 30 octombrie 1937, Cristian Musceleanu a prezentat în cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti o instalaţie de televiziune adusă de firma olandeză Philips. Camera de luat vederi era echipată cu un disc Nipkow, care oferea o rezoluţie de 45 linii la o frecvenţă de 12,5 cadre pe secundă, iar receptorul era echipat cu un tub catodic cu diametrul de 7 cm. Emiţătorul de televiziune avea o putere de 200 W şi lucra pe lungimea de undă de 80 m. În seara de 14 noiembrie 1937, Cristian Musceleanu a susţinut o conferinţă publică în sala Ateneului Român, în care a prezentat conceptul de televiziune şi a făcut demonstraţii cu instalaţia Facultăţii de Ştiinţe.

În mai 1938, Philips a prezentat o staţie de televiziune modernă, integral electronică, în cadrul expoziţiei „Luna Bucureştilor”. De data aceasta, camera era echipată cu un iconoscop, iar receptorul Model VI avea un tub catodic care putea proiecta imaginea pe un ecran de 40 × 50 cm. Definiţia imaginii era de 405 linii, iar emiţătorul, aflat într-un camion, avea puterea de 50 W. Potrivit presei din acea vreme, echipamentele valorau în total 40 de milioane de lei, iar transportul şi instalarea lor a costat 2 milioane de lei. Publicul vizitator avea posibilitatea să asiste la lucrările studioului de televiziune, sau să fie filmat şi transmis simultan într-o sală de recepţie, contra unei taxe speciale.

În 1939 firma germană Telefunken a prezentat un alt sistem de televiziune, cu transmisia realizată prin cablu. Camera video filma în direct din sala Dalles.

Televiziunea experimentală

Staţia de emisie a postului experimental de televiziune din Bucureşti

Începând cu anul 1953 a fost conceput şi construit primul emiţător de televiziune românesc, pe baza documentaţiei sovietice, în laboratorul de cercetări de telecomunicaţii al Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor. Colectivul de specialişti a fost condus de către profesorul Alexandru Spătaru, fiind format din inginerii Grigore Antonescu, Octav Gheorghiu, Adrian Gheron, Nicolae Luncescu, Gheorghe Răducanu şi tehnicienii Traian Anghel, Simion Grigorescu şi Ştefan Stanef. În ianuarie 1955 a fost obţinută prima imagine inteligibilă, iar până în vara aceluiaşi an staţia a fost pusă la punct. Emiţătorul pentru imagini a avut iniţial puterea de 1 kW, dar ulterior aceasta a fost crescută la 2 kW, putând acoperi întreg Bucureştiul şi împrejurimile. Staţia a fost concepută pentru a transmite exclusiv imagini filmate în prealabil pe peliculă. Definiţia imaginilor emise era de 320 de linii şi 50 de semicadre întreţesute pe secundă.

Prima emisiune a staţiei experimentale din Bucureşti s-a difuzat pe 21 august 1955, între orele 20:00 şi 22:00. Cu un sfert de oră înaintea începerii emisiunilor, a început să fie difuzată imaginea de identificare a staţiei, având pe fundal melodia „Bucureşti, Bucureşti, peste vreme să trăieşti, mai voinic mai frumos...”. La ora 20:00 pe ecran a apărut crainica Cleo Steiber, care a spus: „Bună seara, dragi spectatori. Aici Staţia experimentală de televiziune Bucureşti. Începem primul nostru program...”. Au fost difuzate jurnalul de actualităţi nr. 31, o prezentare din „Tăunul”, documentarul „Asia sovietică”, desenul animat „Ursuleţii” şi alte filme. Deoarece staţia dispunea de un singur videoproiector, pe durata schimbării filmelor existau pauze, în care se difuzau diafilme şi muzică. Emisiile au continuat şi în zilele de 22, 23 şi 24 august 1955, cu alte filme.

Emisiunea putea fi recepţionată pe puţinele televizoare ruseşti „Leningrad”, „Rubin” şi „Temp” existente la acea dată în Bucureşti. Pentru public au fost amenajate săli de vizionare la magazinul „Electrotehnica” din bulevardul Magheru, magazinul „Tehnometal” din calea Victoriei, cooperativa „Radio Progres” din bulevardul Magheru, Muzeul tehnic din parcul Carol, la terenurile de tenis din parcul Naţional, parcul de distracţii din parcul Herăstrău şi la magazinul „Sport-Muzică” din strada Academiei. Ulterior, numărul acestora a sporit.

Până în noiembrie 1955 programele s-au difuzat cu intermitenţă. Din 12 noiembrie, emisiunile au fost difuzate cu regularitate sâmbăta, între orele 19:00 şi 21:00, transmiţându-se câte un documentar şi un film artistic. În decembrie 1955, emisiunile au fost extinse şi în cursul săptămânii, special pentru a putea fi recepţionate la expoziţia „Aspecte ale construcţiei paşnice în URSS”. Pe 28 şi 29 decembrie a fost transmis filmul „Desfăşurarea”, iar pe 30, 31 decembrie şi 1 ianuarie 1956 au fost transmise documentarele „376 de zile”, „La Polul Nord”, „Maeştrii sportului”, „Schiorii sovietici”.

În 1956 emisiunile experimentale au constat în continuare din filme artistice şi documentare, jurnale de actualităţi, desene animate. Staţia experimentală de televiziune şi-a încetat emisia o dată cu înfiinţarea postului public.

Televiziunea publică

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Televiziunea Română.

{{#ev:youtube|iteUHg70nnc|200}}

Congresul al II-lea al PMR a decis înfiinţarea unui post public de televiziune până la sfârşitul anului 1956. Pe 14 decembrie 1956, pe turnul Casei Presei Libere a fost montată o antenă de 12 metri. Staţia de emisie a fost instalată la etajele 11, 12 şi 13 ale aceleiaşi clădiri, ea constând din utilaje furnizate în totalitate de URSS. Puterea staţiei era de 15 kW, acoperind o rază de peste 60 km. Legătura cu studiourile de televiziune din strada Molière se făcea printr-un cablu coaxial lung de 3,5 km.

Postul public de televiziune a fost inaugurat pe 31 decembrie 1956. Modelul instituţiei a fost preluat după modelul BBC, spectrul frecvenţelor fiind limitat şi realizându-se un program naţional standardizat. Prin acest demers instituţia televiziunii primea rolul deosebit de important de a fi în serviciul public şi de a avea obligaţii în ceea ce priveşte educaţia şi informarea cetăţenilor.

Pentru o mai bună înţelegere a evoluţiei televiziunii în România, câteva detalii tehnice despre începuturile TVR sunt utile. Studioul Naţional de Televiziune, amplasat în strada Molier nr. 2 din Bucureşti, era locul din care se emitea prin intermediul emiţătorului din fosta Casa Scânteii, actuala Casa Presei Libere. Anul 1957 aduce pentru televiziunea din România câteva premiere naţionale: primul car de reportaj intră în dotarea TVR, se înfiinţează o staţie pentru recepţia emisiunilor din exteriorul României, sunt efectuate două transmisii în direct a unor evenimente, primul fiind muzical - concertul lui Ives Montand de la Sala Floreasca, iar al doilea sportiv.

Emisia în această perioadă era efectuată cu ajutorul unui emiţător de 22 kw, în standardul D, pe canalul 2.

În anul 1968 este inaugurat un nou sediu, păstrat până în prezent, pe Calea Dorobanţilor constituit din: 3 studiouri de producţie, 1 studio de ştiri, 1 studio pentru înregistrări muzicale şi alte incinte cu facilităţi pentru producţie şi montaj.

Interesul cetăţenilor pentru această formă de comunicare a fost deosebit în România, cifrele confirmând cererea crescută de televiziune, dar şi existenţa unui număr din ce în ce mai mare de consumatori. Astfel în 1965 numărul abonaţilor la serviciul public de televiziune ajungea la cifra de 500.000, iar în anul 1970 la 1.5 milioane. O altă dovadă a interesului crescut pentru televiziune a fost şi apariţia în 1968 a programului 2 de televiziune, astfel că numărul orelor de program atingea cifra 100 la nivelul anului 1980.

Anul 1989 este un an important în istoria televiziunii din România. În decembrie 1989 TVR are ocazia de a transmite în direct unul din evenimentele majore ale istoriei recente a României, Revoluţia română din 1989. Din alt punct de vedere acest eveniment este de maximă importanţă pentru istoria acestei instituţii, deoarece a fost un actor activ în aceste evenimente. Tot în această perioadă poate fi consemnată o primă măsură de rebranding a postului de televiziune de la înfiinţarea sa, transformarea TVR în TVRL Televiziunea Română Liberă.

În 1994 prin legea 41 din 17 iunie 1994 este înfiinţată Societatea Română de Televiziune, un serviciu public autonom de interes naţional, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române. Prin această lege sunt preluate bunurile şi personalul moştenite de la Televiziunea Română şi se ia măsura despărţirii celor două instituţii separate până în acel moment: radioul şi televiziunea.

Televiziunea comercială

Schimbarea sistemului economico-politic din 1989 îşi pune amprenta şi în domeniul audiovizual românesc. Fiind un teren propice şi neexploatat, audiovizualul românesc suferă schimbări evidente şi de amploare după evenimentele din 1989. De la începutul anului 1992, anul apariţiei Legii audiovizualului şi până în anul 2000, Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA) a acordat 235 licenţe TV pentru emisie terestră, 2523 licenţe pentru transmisia programelor prin cablu şi 18 licenţe pentru emisia prin satelit. O statistică realizată la sfârşitul anului 2004 prezintă astfel situaţia audiovizualului din România: 99 canale TV, 600 societăţi de cablu, 9 posturi care emit prin satelit. Din cele 253 de licenţe de emisie cele mai multe sunt acordate pentru posturi locale, conform statisticii din 2004 doar 3 judeţe neavând licenţe pentru astfel de posturi: Călăraşi, Giurgiu, Ilfov.

În prezent în România există o multitudine de posturi TV comerciale care acoperă o largă paletă de preferinţe şi răspund unor cereri diverse. Astfel există televiziuni generaliste: Antena 1, Pro TV, Prima TV, Naţional TV dar şi televiziuni cu programe de nişă: ştiri - Antena 3, Realitatea TV, N 24 dedicate femeilor - Acasă, Euforia TV, sportive - Telesport TV Sport, muzică - MTV România, KISS TV, Etno TV, Favorit TV.

Bibliografie

• Ion Stavre, Curs de comunicare audiovizuală, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative 2006