Unirea Dobrogei cu România

Intrarea Armatei Române în Dobrogea — trecerea Dunării

Unirea Dobrogei cu România a avut loc în urma războiului de independenţă din 1877-1878 şi consfinţită prin Tratatul de la Berlin de la 13 iulie (1 iulie stil vechi) 1878. În schimbul Dobrogei România a trebuit să cedeze Rusiei Basarabia de Sud (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail), pe care o obţinuse în urma Războiului Crimeei (1856).

Contextul unirii

Unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859 a reprezentat un semnal politic pentru toţi românii din afara hotarelor noului stat modern. Pentru românii din Dobrogea se punea problema chestiunea drepturilor naţionale în interiorul Imperiului otoman. Cu toate că regimul juridic otoman a prevăzut în Constituţia din 1876 egalitatea formală în drepturi a tuturor cetăţenilor, indiferent dacă erau musulmani sau creştini, acest lucru nu putea împiedica ascensiunea naţionalităţilor pe plan european. Astfel, în 1876 izbucnesc răscoalele naţionale în Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, care se resimt din plin şi în Dobrogea. Rusia a susţinut pe toate căile mişcările antiotomane ale slavilor din Peninsula Balcanică şi căuta un prilej pentru a declara război Imperiului Otoman şi a înainta Imperiul rus tot mai mult către sud. Alexandru al II-lea viza direct obţinerea Basarabiei în urma dezmembrării Imperiului Otoman.

Acţiunile militare din 1877-1878

Harta administrativă a Dobrogei (1878-1879)

Primele tatonări dintre România şi Rusia au avut loc în toamna anului 1876 la întâlnirea de la Livadia (în peninsula Crimeea). Rusia avea neapărată nevoie de permisiunea României de a-i traversa teritoriul către Turcia.

Preocupată de perspectiva unei invazii ruseşti, Turcia a ordonat autorităţilor dobrogene să retragă populaţia musulmană la sud de Valul lui Traian şi de a pustii teritoriul din calea armatelor ruseşti. Au fost întărite efectivele militare otomane din cetăţile de pe frontiera cu România.

La 4 aprilie 1877, România şi Rusia au semnat la Bucureşti convenţia prin care România permitea armatelor ruse să traverseze teritoriul românesc spre Balcani, în schimbul obligaţiei de a respecta integritatea teritorială a statului român. La 11 aprilie primele armate ruse au trecut frontiera şi au ocupat rapid poziţiile de la Brăila, Galaţi şi Reni. În replică Turcia şi-a amplasat pe Dunăre mai multe vase de război în dreptul marilor porturi. Primele proiectile turceşti au căzut deasupra Brăilei la 4 aprilie, declanşând un răspuns pe măsură a bateriilor româneşti şi ruseşti. Însă Turcia a supraestimat eficienţa puterii navale pe Dunăre şi s-a trezit cu mai multe nave moderne, dar prea mari şi greoaie, scufundate de artileria ruso-română. Mai mult, cu unele puncte nevralgice de pe Dunăre blocate prin scufundarea unor nave umplute cu piatră, cu gurile Dunării blocate în acelaşi mod, flota turcească era neutralizată.

Turcii s-au văzut nevoiţi să-şi retragă flota la Sulina şi Silistra, moment în care s-a produs debarcarea trupelor ruseşti în Dobrogea (în noaptea de 23/24 iunie, la Zimnicea). În acel moment trupele otomane din Dobrogea atingeau un număr de 11.500 de oameni, marea majoritate concentraţi în cetăţi. Ruşii conduşi de generalul Zimmermann au cucerit mai întâi Măcinul, forţând turcii să se replieze spre Babadag, Hârşova şi Tulcea. Dar acţiunea lor avea mai mult caracterul unei diversiuni, care să distragă atenţia de la deplasarea armatei principale către un sector sudic al Dunării. Abia la 15 iulie ruşii au ocupat Constanţa, evacuată în prealabil de turci. După căderea Plevnei în toamna lui 1877 şi semnarea armistiţiului în ianuarie 1878, Dobrogea este complet părăsită de armatele turceşti.

Pacea de la San Stefano. Dobrogea monedă de schimb

La 19 februarie 1878 se semnează Tratatul de pace de la San Stefano, prin care se recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, precum şi autonomia Bulgariei. Turcia trebuia să plătească Rusiei despăgubiri de război în valoare de 1.400.000 ruble, din care urmau să fie scăzute 1.100.000 ruble, contravaloarea sangeacului Tulcea (aproximativ teritoriul Dobrogei de astăzi) stabilită de cele două puteri, care urma să revină Rusiei. La rândul ei, Rusia urma să cedeze acest teritoriu României în schimbul Basarabiei de sud, un teritoriu românesc retrocedat României după războiul din Crimeea. Guvernul României s-a văzut în situaţia dificilă de a alege între două teritorii româneşti faţă de care Rusia nu avea alt drept decât cel al armelor. Diplomaţia română a încercat fără succes să facă demersuri pe lângă marile puteri şi a protestat pe lângă guvernul imperial rus.

Congresul de la Berlin. Dobrogea atribuită României

Graniţa moldavo-rusă în Basarabia la 1856

Între 1/13 iunie şi 1/13 iulie 1878 au avut loc lucrările Congresului de la Berlin sub conducerea cancelarului german Otto von Bismarck şi cu participarea celor şapte puteri europene. România a participat doar ca observator şi numai la şedinţele care o vizau în mod direct. Unica şedinţă la care au fost acceptaţi Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu a fost cea din 9 iunie 1878. Cu această ocazie cei doi au prezentat un memoriu în cinci puncte în care au revendicat insulele din Delta Dunării şi Insula Şerpilor şi au subliniat prevederile acordului cu Rusia de la Livadia, încălcat de partea rusă.

„Adunarea Deputaţilor, luând cunoştinţă de dispoziţiunile Tratatului din Berlin privitoare la România, îşi exprimă durerea pentru grelele sacrificii la care ţara este îndatorată. Silită însă prin hotărârea Puterilor şi nevoind a fi piedică în consolidarea păcii, autorizează Guvernul de a e conforma voinţei colective a Europei, retrăgând autorităţile civile şi militare din Basarabia şi luând în posesiune Dobrogea şi Delta Dunării. Celelalte chestiuni se vor regla pe cale constituţională”.

Moţiunea Adunării Deputaţilor

Rusia s-a arătat dispusă să acorde despăgubiri teritoriale şi financiare pentru încălcarea acordului, dar nu accepta sub nicio formă să renunţe la sudul Basarabiei. I. C. Brătianu s-a opus vehement dezlipirii oricărui teritoriu de România. Principele Carol, sfătuit şi de tatăl său, era înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind că avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră şi implicit la lumea întreagă, depăşeau cu mult avantajele reduse pe care le puteau aduce un teritoriu dobrogean sărac în resurse sau pierderea Basarabiei de sud. Kogălniceanu a înclinat şi el către acest compromis, astfel că poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie.

La 1/13 iulie 1878 părţile au căzut de acord şi au semnat forma finală a Tratatului de la Berlin, din care articolele 22-46 prevedeau dispoziţiile referitoare la România. Marile puteri recunoşteau independenţa totală a României faţă de Imperiul Otoman şi atribuiau României Dobrogea formată din insulele care alcătuiau Delta Dunării, sangiacul Tulcei cu districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge şi Medgidia, precum şi ţinutul „la sud de Dobrogea” până la o linie care pleca de la vest Silistra şi până la Mangalia.

Unirea Dobrogei

În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat Basarabia de Sud, conform dispoziţiilor Tratatului de la Berlin. În acelaşi timp partea română a început pregătirile pentru unirea Dobrogei cu România. La 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare reorganizării iar în paralel s-a stabilit o delegaţie română pe lângă comisia europeană însărcinată cu fixarea frontierei româno-bulgare. Împreună cu reprezentanţii armatei, Domnitorul a stabilit strategia de ocupare militară. Astfel, la 14 noiembrie Carol I dădea următoarea proclamaţie către dobrogeni:

„Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă… Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire. Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii. În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţie definitivă, care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornicite poziţia voastră cetăţenească. Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră.”

({{{2}}})

Armatei Domnitorul îi ordona:

„Soldaţi! Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Soldaţi! În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea ţi dragostea voastră...Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază. Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt. Trăiască România!”

({{{2}}})

Situaţia Dobrogei

La sfârşitul ostilităţilor, Dobrogea se prezenta într-un tablou dezolant: majoritatea musulmanilor părăsiseră provincia, o mare parte dintre cerchezi s-a dedat la jafuri, distrugeri, crime, terorizând populaţia rămasă, au avut loc numeroase răfuieli între creştini şi musulmani. În marea lor majoritate, românii au rămas la locurile lor şi au adoptat o atitudine paşnică şi tolerantă. Între 1877-1878 s-a instaurat administraţia provizorie rusească. Imediat după preluarea de facto a teritoriului, administraţia românească a trecut la reorganizarea şi reconstruirea provinciei. A fost abolită dijma otomană şi introdus un sistem mai uşor de taxe. Prin decret domnesc au fost garantate proprietăţile locuitorilor care le abandonaseră în timpul războiului.

Consecinţe politice şi economice

După restabilirea suveranităţii statului român şi evacuarea rusească, România se regăsea cu 240 km de faţadă maritimă, împreună cu portul Constanţa, care îi deschidea drumul către mările şi oceanele lumii şi implicit să intre în legături economice, politice şi culturale cu întreaga lume.

Bibliografie

• Neagoe, Stelian, Istoria Unirii Românilor, Editura Diogene, Bucureşti, 1993
• Rădulescu, Adrian; Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa 1998 ISBN 973-9385-32-X