Ana Brâncoveanu, contesă de Noailles

Ana de Noailles
Ana Brâncoveanu, contesă de Noailles
Naţionalitate		franceză
Născută		15 noiembrie 1876, Paris
Decedată		30 aprilie 1933, Paris
Ocupaţie		poetă, publicistă

Ana Brâncoveanu, contesă de Noailles (n. 15 noiembrie 1876, Paris – d. 30 aprilie 1933, Paris), poetă, publicistă franceză de origine română.

Biografie

A fost fiica lui Grigore Brâncoveanu şi a Ralucăi Musuruş, pe linie paternă descendentă dintr-o veche familie boierească românească. A primit, potrivit rangului şi uzanţelor vremii, o educaţie aleasă, familiarizându-se foarte de timpuriu cu literatura franceză. La 13 ani şi-a publicat primele versuri, ciclul de poeme Litanies (Litanii, 1889), în „Revue de Paris”. A fost semnatara unor albume precum Le cœur innombrable (Inimi fără de număr în una – în traducerea lui Virgil Bulat, 1901), L’Ombre des Jours (Umbra zilelor, 1902). În anii următori a încercat să abordeze şi un alt registru literar, cel epic, reuşind să publice La nouvelle Esperance (Noua speranţă, 1903), Le Visage émerveillé (1904), care a stârnit un mic scandal în epocă, şi La domination (Dominaţia, 1905). Experimentul său narativ a fost primit cu oarecare reticenţă de critică.

După mai bine de doi ani de tăcere publicistică, Ana Brâncoveanu se întoarce la poezie cu volumul Les Éblouissements (Străluminările, 1907), pentru calitatea căruia a girat însuşi Marcel Proust. Preocupată să cunoască îndeaproape şi alte zone culturale europene şi să-şi îngrijească sănătatea şubrezită, contesa de Noailles întreprinde călătorii în Italia, Spania sau Portugalia. Rodul impresiilor culese în timpul peregrinărilor sale a fost volumul de versuri Les Vivants et les Morts (Vii şi morţii, 1913), încununat cu premiul special „Archon-Desperouses” al Academiei Franceze şi salutat favorabil de critică. Revista „Times” a desemnat-o drept „cea mai mare poetă pe care secolul al XX-lea a dat-o Franţei şi chiar Europei”.

Următorii 7 ani şi-i dedică vieţii de salon şi mai puţin producţiei literare. La 4 iunie 1921 devine membru al Academiei Regale de Limbă şi Literatură a Belgiei (fotoliul 33). Academia Franceză îi conferă un premiu pentru întreaga activitate. La împlinirea vârstei de 49 de ani este primită în rândurile Academiei Române (11 iunie 1925). Nicolae Iorga avea să consemneze relativ la prestaţia ei literară: „între cine cântă mediocru în româneşte şi cine aduce genial acordurile misterioase ale sufletului ... într-una dintre cele mai mari literaturi ale lumii, e de preferat cu admiraţie aceasta din urmă”. Ana Brâncoveanu s-a căsătorit în 1897 cu Mathieu de Noailles, mariaj care i-a adus, pe lângă titlul de contesă, şi posibilitatea de a cunoaşte îndeaproape vechi vlăstare ale aristocraţiei franceze, dar şi personalităţi din lumea literară şi artistică. În salonul ei de pe Avenue Hoche, se întâlneau André Gide, Paul Valéry, Jean Cocteau, Colette, Paul Claudel, Sully Prudhomme sau prinţul Eduard, viitorul rege al Angliei. De altfel, statutul său de doamnă de societate i-a întrecut faima scriitoricească. A legat o caldă prietenie cu scriitorul francez Marcel Proust, corespondenţa periodică cu acesta şi cu Maurice Barrès consacrând-o ca publicistă. Antonio de la Gandara, Kees van Dongen sau Philip Alexis de Laszlo sunt numai câţiva dintre artiştii care i-au imortalizat chipul cu ajutorul daltei sau al penelului. Cartea vieţii mele, publicată în 1932, scriere cu caracter autobiografic, este dominată de o notă uşor pesimistă şi abordează teme exploatate de scriitoare şi în alte ocazii, cum ar fi dragostea de natură şi introspecţia universului intim. La funeraliile sale au participat peste 10 000 de oameni, dovadă a popularităţii de care s-a bucurat. Ana Brâncoveanu a vizitat o singură dată România, însă o mare parte a lucrărilor sale valorifică teme de origine balcanică şi orientală.

Bibliografie

• Marcu, George (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009