Bătălia de la Jiu (23 – 29 octombrie 1916)

Bătălia de la Jiu (23 – 29 octombrie 1916). Acţiuni militare de amploare desfăşurate în timpul Primului Război Mondial care implică trupele Puterilor Centrale, împotriva celor române, care apără defileul Jiului.

Obiectivul ofensivei austro-ungaro-germane era străpungerea defileului în scopul trecerii în Câmpia Română şi de aici spre Bucureşti. Deşi îndepărtat faţă de teatrul principal al operaţiilor, perimetrul Jiului reprezenta o „supapă de siguranţă” la dificultăţile cu care se confruntau forţele Puterilor Centrale în celelalte zone de acţiune. Planul ofensivei inamice viza lansarea unui atac frontal, dublat de manevre de învăluire.

Ostilităţile au început în dimineaţa zilei de 23 octombrie 1916. Dorind să realizeze surprinderea totală, trupele Puterilor Centrale lansează atacul fără pregătire de artilerie. Superioritatea numerică a acestora face ca, în ciuda rezistenţei române, toate înălţimile de pe linia de frontieră să fie cucerite până în dimineaţa de 24 octombrie.

În zilele următoare, ofensiva trupelor austro-ungaro-germane progresează rapid ca urmare a unei breşe create în sistemul de apărare românesc, în dreptul localităţii Vama Veche. Se încearcă organizarea unor forme de rezistenţă alcătuite, în unele cazuri, din populaţia locală (ex. Horezu). Trupele inamice continuă să înainteze, la 26 octombrie 1916, ajungând aproape de Târgu Jiu.

În acest interval poziţiile române sunt fortificate, fiind aduse trupe suplimentare în vederea opririi ofensivei inamice. În dimineaţa zilei de 27 octombrie 1916, ostilităţile se redeschid printr-un atac general al forţelor române care va fi foarte greu de oprit, forţele inamice fiind forţate să se retragă, lăsând în urmă o mare cantitate de echipament.

Urmărirea trupelor Puterilor Centrale continuă şi în zilele următoare. Rând pe rând, liniile de rezistenţă organizate de aceştia sunt depăşite de trupele române, inamicul începând retragerea generală. Cu toate acestea, nu s-a valorificat strategic victoria de pe Jiu, pentru că trupele române nu au putut să susţină o mişcare de urmărire. Cauzele care determină această situaţie sunt generate de starea de epuizare a forţelor române, pierderile semnificative dar şi deciziile comandamentului german vizând suplimentarea trupelor din zonă. Aceste aspecte au dus la stabilizarea frontului, fără ca trupele inamice să fie respinse dincolo de arcul carpatic, ceea ce va permite reluarea ofensivei Puterilor Centrale în perioada următoare.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011