Legea electorală din 1939

Legea electorală din 1939 a fost un act legislativ adoptat pentru a detalia prevederile Constituţiei din 27 februarie 1938 cu privire la reforma electorală, urmând a se aplica în alegerile parlamentare din 1/2 iunie 1939. Aceasta a diminuat substanţial rolul Parlamentului, sporind totodată influenţa şi puterile regelui în actul legislativ.

Pe 9 mai 1939 este publicat decretul-lege asupra reformei electorale în „Monitorul Oficial” nr. 106 bis. Legea electorală preciza că aveau drept de vot numai ştiutorii de carte, ceea ce a dus la o limitare drastică a numărului de alegători. Primeau drept de vot şi femeile pentru prima dată în istoria României.

Reprezentarea Naţională (Parlamentul) era format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Adunarea Deputaţilor era formată din 258 de membri, iar mandatul acestora era prelungit de la 4 la 6 ani. Articolul 3 prevedea că alegerea deputaţilor se face prin vot secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal pe circumscripţii. Existau 11 circumscripţii, câte una pentru fiecare ţinut, plus Capitala.

Senatorii erau împărţiţi în senatori de drept, senatori numiţi de rege şi senatori aleşi. Senatorii de drept erau moştenitorul tronului, în vârstă de 18 ani împliniţi, toţi principii majori ai familiei regale, patriarhul şi mitropoliţii ţării, episcopii ortodocşi şi greco-catolici, conducătorii confesiunilor recunoscute de stat. Cetăţenii cu drept de vot alegeau 88 de senatori, iar regele numea un număr tot de 88 de senatori, astfel că putea influenţa majoritatea în Senat. Mandatul senatorilor era prelungit de la 4 la 9 ani.

Articolul 5 prevedea drept de vot pentru cetăţenii români, bărbaţi şi femei, de la vârsta de 30 de ani. Alegătorii erau împărţiţi în trei categorii, în funcţie de îndeletniciri. Acestea erau: agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Prin aceste categorii se încerca o organizare corporatistă a guvernului.

Din factor politic principal, Parlamentul a devenit organ mai mult decorativ, principalele atribuţii fiindu-i retrase. Parlamentarii erau obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă de Rege şi să poarte uniforma Frontului Renaşterii Naţionale. Aveau dreptul de a interpela miniştrii, dar aceştia nu aveau obligaţia de a răspunde şi nici nu mai puteau da vot de blam miniştrilor sau guvernului.

Adunările legiuitoare aveau dreptul de vota bugetul, dar numai dacă îl adoptau în „timp util”, acesta putând fi stabilit de puterea executivă. Deputaţii şi senatorii aveau dreptul la iniţiativă legislativă, dar numai pentru legile de „interes general”, care şi acestea puteau fi respinse de veto-ul regelui.

În alegerile parlamentare din 1/2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanţii FRN, astfel că întreg organul legislativ era mai mult sau mai puţin supus regelui Carol al II-lea.

Bibliografie

• Textul legii electorale
• SMEU, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Trei, 1997, p.304. ISBN 973-98034-66