Societatea Română de Radiodifuziune

Sigla SRR

Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) a fost reînfiinţată în 1994 ca un serviciu public autonom de radiodifuziune în România, de interes naţional şi având independenţă editorială. Societatea realizează programe cu scop informativ, cultural, educativ şi de divertisment atât în limba română, cât şi în limbile minorităţilor naţionale, şi le difuzează prin staţiile de emisie proprii sau închiriate. Toate producţiile proprii sunt arhivate în formă scrisă ori înregistrată sonor. În prezent, societatea deţine posturile Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Radio România Antena Satelor, Radio România Internaţional, Radio3net - Florian Pittiş (care emite exclusiv pe internet) şi posturi locale de radiodifuziune grupate sub denumirea Radio România Regional.

Istoric

Anii de pionierat

După 1920 presa de specialitate în domeniul telecomunicaţiilor a început o campanie pentru introducerea radiodifuziunii în România^[1]. În paralel cu aceasta, statul a început extinderea reţelei de radiotelegrafie prin înmulţirea staţiilor T.F.F. şi creşterea puterii acestora. Emisiunile „radiotelefonice” au debutat cu timiditate în 1921, însă abia prin 1924-1925 au început să fie realizate cu regularitate, căci acum puterea staţiilor ajungea la 5-6 kW^[2]. Revista „Radiofonia” descria în numărul său din 11 octombrie 1925 conţinutul acestor emisiuni: „până la înfiinţarea societăţii de radiodifuziune, concertele simfonice şi în general producţiile care necesită instalaţiuni speciale nu vor putea fi realizate. Se vor emite în schimb ştiri, conferinţe, cursuri şi muzică de cameră”^[3].

Firmele specializate au început să participe cu aparatele lor de radio în cadrul expoziţiilor tehnice organizate de Direcţia Radio-Comunicaţiilor, ceea ce a ajutat la popularizarea şi comercializarea acestora pe piaţa românească. Radioreceptoarele erau cumpărate de persoane particulare, bănci, societăţi comerciale sau cu alt scop, primării, redacţii de ziare etc. Funcţionarea posturilor de recepţie trebuia autorizată de către Comisiunea Radio, compusă din directorul general al P.T.T., directorul radiocomunicaţiilor, reprezentanţii Marelui Stat Major, un director de la Siguranţă şi alţii. Înmulţirea cererilor a făcut ca această comisie să se întrunească de două şi chiar trei ori pe lună^[4].

Revista „Radio-Român”

În martie 1925 prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, dr. Emil Giurgea, ing. Emil Petraşcu şi alţii au înfiinţat asociaţia „Prietenii radiofoniei”, care avea drept scop grăbirea înfiinţării unei societăţi de radiodifuziune, prin susţinerea de conferinţe, iniţierea de publicaţii specializate etc. Aceste activităţi promovau diminuarea restricţiilor impuse persoanelor particulare care doreau să-şi cumpere radioreceptoare, încurajau dezvoltarea activităţii radioamatorilor şi popularizau beneficiile aduse de radio în ţările vestice^[5]. Sub îndrumarea asociaţiei au apărut revistele „Radio Român” (din 13 septembrie 1925) şi „Radiofonia” (din 15 octombrie 1925). „Radio Român” conţinea diverse rubrici de specialitate: interviuri, cursuri T.F.F., extrase din regulamente, detalierea principiilor transmisiunii radio etc. Şi-a încetat apariţia după 47 de numere, în aprilie 1928, din motive financiare. „Radiofonia” a beneficiat de colaborarea unor personalităţi ştiinţifice precum prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, gen. G. Negrei, ing. Sergiu Condrea, Emil Petraşcu, Ion C. Constantinescu şi Mihai Konteschweller etc. Revista şi-a întrerupt apariţia în iulie 1926, fiind reînfiinţată la 9 noiembrie 1928, ca „Organ de publicitate al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică”.

În iunie 1925 a fost votată şi promulgată „Legea pentru instalarea şi folosinţa staţiunilor şi posturilor radiotelefonice”, împreună cu un regulament detaliat de aplicare. Aceasta stabilea că dreptul de exploatare a serviciului radioelectric reprezenta un monopolul al statului, exercitat prin intermediul Direcţiunii Generale a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor^[6]. Staţiile radio erau împărţite în două categorii: de stat (utilizate în administraţie, apărare, navigaţie şi aeronavigaţie) şi particulare (în care era inclusă şi viitoarea societate de radiodifuziune). Toate acestea trebuiau să primească o autorizaţie de funcţionare emisă de Direcţiunea Generală a P.T.T.. Radioreceptoarele primeau autorizaţia de funcţionare de la o comisie specială instituită pe lângă aceeaşi direcţiune, compusă din reprezentanţi ai D.G. a P.T.T., ai Marelui Stat Major, ai Ministerelor Instrucţiunii Publice şi de Interne, şi ai unei asociaţii specializate de radio-telefonie recunoscută de stat. Autorizaţiile nu erau permanente, dar puteau fi reînnoite la cerere în cazul în care nu fuseseră afectate interesele statului^[7].

Aceeaşi lege menţionată mai sus reglementa constituirea societăţii de „difuziune radio-telefonică”:

„Exploatarea difuziunii radiotelefonice în România aparţine Statului care o va putea face prin Direcţiunea Generală P.T.T. direct şi prin o societate cu acţiuni nominative. Această societate, în limitele autorizării ce i se va da, va avea singură dreptul de a face emisiuni cu caracter de difuziune precum: conferinţe, cursuri, concerte, publicitate ce ar interesa posturile particulare de recepţie radiotelefonice... Statul va aduce în această societate 60% din capitalul social (30 000 000 lei) şi va avea majoritate de voturi în adunarea Generală şi în consiliul de administraţie în proporţia participării sale iar particularii vor participa cu 40% (20 000 000 lei). Societatea va avea dreptul să impuie o taxă anuală pentru funcţionarea aparatelor de recepţie... Ministerele de Instrucţie Publică, al Cultelor şi Artelor precum şi al Comunicaţiilor vor avea câte un delegat în consiliul de administraţie”

({{{2}}})

Taxele stabilite ulterior trebuiau aprobate de Consiliul de Miniştri. Direcţia Generală a P.T.T. încasa cel puţin 30% din aceasta, iar primăria localităţii în care se afla radioreceptorul primea alte 30%. Programele realizate de societate trebuiau anunţate în presă ori prin alte mijloace, incluzând orele şi lungimile de undă ale emiţătoarelor. Un birou special din cadrul Direcţiei Generale a P.T.T. urma să ţină evidenţa tuturor aparatelor şi emiţătoarelor din România^[8].

Cu toate că legea a creat un cadru favorabil înfiinţării Societăţii Române de Radiodifuziune, aceasta nu a fost inaugurată decât trei ani mai târziu. Principalele obstacole de trecut au fost obţinerea numeroaselor aprobări necesare, precum şi rezolvarea problemelor tehnice şi financiare. La 21 noiembrie 1925 s-a inaugurat prima expoziţie de aparate de radio. Erau prezente firmele Thomson (cu aparatele Huston), René Mouvel (cu Telefon Radio Universal şi Amplion), Electrophoebus (cu emiţătoare Levy şi lămpi Fotos) şi altele. În această atmosferă, România a început să participe şi la conferinţele internaţionale pe probleme de radio: cele de la Geneva şi Bruxelles din 1925, cea de la Washington din 1927 etc^[9].

În iulie 1925, cu prilejul Lunii Bucureştilor, a fost realizată prima emisie în limba română, folosind un post Levy de 50 W. Alte încercări de acest fel au mai avut loc pe 19 noiembrie, 3 şi 5 decembrie 1925^[10].

La începutul lui ianuarie 1926, după stabilirea taxelor prevăzute de lege, Direcţia Generală a P.T.T. a început să elibereze aprobări pentru funcţionarea radioreceptoarelor particulare. Persoana care solicita aprobarea trebuia să prezinte diferite acte: dovadă de cetăţenie şi etate, dovadă de bună conduită în societate etc. Dacă o primea, trebuia să plătească în continuare o taxă de verificare şi control (150 lei pentru un radioreceptor cu detector de cristal (cu galenă), 200 lei pentru un aparat cu până la trei lămpi şi 250 lei pentru un aparat cu peste trei lămpi) şi mai apoi abonamentul propriu-zis (300 lei, 400 lei şi respectiv 500 lei). Aparatele de radio puteau fi procurate din ţară şi trebuiau să aibă sigiliul de verificare a susnumitei direcţii^[11]. La sfârşitul lui 1926 în România existau circa 2000 de posesori de aparate radio^[12].

Acţiune la Societatea de Difuziune Radio-Telefonică din România

Între timp, emisiunile radiofonice experimentale s-au înmulţit. Unele erau realizate de firme străine, ca Electrophoebus, altele de către posturile de emisie ale Institutului electrotehnic Bucureşti şi ale Societăţii Radio-Române; în fine, chiar şi Şcoala de geniu, regimentul de transmisiuni, a emis de câteva ori programe muzicale. Despre aceastra din urmă, ascultătorul M. Pop scria revistei „Radio Român”:

„În ziua de 17 decembrie [1926] între orele 4:35 şi 5 am auzit un nou post de emisiune din Bucureşti. Este vorba despre un post al Şcoalei de geniu. Am auzit extraordinar de tare... un solo şi mai extraordinar de groaznic. Tenorul care a cântat, probabil cu bune intenţii, era de bună seamă situat la o nepotrivită distanţă de microfoane şi modulaţiunile s-au transmis prost. În plus, un hârşâit puternic era datorit probabil defectuozităţii lămpilor. Concertul a fost des întrerupt de intercalaţii ca: Alo, alo, d-nu Colonel Georgescu, alo, alo, s-a auzit? Am dat un concert...^[13].”

({{{2}}})

Nici alte transmisiuni româneşti nu erau mai bune: postul P.T.T Herăstrău a încercat să transmită tot în decembrie 1926, timp de două săptămâni, programe muzicale, însă acestea se auzeau cu dificultate datorită zgomotului maşinilor şi oscilaţiilor parazite ale lămpilor.

Pe 15 noiembrie 1926 a fost începută o subscripţie publică pentru strângerea celor douăzeci de milioane de lei necesare constituirii capitalului public al Societăţii Române de Radiodifuziune, însă la final nu fuseseră strânşi decât 159 000 lei. Banca Naţională a României a acceptat să acopere restul capitalului şi astfel, pe 22 decembrie 1927, Consiliul de Miniştri a aprobat în sfârşit înfiinţarea Societăţii Române de Radiodifuziune (numită iniţial Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România)^[14].

Anul 1928 a reprezentat o perioadă de organizare a societăţii. Pe 17 ianuarie a avut loc Adunarea generală de constituire a Societăţii, în cadrul căreia a fost aprobat statutul de funcţionare şi a fost ales primul consiliu de administraţie. S-au organizat comisiile şi comitetele pe probleme şi s-au angajat tehnicienii necesari. Consiliul de administraţie s-a întâlnit pentru prima dată la 5 martie. Pe 19 iunie a fost cumpărat primul imobil al SRR, situat pe strada General Berthelot la nr. 60. În cele din urmă a fost încheiat un contract cu Marconi's Wireless Telegraph Co. Ltd. pentru cumpărarea şi instalarea unui emiţător radio cu puterea de 18 kW, iar temporar, până la darea în funcţiune a acestuia, a unui emiţător de 400 W. Cu postul temporar au fost făcute primele emisiuni de probă pe lungimea de undă 401,6 m ce a fost obţinută cu dificultăţi la Adunarea Generală a Comitetului Consultativ Internaţional Telegrafic şi Telefonic, ţinută la Berlin în septembrie 1928^[15].

Trebuie menţionat faptul că în 1927, la Institutul Electrotehnic Universitar din Bucureşti, sub îndrumarea inginerului Emil Petraşcu a fost construit un emiţător radio cu puterea de 200W. În anii 1927-1928 acesta a emis pe lungimea de undă de 200 m.

Alo, alo, aici Radio Bucureşti!

Pe 1 noiembrie 1928, la ora 17:00, a început emisia oficială a postului de radio din Bucureşti cu semnalul „Alo, alo, aici Radio Bucureşti!”, urmat de anunţul debutului acestui post. Primul a luat cuvântul prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, el atrăgând atenţia:

„Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracţie. Radiofonia este de o mare importanţă socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului. În curând va deveni criteriu de judecată a gradului de dezvoltare a unui popor.”

({{{2}}})

După discurs, poetul Horia Furtună a recitat poezia „Un suflet nou”, scrisă special pentru această ocazie. Au urmat „muzică de dans, informaţii din presă, muzică executată de Quintetul Radio, cântece interpretate de solista Băicoianu, buletinul meteorologic şi ştiri sportive”^[16].

Postul de emisie radio de la Băneasa

La 9 noiembrie 1928 a apărut primul număr din seria nouă a revistei „Radiofonia”, în care Dragomir Hurmuzescu a făcut un scurt istoric al activităţii radiofonice româneşti de până atunci şi a explicat perioadele parcurse de radiofonie în România. În final, dădea asigurări că postul de radio poate fi recepţionat foarte clar în toată România, de aceea recomanda populaţiei să se aboneze cu încredere la Societate. În decembrie au debutat la radio primele emisiuni dedicate: una pentru femei (8 decembrie), alte două conţinând conferinţe pe teme culturale (3 decembrie), în sfârşit, prima transmisiune umoristică (18 decembrie). Anul 1929 marchează începutul multor emisiuni clasice („Ora copiilor” pe 12 ianuarie, „Ora veselă” pe 17 ianuarie, Teatrul radiofonic pe 18 februarie, cursuri de limbă străină etc.) şi totodată înteţirea colaborării cu personalităţile culturii româneşti (Ion Marin Sadoveanu prezenta „Cronica dramatică”, Perpessicius — „Cronica literară”, Tudor Arghezi — „Cronica modei”, Dumitru I. Suchianu — „Cronica cinematografică”; Ion Alexandru Brătescu Voineşti, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, Nicolae Iorga susţineau conferinţe; actorii Ion Manolescu, Ion Finteşteanu, George Vraca, Constantin Nottara recitau creaţii literare sau jucau în teatrul radiofonic etc.).

Pe 1 septembrie 1929 intră în funcţiune emiţătorul pe unde medii de 18 kW de la Băneasa (lungimea de undă: 364,5 m). Acesta avea două antene de 90 m înălţime şi o clădire aferentă şi era legat de studioul din Bucureşti prin 10 km de cablu subteran cu 7 circuite pupinizate, pentru a se reduce atenuarea şi distorsiunile transmisiunilor. Calitatea emisiei a făcut ca la 1 ianuarie 1930 numărul abonaţilor să ajungă la 60 000^[17]. La 1 iunie 1930 şi-a reînceput emisia postul de radio al Institutului Electrotehnic Universitar, de data aceasta pe unde scurte (21,5 m), având o putere de 250 W.

Activitatea Societăţii până în 1947