Bătălia de la Ştefăneşti (iulie 1476)

Bătălia de la Ştefăneşti (iulie 1476). Atac al tătarilor asupra Moldovei, în cadrul expediţiei întreprinse de sultan în vara anului 1476.

După căderea cetăţii genoveze Caffa (6 iunie 1475), hanatul Crimeii a intrat sub suzeranitatea Imperiului Otoman, situaţie care apare în răspunsul la solia polonă trimisă regelui Cazimir IV (1447 – 1492) în preajma luptei de la Valea Albă (Războieni): „dacă tu te vei uni cu moldoveanul noi nu vom avea alt duşman mai mare ca tine. Dacă, însă, neunindu-te cu moldoveanul, te vei împăca cu padişahul nostru, şi noi, de asemenea, vom fi buni prieteni”. În această primă expediţie comună otomano-tătară, hanul a trimis pe Eminek Mârza cu o oaste formată din aprox. 10 000 de oameni.

Ei atacă din nord, creând astfel o diversiune care să permită sultanului Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 1481) să treacă Dunărea. Tătarii au intrat în Moldova probabil „prin vadul Raşcu şi apoi, urmând valea Răutului, au împânzit regiunea înconjurătoare, provocând mari distrugeri şi jafuri” (Al. Gh. Savu). Principala bătălie cu moldovenii s-a dat pe Prut, la Ştefăneşti (jud. Botoşani), în iulie 1476. Baldassar de Piscia relatează într-o scrisoare trimisă papei că „tătarii au călcat târgul Ştefăneşti, din Valahia [Moldova], aşezat în preajma Sucevei, trecură peste râul ce-i zice Siret, la jumătate de zi de mers de Suceava, cu pradă de cincisprezece mii de fruntaşi”. Ştefan cel Mare (1457 – 1504), domnul Moldovei, a lăsat o mică oaste la Dunăre şi a pornit în apărarea capitalei. La vestea că oastea din Hoarda cea mare invadase Crimeea, tătarii se retrag, încărcaţi cu prăzi.

Domnul Moldovei, în fruntea cavaleriei sale, îi prinde din urmă, reuşind să-i înfrângă. Jan Długosz arată cum Ştefan „se aruncă asupra oastei tătarilor, de ale căror puteri se temea mai mult decât de ale turcilor. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu îi strivi pe aceştia într-un măcel crâncen. Şi-i urmări pe fugari cu atâta râvnă, încât ucise mai mulţi din fugă decât din luptă”. Conducătorul acestora, Eminek Mârza, recunoaşte şi el înfrângerea într-o scrisoare trimisă sultanului: „necredinciosul, venind în urma noastră, a făcut război crâncen cu noi; ne-au pierit mulţi oameni; doi fraţi de-ai mei au devenit martiri; ne-au pierit luptători destoinici, cai şi arme”. Chiar dacă aceştia sunt alungaţi, efectele sunt devastatoare pentru Ştefan cel Mar,e care s-a confruntat cu nemulţumirile oştenilor. Aceştia cer să fie lăsaţi să-şi apere avutul şi familia, astfel că, în faţa invaziei otomane domnul nu a dispus decât de 12 000 – 15 000 de oameni, ceea ce a atras, inevitabil, înfrângerea de la Valea Albă.

Bibliografie orientativă

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011