Bătălia de la Turnu (iunie 1462)

Bătălia de la Turnu (iunie 1462), între Imperiul Otoman şi Ţara Românească, în cadrul marii expediţii otomane din vara anului 1462.

După atacurile întreprinse de Vlad Ţepeş (1448, 1456 – 1462, 1476) în teritoriile otomane de pe ambele maluri al Dunării, sultanul Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 1481) a hotărât organizarea unei expediţii pentru pedepsirea şi înlocuirea domnului muntean.

Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil subliniază importanţa pe care o acordă sultanul acestei operaţiuni, el însuşi preluînd conducerea oastei: „După ce i s-au pregătit oştile, împăratul [sultanul] a pornit împotriva Daciei [Ţării Româneşti], chiar la începutul primăverii … Era multă rânduială în privinţa armelor şi a echipamentului şi … armata ar fi numărat cam două sute cincizeci de mii de oameni”. Cronicarul otoman Tursun-bei vorbeşte de 300 000 de oameni, în timp ce Petru de Thomasiis indică cifra de 60 000, din care 25 000 de ieniceri. Cronicarul oficial al marelui vizir Mahmud paşa, participant direct la evenimente, prezintă o oaste foarte bine organizată şi dotată cu oşteni înzăuaţi cu armuri strălucitoare (Nicolae Stoicescu).

Istoricii români admit ca oastea să fi numărat între 80 000 şi 100 000 oameni, alcătuită din „ieniceri credincioşi răbdători …, frumoşi ostaşi cu haine lungi, iatagane şi pălării de pâslă albă cu surguciuri de pene ce unduiau în mers; timargiii călări, stăpânii de moşii care plăteau acest dar al sultanului prin slujba ostăşească a frumoasei lor călărimi, strălucitoare de stofe bogate şi podoabe de aur; achingiii, cei mai îndrăzneţi dintre luptătorii tuturor neamurilor, a căror simbrie li se găsea în vârful săgeţilor; beşlii …; gemliii … care învârteau suliţa şi sabia, fiind şi minunaţi arcaşi; muselmii, care întăreau tabăra la popasuri; saialele … întrebuinţaţi mai mult la deschiderea drumurilor; salahorii, ţăranii care duceau greul muncii celei mai aducătoare de laude; ceauşii, care ţineau buna rânduială lovind umerii răzvrătiţilor cu măciucile lor de fier” (Nicolae Iorga).

Alături de toate aceste trupe de uscat, armata otomană mai cuprindea şi c. 175 de vase, orientate în special spre cetăţile maritime, foarte importante din punct de vedere comercial. În faţa pericolului, Vlad Ţepeş a reuşit să mobilizeze toţi bărbaţii de peste 12 ani, între 22 000 şi 30 000 de oameni, un raport „de 3 sau 4 la 1 în favoarea armatei otomane” (Nicolae Stoicescu).

Sultanul a pornit spre Ţara Românească în aprilie 1462. Domnul muntean şi-a postat trupele la Dunăre, încă din 15 mai, urmărind să împiedice oştile otomane să pătrundă în ţară. Conform relatărilor lui Constantin de Ostroviţa, acestea au trecut fluviul, la începutul lui iunie 1462 pe la Nicopole-Turnu (jud. Teleorman), dar, dincolo, aştepta oastea munteană care ataca „şi oprea trecerea oştii împăratului”. Sultanul a hotărât ca trupele să aleagă un alt loc şi să încerce să treacă noaptea, poruncind „să li se dea 70 de luntri potrivite; pe lângă aceasta, să li se mai dea şi altele de care aveau nevoie şi de asemenea bombarde, tunuri mobile şi altele mai mari” (Constantin de Ostroviţa).

După ce trec, otomanii atacă oastea lui Ţepeş, dar sunt respinşi, românii încep contraofensiva, ea fiind oprită doar de focul susţinut de cele 120 de bombarde. Ţepeş dispune retragerea şi adoptă tactica pământului pârjolit, lăsându-i pe otomani să rabde de foame şi de sete, atacându-i prin surprindere în zona Teleormanului.

În faţa unei oştiri net superioare, domnul muntean a retras toată populaţia spre munte şi în păduri, atrăgându-i pe otomani în interiorul ţării, printr-o hărţuire continuă. Obiectivul lui era găsirea unui loc favorabil atacului surpriză, ce se va desfăşura lângă Târgovişte.

Bibliografie orientativă

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011