Utilizator:Alexandru Danes/Proiect 4

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Colindele (sau colindurile) reprezintă cântece şi dansuri rituale româneşti prin care sunt făcute urări, sub formă epico-lirică, cu un număr de versuri cuprins între 20 şi 60. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreştină[1]. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creştine de iarnă, şi nici colindatul cu umblatul cu steaua[2]. Colindele nu se cântă numai în preajma Crăciunului, ci chiar şi în celelalte perioade ale anului[3]. Unele dintre ele au o sumedenie de variante şi versiuni, potrivit diferitelor regiuni şi graiuri.

Origini

Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei)[4]. În acest sens, colindele marcau naşterea şi moartea divinităţii care patrona sezonul respectiv[5]. Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc funcţiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a Dies natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări[6].

Funcţii şi tipologii

Colindele se clasifică în general după sfera lor tematică. În practică, se deosebesc anumite funcţii, corespunzătoare destinatarului colindei (de fată, de băiat, de negustor, de tineri însurăţei, de logodiţi), a locului de desfăşurare (la intrarea şi la plecarea din casă, de fereastră), sau a momentului (de doliu, de zori). Pornind de la rolul normativ binecunoscut al acestora, se pot descifra mai multe funcţii secundare subordonate funcţiei de bază, care este urarea. Între funcţiile secundare cele mai des întâlnite sunt cele de: comunicare, iniţiere, întărire a coeziunii grupului social, protecţie, normare, manifestare a sacrului şi experimentare a acestuia, onomastice sau catharetice[7].

Peste unele colinde s-a suprapus şi elementul creştin, regăsibil mai ales la refren, însă acest fapt s-a petrecut abia în Evul Mediu, sub influenţa Bisericii. Acestea conţin o sumedenie de scene apocrife, suprapuse peste elemente mai vechi[8].

În ceea ce priveşte tipologia colindelor, nu există o împărţire strictă pe categorii. Iată două dintre acestea:


Desfăşurarea ritualului

În ceea ce priveşte felul colindatului, Emilia Comişel şi Ovidiu Bîrlea identifică trei mari categorii[9]:

  • Colidatul celor mici
    • Piţărăii sau mersul cu Moş Ajunul - cu caracter agricol, prin care se urează belşug la grâne şi animale. Se încheie cu solicitarea darurilor.
    • Sorcovitul - prin care se urează sănătate
  • Colindatul cu mască
    • Mersul cu capra (sau turca, ţurca, brezoaia, boriţa) - rămăşiţă a culturilor dionisiace
    • Mersul cu ursul - rămăşiţă a cultului totemic al ursului
    • (Mersul cu căiuţii)
    • (Mersul cu cerbul)
  • Colindatul propriu-zis, al cetelor de flăcăi sau fete

În vremurile precreştine, ritualul era zgomotos, dura mai multe zile, iar festivităţile cuprindeau ofrande vegetale şi animaliere, mese comune, dansuri şi reprezentaţii dramatice. Toate acestea se desfăşurau primăvara sau toamna. După mutarea Anului Nou la 1 ianuarie, în vecinătatea Crăciunului, aceste ritualuri au fost serbate numai în vremea celor două sărbători creştine.[10].

„Ritualul se desfăşoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi ţi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi tinerii[11].”
(Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase)

Faţă de această descriere, în general diferă numele grupului de colindători, numele conducătorilor acestuia, precum şi ordinea celor colindaţi. Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup, la unison, ori în două grupe, antifonic[12]. Uneori, ceata se acompaniază cu instrumente (fluier, cimpoi sau dobă mică)[13].

Ritualurile care implică fiinţe animaliere („Capra”, „Ursul”) se caracterizează prin existenţa anumitor roluri: animalul (un flăcău costumat, care face zgomote caracteristice: clămpănit/mormăit şi dansează), şi un „moş” sau doi.

Antologii sonore de colinde

O antologie sonoră de colinde a fost editată pe discuri de vinil de către „Electrecord” în anii '60. Aceasta poartă titlul „Obiceiul colindatului şi colindele” şi conţine următoarele piese, edificatoare pentru a sublinia diversitatea colindelor:


În 2002 Ion Moanţă a editat la Casa Radio o nouă antologie de colinde, intitulată „Sus la masa raiului: culegere de colinde din fonoteca societăţii române de radiodifuziune”. Aceasta conţine, pe lângă versuri, două CD-uri cu colinde difuzate în cadrul emisiunii „Mioriţa”, la Radio România, începând cu 1957. Majoritatea acestora au fost culese şi înregistrate de către redactorul George Antofi.

În 2003 fundaţia culturală TerrArmonia a editat două volume intitulate „Colinde româneşti”, sub îndrumarea lui Ioan Bocşa. Această antologie cuprinde un studiu introductiv, partituri, texte grupate pe tipologii şi două CD-uri cu colinde culese de pe teren.

Referinţe

  1. ↑ Comişel, Bîrlea, p. 4
  2. ↑ Papahagi, p. 158
  3. ↑ Ghinoiu (2003), p. 150.
  4. ↑ Comişel, Bîrlea, p. 4
  5. ↑ Ghinoiu (1997), p. 48.
  6. ↑ Bocşa, I, p. 11
  7. ↑ Bocşa, I, p. 12
  8. ↑ Comişel, Bîrlea, p. 5
  9. ↑ Comişel, Bîrlea, p. 4
  10. ↑ Comişel, Bîrlea, p. 4
  11. ↑ Bocşa, I, p. 7
  12. ↑ Bocşa, I, p. 7 - 8
  13. ↑ Comişel, Bîrlea, p. 4

Bibliografie

  • Bocşa, Ioan (coord.), Colinde româneşti, Media Musica, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8431-00-X
  • Comişel, Emilia şi Bîrlea, Ovidiu, Obiceiul colindatului şi colindele, Electrecord, EPD 1257 şi EPD 1258
  • Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, ISBN 973-577-065-2
  • Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2003, ISBN 973-8362-07.5S
  • Papahagi, Tache , Mic dicţionar folkloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1979
  • Ursu, Nicolae , Folclor muzical din Banat şi Transilvania (300 de colinde, cântece şi jocuri), Editura Muzicală, Bucureşti, 1983
Adus de la „http://www.enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Utilizator:Alexandru_Danes/Proiect_4&oldid=16503”