Viorica Agarici

Viorica Agarici
Alte nume		Maria
Născută		24 februarie 1886, Dămieneşti,
Decedată		18 februarie 1979, Bucureşti
Ocupaţie		filantrop
Părinţi		Gheorghe Văsescu şiOrtansa Morţun

Viorica Maria Agarici (n. 24 februarie 1886, loc. Dămieneşti, judeţul Roman – d. 18 februarie 1979, Bucureşti). Filantrop, preşedinta Crucii Roşii din Roman în perioada 1928 – 1943.

Biografie

Fiica ofiţerului Gheorghe Văsescu şi a Ortansei (născută Morţun), îşi petrece copilăria şi adolescenţa între Paris (unde tatăl său fusese numit ataşat militar la Legaţia României) şi Coţuşca, moşia familiei din jud. Dorohoi, la bunicii Alexandra şi Maria Văsescu. Studiază la Institutul „Les Ruches” din Paris. După revenirea în ţară s-a căsătorit cu inginerul agronom Ion C. Agarici, şi el dintr-o familie boierească de renume.

Din anul 1928 preia de la mătuşa sa, Cornelia Morţun, preşedinţia Filialei Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din Roman. Face parte din Comitetul de sprijin al Orfelinatului din Roman, contribuie cu bani pentru construcţia unor şcoli din mediul rural, fapt pentru care primeşte Distincţia „Răsplata muncii pentru construcţii şcolare”, clasa I (1937), Diploma pentru Meritul Sanitar, clasa I, Brevetul pentru Semnul de Distincţie la Contribuţia adusă Operelor Societăţii Naţionale de Cruce Roşie.

În calitatea sa de şef al Filialei oraşului Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie a dat dovadă de cel mai înalt grad de umanism şi de un curaj dus până la extrem. Plecând de la cele şapte principii fundamentale ale mişcărilor internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie: Umanitate, Imparţialitate, Neutralitate, Independenţă, Voluntariat, Unitate, Universalitate, Viorica Agarici a făcut imposibilul, a ajutat populaţia evreiască supusă unor suplicii inimaginabile în unul din „trenurile morţii” în noaptea de 2 spre 3 iulie. Înfruntând organele militare împarte apă acestor oameni în momentul staţionării trenului în gara Roman. Ceea ce a văzut întrece orice închipuire: „Într-un strat gros de murdărie de om şi de sânge [zăceau] zeci şi zeci de oameni în fiecare vagon, goi, înnebuniţi, lipiţi între ei ca sardelele, morţi, muribunzi şi vii [împreună]…Duhnea îngrozitor…”. Evenimentul este relatat cu lux de amănunte în declaraţia Vioricăi Agarici dată Tribunalului Poporului Bucureşti în 1945: „M-am dus la gară; am vorbit cu comandantul militar al gării despre acest lucru, mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oamenii [aceia]. Atunci m-am adresat d-lui colonel Graur, comandantul garnizoanei [din Roman], i-am spus că Crucea Roşie este împiedicată a-şi îndeplini misiunea. D-sa mi-a spus că nu poate dispune singur ci trebuie să întrebe [pe] un superior al d-lui. M-am dus cu dânsul la maşină, ne-am dus la Cercul Militar unde la acea dată lua masa d-l general Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul [era] oprit şi am spus că avem ordin [care permite] să dăm apă la oameni”. Cere oamenilor săi să igienizeze şi să dezinfecteze vagoanele precum şi să acorde primul ajutor tuturor celor care au nevoie, dând astfel, prin exemplul personal, şi altor organizaţii de pe traseul trenului spre Călăraşi posibilitatea să ofere sprijin acestor oropsiţi ai vremurilor tulburi create de nebunia unor dictatori.

Impactul acţiunii sale a fost imens asupra oamenilor aflaţi sub limita subzistenţei: „Joi, dimineaţa, trenul s-a oprit în gara Roman. Toate vagoanele au fost deschise şi din ele au început să coboare oamenii, complet dezbrăcaţi şi, mai ales, înspăimântaţi. Spre marea noastră surpriză o doamnă, împărţea căni de apă şi bucăţele de zahăr, a patra parte dintr-o felie de zahăr. Doamna se numea Agarici şi reprezenta Crucea Roşie” (Iosef Finkelstein); „După foarte puţin timp, trenul s-a oprit în gara Roman. Ajutat de alţii, m-am dat jos din tren. Eram gol puşcă. Tot ajutat de alţii am fost pus să fac un duş cald. Mi-a făcut bine, foarte bine. După aceea o doamnă de la Crucea Roşie ne-a adus bucăţi de zahăr şi căni cu apă curată, am revenit la viaţă. Mai târziu am aflat că numele ei era doamna Agarici. O femeie simplă dar autoritară. Un nume care merită să fie binecuvântat mereu şi mereu. Un om de bine! O femeie cu suflet mare!” (citat de Adrian Radu-Cernea).

Sub presiunea celor care dezavuau aceste manifestări onorabile, Viorica Agarici renunţă la preşedinţia filialei Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie şi se retrage la Bucureşti (1943).

După instaurarea regimului comunist în România, doi dintre fiii săi, Georgel şi Costăchel, au fost condamnaţi la închisoare, iar celălalt, Vasile, primeşte, ca şi mama sa, domiciliu obligatoriu. În timpul regimului de domiciliu obligatoriu din Roman, Viorica Agarici se întreţine din lecţiile particulare de limbă franceză, engleză sau germană, ţinute la domiciliul elevilor.

După ce copii ei au fost eliberaţi s-a întors în Capitală. A primit o rentă viageră din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din Bucureşti. Regimul comunist a interzis evocarea faptelor sale, originea ei boierească contravenea canoanelor impuse. La patru ani de la deces Institutul „Yad Vashem” din Ierusalim i-a acordat, post mortem, diploma şi titlul de „Drept între popoare”, un arbore fiind plantat în memoria ei pe „Aleea Celor Drepţi”, distincţie acordată doar acelor persoane din afara comunităţii evreieşti care au salvat evrei de la Holocaust.

După 1989 Viorica Agarici a fost reabilitată, numele său a fost atribuit unei străzi din Roman, sculptorul nemţean Florin-Mircea Zaharescu a realizat bustul acesteia, amplasat în gara Roman (2005), iar în 2011, Primăria Roman i-a atribuit titlul de „Cetăţean de onoare”. A fost înmormântată la Cimitirul „Bellu” în cavoul familiei Pillidi. „Această femeie, ca şi mulţi alţi români salvatori, reprezintă sufletul românesc în acele vremuri de suferinţă a evreilor” (Alexandru Şafran); „Viorica Agarici a reabilitat specia umană, demonstrând că, dacă există pe lume fiare cu chip de om, apoi se află şi exemplare nobile, care merită denumirea biblică de «fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu»” (Moses Rosen).

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012.