Şvabi bănăţeni

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Şvabii bănăţeni (în limba germană: Banater Schwaben, în română simplu şvabi) sunt o etnie germană din grupul şvabilor dunăreni care au emigrat în Banat cu peste 200 de ani în urmă, venind din diferite regiuni din sudul Germaniei. Deşi a format pentru lungă vreme o minoritate puternică şi importantă, datorită transformărilor politice din ultimul secol cea mai mare parte a şvabilor bănăţeni s-a întors în Germania.

Originile coloniştilor

Coloniştii proveneau mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Lorena, Hessa renană şi Palatinat, câţiva, puţini, şi din Bavaria şi Şvabia.[1] Este însă neclar cum aceştia au luat numele de şvabi bănăţeni din moment ce un număr mic dintre ei veneau din regiunile şvabe: Swabia din Bavaria, parte din prezenta regiune Baden-Württemberg şi Alsacia, în prezent în Franţa. Explicaţia cea mai plauzibilă pentru originea numelui de şvabi este probabil faptul că majoritatea coloniştilor erau înregistraţi şi îmbarcaţi în oraşul şvab Ulm, de unde erau transportaţi cu aşa-zisele Ulmer Schachteln[2]pe Dunăre, până la Belgrad, de unde plecau pe jos să-şi găsească noua lor patrie.

Majoritatea coloniştilor proveneau din mediul rural, erau fii de familii sărace de ţărani, care nu vedeau mari şanse de succes în ţara lor de baştină. În timpul Mariei Terezia au primit şi suport financiar şi scutiri de taxe pe termen lung. Mai târziu mulţi dintre ei nu reuşeau să se căsătorească din cauza că diferenţa dintre vârste era disproporţionată şi nu erau destule femei tinere. Mulţi meşteşugari precum învăţătorii, doctorii şi alte profesiuni, erau ajutaţi financiar să se dezvolte în noile teritorii.

Colonizările

În urma războiului austro-turc din 1716, Banatul este cucerit de către Imperiul Habsburgic. În 21 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia adresează împăratului Carol al VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat şi guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale. Astfel se deschide calea pentru colonizări, necesare atât din raţiuni strategico-politice de extindere a Imperiului, dar importante şi pentru repopularea şi revigorarea Banatului, efectiv vlăguit economic şi demografic de războaiele austro-turce.

Primul val

Între 1718 - 1740 are loc primul val de colonizări numit şi "Colonizarea Caroliniană" (Karolinische Ansiedlung), după numele împăratului Carol VI. În toamna anului 1718 începe prima colonizare organizată a Banatului şi până în 1740, între 15.000-40.000 de colonişti germani sosesc în Banat. Pe lângă aceştia se adaugă şi români, sârbi, bulgari, italieni şi spanioli. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalităţii, mulţi dintre imigranţi murind de malarie la 2-3 luni de la sosire. Numeroasele conflicte austro-turce dar şi marea epidemie de ciuma din 1738-1739 au contribuit la reducerea numărului de germani. De aceea, pentru o vreme, creşterea populaţiei din Banat a fost asigurată doar din procesul de imigrare. Ca rezultat ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populaţiei. Fiind buni meşteşugari, germanii au dezvoltat industria şi comerţul. Datorită nevoii de a asigura condiţii bune de viaţă populaţiei colonizatoare autorităţile austro-ungare au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în acelaşi timp altele noi. Tipicele aşezări ale coloniştilor erau satele construite sub formă de tablă de şah, cu biserica catolică şi terenul înconjurător în centru. Regiunea a devenit o reţea organizată, ordonată şi cu o structură compactă.

Al doilea val

Cunoscut şi sub numele de "Colonizarea Tereziană" (Theresianische Ansiedlung), al doilea val de colonişti a venit în Banat între 1744 - 1772. Aproximativ 75.000 de colonişti au sosit în această perioadă.

Al treilea val

Al treilea şi ultimul val organizat de colonişti germani a avut loc între 1782 - 1787 şi a fost numit "Colonizarea lui Iosif" (Josephinische Ansiedlung). Aproximativ 60.000 de colonişti au sosit o dată cu acest val.

Succesul colonizării

Colonizarea Banatului a fost o acţiune pe scară largă, sistematică şi plănuită în minime detalii de către administraţia austriacă. Sate, oraşe şi străzi au fost desenate pe planşetă, într-o simetrie care reflecta cultura absolutismului în construcţii din acea perioadă. Coloniştii veniţi în Banat au găsit aici un ţinut mlăştinos şi aproape pustiu. În primii ani s-au confruntat cu epidemii, febră şi foamete. Însă în două-trei generaţii, recultivarea regiunii, un enorm efort, cu numeroase victime şi multe obstacole, a avut succes. Şvabii bănăţeni au găsit cel mai bine caracterizarea efortului lor în zicala "Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea" (Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot). Crucial pentru succesul secării mlaştinilor a fost drenarea şi canalizarea râului Bega, care avea pe atunci numeroase braţe. Terenul astfel câştigat s-a dovedit extrem de bogat, justificând bunăstarea şvabilor din secolul XIX. Banatul a fost practic transformat în grânarul Imperiului austro-ungar. În acelaşi timp, capitala Banatului, Timişoara, a devenit centrul cultural al şvabilor bănăţeni. La sfârşitul secolului a urmat dezvoltarea căilor ferate şi industrializarea Banatului.

Şvabii între 1920-1940

Casă tipic şvăbească în Bulgăruş

Tratatul de la Trianon din 1920 a reprezentat un punct de cotitură pentru istoria şvabilor bănăţeni. Sfârşitul imperiului habsburgic şi unirea Banatului cu România a însemnat pentru aceştia o nouă etapă de revigorare a culturii germane, după ce procesul de maghiarizare de la sfârşitul secolului XVIII limitase cu mult expresia culturii etniilor din Banat. Pentru prima dată după 1867 s-au redeschis şcolile în limba germană. Timişoara s-a reafirmat ca centru cultural al şvabilor, cultura germană înflorind din nou aici. S-a redeschis teatrul în limba germană şi s-au înfiinţat numeroase ziare în limba germană. În 1930 şvabii reprezentau o treime din populaţia Timişoarei.

Criza economică din anii 1930 a lovit puternic industria Banatului. În consecinţă numeroşi şvabi au fost nevoiţi să emigreze în Statele Unite, Argentina sau Brazilia. Mulţi au găsit aici condiţii favorabile de muncă şi nu s-au mai întors niciodată.

După 1933, majoritatea şvabilor, ca de altfel majoritatea etnicilor germani din Europa de Est, au devenit susţinători ai Germaniei naziste. În al doilea război mondial, mulţi au fost înrolaţi în Armata Română.. După 1943, tratatul dintre Germania şi România le-a permis acestora să lupte împreună cu trupele SS. Spre sfârşitul războiului, o parte dintre şvabi s-au opus naziştilor, care au trecut în unele cazuri şi la execuţii, precum cele de la Jimbolia.

Şvabi faimoşi

Bibliografie

  • Munteanu, Ioan, Emigrări din Banatul istoric la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în Analele Banatului, Timişoara, 2005

Bibliografie recomandată

  • Engelmann, Nikolaus, Die Banater Schwaben, Eigenverlag der Landsmannschaft der Banater Schwaben, Mainburg, 1978 (în limba germană)
  • Simu, Traian, Colonizarea şvabilor în Banat, Banatul, Timişoara, 1924
  • Vultur, Smaranda (coordonator), Germanii din Banat prin povestirile lor, Paideia, Bucureşti, 200 ISBN 973-8064-25-2
  • Wenzel, Matzek, Dunărea Albastră şi şvabii din Banat, Gutenberg, Arad, 2002 ISBN 973-8096-59-6

Note

  1. Situl oficial al Ambasadei Germaniei la Bucureşti
  2. Tip de bărci care navigau pe Dunăre, la Ulm