Bătălia de la Viena (14 iulie – 13 septembrie 1683)

Asediul şi bătălia de la Viena (14 iulie – 13 septembrie 1683). Operaţiune militară iniţiată de otomani împotriva Imperiului Habsburgic, la care au participat şi detaşamente de oaste româneşti.

La ordinul sultanului Mehmed IV (1648 – 1487), marele vizir Kara Mustafa paşa a trecut la mobilizarea tuturor categoriilor de forţe necesare înfrângerii statului habsburgic. Astfel, domnii Ţării Româneşti şi Moldovei, Şerban Cantacuzino (1678 – 1688), respectiv Gheorghe Duca (1678 – 1683), şi principele Transilvaniei Mihail Apafi I (1661 – 1690) au fost obligaţi să participe alături de otomani la campania din Europa Centrală.

Joncţiunea acestor armate s-a realizat la Eszék, pe Dunăre, la începutul lunii iunie (2 – 14 iunie). La 14 iulie 1683, trupele otomane au ajuns la Viena, două zile mai târziu, au înceaput asediul asupra cetăţii. Oştenilor români participanţi le-au revenit misiuni în spatele frontului, fiind încartiruiţi într-o zonă mărginaşă a Vienei (Rossau).

Şerban Vodă credea însă în „victoria armatelor împăratului asupra duşmanului ereditar şi înfruntarea trufiei sale”, motiv pentru care acţiunile sale de pe frontul austriac au adus însemnate prejudicii de imagine Înaltei Porţi. El a acceptat să mijlocească schimbul de mesaje dintre garnizoana asediată, tabăra ducelui Carol de Lorena, ce avea cartierul general în apropierea oraşului, şi von Kunitz, rezidentul austriac din tabăra otomană, pe care oamenii lui Kara Mustafa intenţionau să-l folosească împotriva habsburgilor la momentul oportun. Mai mult, Şerban Cantacuzino a căutat să furnizeze taberei creştine informaţii privitoare la strategiile turcilor, la poziţia trupelor în teatru de operaţiuni sau la neajunsurile care se resimţeau zilnic în rândul combatanţilor.

Un exemplu ar putea fi episodul întâmplat la 6 august 1683. Un susţinut atac de artilerie otoman asupra aliaţilor creştini ameninţa să se transforme într-un eşec pentru apărătorii Vienei. Intervenţia lui Şerban Cantacuzino şi înştiinţarea lui Carol de Lorena, printr-un „iezuit ascuns în cortul său”, asupra faptului că „turcii gătesc iarba de puşcă şi vor înceta a bate până li se va aduce alta”, a întors rezultatul bătăliei în favoarea creştinilor. O altă dovadă a jocului său dublu ar fi încetineala în a finaliza construcţia unui pod de legătură între tabăra otomană şi zona de asediu, „ca doară mai curând ar veni oastea creştinească ”, pentru a împiedica reacţia rapidă a oştilor Porţii. În ciuda manifestelor sale simpatii prooccidentale, domnul Ţării Româneşti a evitat să-şi afişeze public opţiunile de politică externă.

În urma înfrângerii definitive a trupelor vizirului Kara Mustafa paşa ,din 12 septembrie 1683, la Kahlenberg (în apropiere de Wiener Wald), în faţa oştilor conduse de regele polon Jan III Sobieski (1674 – 1696), este decisă retragerea din teritoriul habsburgic. Detaşamentele muntene comandate de Şerban Cantacuzino au făcut cale întoarsă, după un scurt popas în pădurea Gatterhölzel (unde domnul va ridica o cruce de lemn), s-au desprins de grosul armatelor otomane, îndreptându-se spre Bucureşti.

Bibliografie orientativă

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011