Legea Orleanu
de la Enciclopedia României
Legea Orleanu este numele sub care a rămas cunoscută în istoriografia românească, legea adoptată în 1910 care interzicea dreptul la asociere şi de grevă a tuturor salariaţilor. Elaborată de ministrul Industriei şi Comerţului, Mihai Orleanu, sub al cărui nume a rămas cunoscută, legea a fost votată în 20 decembrie 1909 şi adoptată la 2 ianuarie 1910, pe fondul opoziţiei crescânde dintre mişcarea sindicală care se formase şi puterea politică, atât liberalii cât şi conservatorii fiind combatanţi ai sindicatelor, pe care le considerau un „atentat la ordinea socială”.[1] Muncitorii au numit-o „Legea scelerată”[2] Ea era explicit îndreptată împotriva „sindicatelor, asociaţiunilor profesionale, a funcţionarului statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice”. Acestora le era interzis dreptul de a se asocia sau de face grevă, precum şi contractul colectiv de muncă.
Bibliografie
- Giurescu, Dinu C. (coord), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003 ISBN 973-45-0432-0 p. 312
Note
- ↑ Cernea, Emil, Criza dreptului în România la 1907,
- ↑ ticăloasă, din franceză scélérat.