Linia fortificată Carol al II-lea

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Linia fortificată "Carol al II-lea" a fost un lanţ de fortificaţii româneşti din perioada interbelică, construit la frontiera de vest a României, cu scopul apărării graniţei ţării.

Linia fortificată Carol al II-lea a fost construită la sfârşitul anilor 1930, cu scopul de a păra graniţa de vest a ţării în cazul unui atac din partea Ungariei sau a unui alt agresor vestic. În epocă ea nu a primit nici un nume particular, ea primind ulterior numele de "Carol al II-lea", deoarece a fost construită în timpul domniei acestui rege al României.

Linia fortificată se întindea pe o distanţă de 300 kilometri, de la Seini, judeţul Maramureş, până în localitatea Zimandu Nou, judeţul Arad. Nu era o linie de fortificaţii continue, ea proteja numai căile probabile de acces spre interiorul Transilvaniei, în cazul unui atac prin surprindere iniţiat din vest. Consta în 320 cazemate, dintre care optzeci au fost construite în anul 1938, altele o sută optzeci în 1939, restul fiind finalizate în anul 1940.

Cazematele care alcătuiau linia fortificată se sprijineau reciproc cu foc, fiind dispuse una de alta la distanţe de cca 400 metri, în unele locuri pe două rânduri în adâncime. Erau proiectate să fie înarmate doar cu armament automat, nu şi cu tunuri. Tunurile, în special cele antitanc, urmau să fie dispuse între cazemate, în lucrări de campanie din pământ, iar artileria de sprijin urma să fie amplasată în spatele liniei de cazemate. Au existat mai multe tipuri de cazemate, de la tipul uşor la cel greu, toate fiind construite din beton armat. Unele dintre ele erau prevăzute cu cupole, cu sisteme de ventilaţie şi aveau două etaje, construite în adâncime, pentru a rezista bombardamentului artileriei grele şi/sau al aviaţiei inamice. Legătura între cazemate se realiza prin telefon, firele fiind îngropate în pământ. În faţa cazematelor se aflau reţele de sârmă ghimpată, câmpuri minate şi un mare şanţ antitanc, în unele locuri umplut cu apă. Echipe de vânători de tancuri urmau să ocupe poziţie pe malul acestui şanţ antitanc în cazul în care linia era atacată cu blindate. Focul tras din cazemate era calculat să fie numai de flanc, foarte dens şi încrucişat, astfel încât orice tentativă a infanteriei inamice de a ataca linia să fie zădărnicită şi să sufere pierderi cât mai mari. În unele locuri densitatea de gloanţe era calculată să ajungă la un glonţ pe 2,5 centimetri de teren, făcând imposibilă orice trecere a inamicului.

Mitralierele şi puştile-mitralieră cu care a fost armată linia fortificată, dar numai parţial, din cauza lipsei de timp şi armament, au fost de producţie cehoslovacă, ZB.

Cazematele urmau să fie deservite de trupe speciale de fortificaţii, dar acestea lipseau aproape cu desăvârşire, astfel că Regimentul 86 Infanterie a fost transformat la 27 iunie 1939 în regiment de fortificaţii, primind numele de Regimentul 2 Fortificaţii, alocat Brigăzii 1 Fortificaţii. La 15 noiembrie regimentul a fost dislocat la Oradea. Acest regiment a deservit un număr de cazemate, dar numărul soldaţilor fiind insuficient, alte cazemate au fost ocupate de infanterişti, care nu aveau pregătirea specifică a trupelor de fortificaţii.

Rolul cazematelor nu era de a opri o eventuală invazie pornită din vest, ci de a o întârzia, cu pierderi cât mai mari pentru inamic, până când grosul forţelor armatei române putea fi mobilizat şi aruncat în luptă. Cu toate cheltuielile enorme făcute pentru construirea acestei linii de fortificaţii, cazematele nu au fost folosite niciodată în scopul propus.

La 30 august 1940, în urma Diktatului de la Viena, România a fost obligată să cedeze Ungariei, fără luptă, partea de nord-vest a Transilvaniei. Linia fortificată a căzut integral în partea cedată Ungariei, astfel că armata română a primit un termen-limită pentru a se retrage şi pentru a ridica echipamentul şi armamentul din fortificaţii. O bună parte din cazemate nu erau complet realizate, la unele nu fuseseră încă instalate cupolele blindate, unele nu erau înarmate, în faţa unora nu se minase complet terenul din cauza lipsei de mine. În scurtul timp avut la dispoziţie, armata română a evacuat din fortificaţii cât echipament şi armament a putut, sub supravegherea unei comisii militare mixte româno-ungare. O parte din echipament, ca de exemplu firele telefonice îngropate, nu au putut fi recuperate din cauza lipsei de timp, astfel că au rămas pe loc, fiind ulterior folosite de armata maghiară.

După încheierea retragerii armatei române, armata maghiară a început să recupereze din cazemate tot materialul care se mai putea folosi. Au fost scoase din cazemate uşile blindate, ambrazurile şi alte materiale feroase, inclusiv straturile superioare de fier-beton, pentru care armata maghiară a decapat straturile exterioare de beton. Cantităţile de metal recuperate astfel de armata maghiară au fost uriaşe. După încheierea operaţiunilor de recuperare a materialelor refolosibile, toate cazematele au fost aruncate în aer, pentru a nu mai putea fi folosite.

Cu tot efortul uriaş şi cheltuielile enorme pentru ridicarea liniei fortificate, aceasta nu şi-a îndeplinit rolul, netrăgând nici un foc pentru apărare, din cauza deciziei politice care a hotărât cedarea Transilvaniei fără luptă în urma Diktatului de la Viena.

Bibliografie

  • Moşincat, Constantin, col. (rez.) dr. - Politica de apărare a vestului României (1930-1940), două volume, Editura TIPO MC, Oradea, 2007 ISBN 978-973-88123-1-4