Radioreceptoare româneşti

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Primul radioreceptor românesc, construit la Institutul Electrotehnic din Bucureşti în 1925

În 1925 Institutul Electrotehnic din Bucureşti a construit primul radioreceptor românesc performant, care a permis realizarea de audiţii publice de două ori pe săptămână (de obicei pe frecvenţa Radio Viena, care se auzea mai bine)[1].

Următoarele aparate româneşti civile de radio, în fapt staţii de emisie-recepţie, au fost construite în anii 1926 - 1928 de către radioamatorii Paul Popescu Mălăeşti, Nicolae Lupaş, slt. Cezar Brătescu, Theodor Iorganda, S. Simionescu, Cezar Brătescu, Dan Constantin şi Ion Băjenescu. Cele două reviste de specialitate ale vremii, „Radio Român” şi „Radiofonia” au prezentat diverse scheme de radioreceptoare pe care cititorii le puteau construi personal. Cele mai accesibile aparate de recepţie din perioada interbelică au fost cele cu detector cu galenă, din cauza construcţiei simple şi a componentelor ieftine. Majoritatea acestora au fost realizate de către amatori[2].

Radioreceptor cu detector cu galenă

În 1927 firma olandeză „Philips” şi-a deschis o reprezentanţă în Bucureşti, prin intermediul căreia a început să-şi comercializeze becurile „Argenta”. În 1928 a fost înfiinţată Societatea Română de Radio, iar în noiembrie acelaşi an a început emisia postului naţional de radio. Drept urmare, la sfârşitul lui 1928 reprezentanţa olandeză a devenit „Societatea anonimă Philips” şi şi-a extins gama produselor de vânzare cu echipamente şi piese radio: radioreceptoare, tuburi electrice, difuzoare şi altele[3]. În următorii ani, cererea de aparate radio a devenit din ce în ce mai mare, fapt care a determinat societatea Philips să deschidă în 1933 o linie de asamblare la Oradea, cu un personal de aproximativ 70 de oameni. Un an mai târziu, atelierul a fost mutat în Bucureşti, pe locul unei foste fabrici de tricotaje. În această perioadă, piaţa de desfacere a Societăţii anonime Philips s-a extins, ajungând să furnizeze radioreceptoare şi în ţările balcanice şi în cele din centrul Europei[4]. Cererea crescândă a determinat, în 1934-1936, construirea două noi ateliere de capacitate mai mare şi mărirea personalului la circa 200 de angajaţi. În 1939 acestea au ajuns să funcţioneze la capacitate maximă, realizând 10.000 de aparate pe an. Cu toate acestea, niciuna dintre piese nu era produsă în România. Piesele, documentaţiile şi specialiştii proveneau în totalitate din Olanda[5]. Al Doilea Război Mondial a însemnat un moment de criză pentru atelierele Philips din Bucureşti, angajaţii români nemaiavând de lucru. Au fost nevoiţi să fabrice jucării, cutii de cremă de ghete, placheuri şi alte produse similare din lemn sau metal. După terminarea războiului şi până în 1948 au reînceput producţia aparatelor de radio, la o scară mult redusă[6].

În perioada 1935-1945 a funcţionat şi la Arad o altă fabrică de radioreceptoare, AFA (Atelierul Flesch Arad). Modelele produse de această fabrică se numesc Admira şi puteau fi alimentate fie de la reţeaua de curent alternativ, fie de la baterii. La o producţie de circa 500 de aparate pe an, au fost fabricate circa 2000 de aparate până la începerea războiului. Din 1940 până în 1945 importurile au fost sistate, astfel că fabrica a supravieţuit realizând diferite componente: rezistenţe, bobine, condensatoare, etc[7].

Cuprins

Radioreceptoare româneşti

Radioreceptorul „Record”

La 11 iunie 1948 au fost naţionalizate toate asociaţiile, fabricile şi întreprinderile, printre care şi atelierele Philips, Radiomet, Starck şi Tehnica Medicală. Acestea au fost reunite într-o singură fabrică, numită „Radio Popular”, care a început producţia un an mai târziu. Până către 1960, majoritatea radioreceptoarelor au fost realizate cu piese importate din URSS, R. S. Cehoslovacă, R. P. Ungară sau R. D. Germană[8]. Primul aparat construit de „Radio Popular” a fost S 49 U Record, după planurile şi cu piesele importate din URSS. Carcasa era simplă şi prezenta trei butoane în partea din faţă, laolaltă cu difuzorul şi scala circulară de mici dimensiuni. Un an mai târziu a apărut radioreceptorul S 503 A Pionier, aspectul sau exterior diferind în mică măsură faţă de cel al aparatului Record: butonul pentru comutarea gamelor de undă a fost înlocuit printr-o tijă, iar scala a căpătat o formă pătrată[9].

În 1951 a fost realizat primul radioreceptor de concepţie integral românească: S 513 A Dunărea. Acesta încă mai era construit cu piese aduse din import. Scala se afla deasupra cutiei, iar butoanele de comandă erau plasate atât în faţă cât şi pe laterale. Tot din 1951 datează şi S 511 A Partizan şi S 512 U Orion. Anul 1953 a marcat apariţia primului radioreceptor românesc cu alimentare de la baterii, S 531 B Alianţa[10].

Radioreceptorul „Pionier”

Din 1954 „Radio Popular” a început să fabrice piese radio după concepţie proprie: difuzoare de 2,5 VA cu magnet metalic, transformatoare de reţea şi ieşire audio, şasiuri metalice, magneţi metalo-ceramici, potenţiometre chimice, bobine, condensatoare variabile şi cu hârtie, comutatoare tip „claviatură”, socluri pentru tuburile electronice etc. De asemenea, în 1957 a fost construită o nouă secţie de producţie, echipată cu două benzi rulante a câte 70 m, pe care fluxul de producţie era continuu. Aceste facilităţi s-au reflectat şi în producţia anuală. Dacă în 1956 fuseseră realizate doar 64.988 de aparate, în 1957 numărul acestora a crescut la 111.959[11]. Radioreceptoarele produse în această perioadă au fost: S 541 B Pionier Electromagnetica, S 543 A (şi U) Bucureşti, S 544 A Simfonia, S 545 U Carpaţi, S 546 A Melodia, S 552 U Serenada, S 553 B Doina şi Ciocârlia, S 554 A Bucegi, S 555 B Olt, S 561 A Armonia şi S 562 A Mureş[12]. Din producţia „Întreprinderii «Grigore Preoteasa»” (viitoarea „Electromagnetica”) sunt de amintit aparatele Pionier 52 S-521 A2, Pionier 53S-521 A3, Festival S-521 A4, Electromagnetica EM 552 (de clasa a II-a) şi Armonia S-561 A[13]. În 1957 a fost proiectat radioreceptorul S 572 A Opereta, realizat în cea mai mare parte cu piese româneşti. Era unul dintre primele modele cu claviatură, iar butoanele de reglaj erau poziţionate pe laterale. În spate, Opereta prezenta şi borne pentru pick-up. În aceeaşi perioadă au fost realizate aparatele S 571 A Victoria, S 573 A Bicaz, S 574 A Lux, S 581 A Acord şi Romanţa, S 582 A Balada şi S 592 B Unirea[14].

S 591 A Concert, realizat în 1959, prezenta butoane duble, montate în scară, pentru volum, acord şi ton. De asemenea, avea la spate o bornă pentru pick-up. Modelele S 593 A Bucureşti 500 cu şi fără pick-up şi S 593 A Verdi au fost derivate din schema aparatului Concert. Exceptând combinele, Bucureşti 500 a fost primul radioreceptor românesc cu pick-up incorporat, model Supraphon cu patru viteze[15].

Dinamica producţiei de radioreceptoare româneşti între 1948 şi 1960 este următoarea[16]:

Radioreceptorul tranzistorizat „Solistor”

Anul 1960 a însemnat un punct important în producţia de radioreceptoare din România. Astfel, „Radio Popular” şi-a schimbat denumirea în „Uzinele «Electronica»” şi a înfiinţat secţii noi pentru fabricarea de tranzistoare, diode semiconductoare, condensatoare electrolitice şi styroflex[17]. Tot în acest an a apărut pe piaţă primul aparat de radio complet tranzistorizat din România, S 593 T Solistor. Acesta folosea licenţă şi piese de import şi era alimentat cu 3 baterii de 4,5V. În acelaşi an a început producţia unui model de concepţie românească, având 96% din piese produse în România: S 594 T Litoral. Folosind o schemă îmbunătăţită, tot în 1960 au fost realizate şi aparatele S 605 T Sport (sub licenţă) şi S 605 T2 Turist (concepţie românească)[18][19]. În paralel, a fost continuată producţia radioreceptoarelor cu tuburi electronice: S 601 A Junior, de dimensiuni reduse, S 602 A Enescu, de clasa a II-a, primul care putea recepţiona şi pe unde ultrascurte, S 603 AB Hora, similar lui Junior, S 604 A Fantezia, în variantele cu şi fără pick-up, combinele S 602 A Orfeu şi Armonia şi S 606 A Electronica[20].

În 1961 au fost perfecţionate modelele anterioare şi au fost create aparate derivate. Astfel, S 611 A Opera, în variantele cu şi fără pick-up, şi S 612 Rapsodia au fost bazate pe schema simplificată a radioreceptorului Enescu. De asemenea, aparatele S 616 A Carmen au fost derivate din modelul Junior, cu precizarea că borna de împământare a dispărut datorită alimentării prin autotransformator. În 1962, schema acestui radioreceptor a fost adaptată la aparatul S 623 A Privighetoarea, prevăzut cu pick-up model GE-56C, cu trei viteze[21]. Din categoria radioreceptoarelor tranzistorizate, S 617 T Privighetoarea a reprezentat o variantă mult îmbunătăţită a aparatului Sport, fiind dotat cu antenă telescopică, gamă de unde scurte şi alimentare pe baterii (două a câte 4,5V). S 618 T Mioriţa a reprezentat varianta staţionară a radioreceptorului Litoral, având schema electrică îmbunătăţită şi un aspect extern similar aparatului Carmen[22].

Combina „Traviata”

Modelul S 626 A Modern a reprezentat primul radioreceptor de clasa a II-a spre I. În plus faţă de aparatele anterioare, Modern dispunea de un registru de ton cu patru clape (orchestră, bas, vorbă şi 3D) şi un sistem electroacustic performant la acea vreme: două difuzoare de 4 VA şi două de 1 VA, prevăzute cu filtre. La spate era prevăzut cu borne pentru pick-up, magnetofon şi difuzor suplimentar[23]. Alte modele realizate în 1961-1962 au fost: S 613 A Intim, S 614 A Rândunica, S 615 AB Rodica, S 620 A Orizont, S 621 A Tomis, S 622 A Darclée, S 625 A Select[24]. Producţia radioreceptoarelor cu tuburi electronice a continuat cu noi modele din familia Carmen şi Darclée, apoi, în 1969, cu modelele Eforie, Traviata şi Traviata Combină. Ultimele aparate de acest tip au fost realizate în 1976, după care s-a renunţat la ele în favoarea celor tranzistorizate[25].

Radioreceptor românesc cu pick-up

Gama radioreceptoarelor tranzistorate a continuat cu S 627 T Delta, având trei lungimi de undă şi carcasă de plastic, S 632 T, primul radioreceptor de buzunar, ce recepţiona doar pe unde medii, apoi S 651 T Mamaia, în 1965, cu patru lungimi de undă şi componente japoneze, care a stat la baza multor modele de concepţie românească: Perla (1968), Simonetta, Oscar Major şi Universul (1969). În 1970 a fost proiectat radioreceptorul S 702 TS Maestro, având posibilitatea de redare stereofonică a posturilor pe unde ultrascurte prin două difuzoare de 6 W. Următorul radioreceptor stereofonic a fost S 749 TS Bucur, realizat în mai multe variante cu aspect extern diferit şi cu putere de ieşire între 2 × 6 W şi 2 × 25 W. Varianta pentru export a acestui aparat s-a numit Eurocord. Tot în anii '70 au fost realizate şi radioreceptoarele portabile S 720 T Gloria, care prezentau patru game de undă şi permiteau montarea în bordul autoturismelor. Între aparatele de radio auto mai sunt de menţionat S 693 T Sinaia (1969), de concepţie românească, având posibilitatea recepţionării pe unde lungi şi medii, şi modelele Predeal (1979), care prezentau şi gama de unde scurte[26]. La sfârşitul anilor 1970 „Uzinele «Electronica»” au început să producă radioreceptoare cu accesorii: Cronos, cu ceas electric, Interson, Expres, Superson, cu orgă electronică, şi Ultrason. Între 1960 şi 1980, «Electronica» a produs circa 75 de tipuri de aparate în peste 200 de variante, totalizând peste 6,7 milioane de bucăţi[27]. Dintre modelele produse în anii '80-'90 sunt de amintit: Ric (1980), MiniRic (1985), Nostalgia (1989), Total (1993) şi Thomas (1994), ultimele având şi circuite integrate.

Între 1972 şi 1974 a fost construită o nouă întreprindere pentru fabricarea radioreceptoarelor, „Tehnoton” Iaşi. Până în 1979, aceasta a primit documentaţiile, echipamentele tehnologice şi uneltele folosite anterior la „Uzina «Electronica»” din Bucureşti. Întreprinderea şi-a început producţia în 1974, realizând radioreceptoare tranzistorizate precum Alfa, Apollo, Bhrams, Cosmos 3, Gamma, Gloria 3, Inter, Madrigal, Mangalia 2, Milcov, Mondial, Neptun 76, Pacific 4 sau Predeal 2. Între 1974 şi 1979 dinamica producţiei a fost următoarea[28]:

După 1980 „Tehnoton” a mai produs şi alte modele: Alfa 2 (1981), Solo 100 (1983), Solo 300, Solo 500, Gama (1984), Gloria 3 (1984), Song (1985), Gloria 4 (1987), Gloria 5 (1991), Iris (1992), ultimele având şi circuite integrate.

Şi „ElectroMureş” a realizat câteva modele importante, între care radiocasetofonul auto Corina (1984), primul de acest tip din România.

Exportul radioreceptoarelor româneşti a debutat în anul 1967, cu 6100 bucăţi, iar mai apoi a crescut, ajungând în 1973 la 225.753 bucăţi. Principalele modele exportate au fost: Carmen, Goldstar, Cora, Overseas, Neptun, Milcov, Alfa, Select, Gloria, Royal şi Junior, iar pentru Statele Unite ale Americii modelele 3453B, 3480, 3524, 3545 şi 3566, care aveau ceas electronic sau mecanic, şi şasiul stereo 63 N. Aceste aparate au trebuit să fie realizate conform specificaţiilor şi normelor beneficiarilor. Principalele state în care au fost exportate aceste radioreceptoare au fost R. P. Albania, Marea Britanie, Chile, Egipt, Franţa, R. D. Germană, R. P. Ungară, R. S. Cehoslovacă, R. S. F. Iugoslavă, Statele Unite ale Americii şi Sudan[29].

Denumirea tehnică a radioreceptoarelor

Denumirea tehnică a radioreceptoarelor produse de „Radio Popular”/„Electronica” este trecută, de obicei, pe caseta din spate a acestora şi este de tipul L CCC L (unde L înseamnă literă, iar C — cifră). Spre exemplu, codul S 601 A, corespunzător radioreceptorului Junior, se citeşte astfel: S pentru radioreceptor cu superheterodină, 601 pentru primul tip fabricat în 1960, iar A pentru aparat cu alimentare de la reţeaua de curent alternativ. Ultima literă mai poate fi B (alimentare de la baterii), U (alimentare de la reţeaua de curent alternativ sau continuu), AB (alimentare fie de la reţeaua de curent alternativ, fie de la baterii) sau T (radioreceptoare tranzistorizate). Un număr trecut cu caractere mici după această literă indica folosirea unor piese electronice diferite faţă de original[30].

Fabrica „Tehnoton” din Iaşi şi „Întreprinderea «Grigore Preoteasa»”/„Electromagnetica” au utilizat un alt sistem de notare tehnică a radioreceptoarelor.

Alimentarea radioreceptoarelor

La radioreceptorul „Pionier” tensiunea de lucru este selectată prin poziţionarea siguranţei în locaşul dorit (în partea de jos a şasiului)

În anii 1940-1960, existau radioreceptoare cu multiple tipuri de alimentare:

  • la reţeaua de curent alternativ
  • la reţeaua de curent alternativ ori cea de curent continuu
  • la reţeaua de curent alternativ ori la baterii/acumulatori
  • la baterii, pile sau acumulatori

La finalul anilor '50, reţeaua de curent continuu a fost desfiinţară şi implicit producţia radioreceptoarelor alimentate de aceasta a luat sfârşit. Printre acestea se numărau S 543 U Bucureşti, S 545 U Carpaţi, S 552 U Serenada. Reţeaua de curent alternativ prezenta la rândul ei mai multe tensiuni: 110 V, 127 V, 150 V, 185 V şi 220 V. La începutul anilor '60 cele de 150 V şi 185 V erau din ce în ce mai rare şi urmau a fi înlocuite[31]. Aparatele de radio prezentau posibilitatea comutării între tensiuni, lucru care se realiza în general la spatele cutiei în diferite moduri[32]:

  • comutarea prin poziţionarea siguranţei în locaşul dorit se întâlnea la receptoarele mai vechi (S 49 U Record, S 503 A Pionier, S 543 A Bicaz), însă ulterior acest mod a fost abandonat.
  • comutarea prin schimbarea poziţiei caruselului de tip „călăreţ” cu două picioruşe (cum ar fi la S 512 Orion). Acesta putea fi scos din locaşul său şi rotit astfel încât să arate tensiunea corectă, apoi împins la loc.
  • comutarea prin rotirea caruselului cu şurub (la receptoare precum S 593 A Bucureşti 500, S 601 A Junior, S 611 A Opera, S 620 A Orizont) era o modalitate şi mai simplă de schimbare a tensiunii.
  • schimbarea poziţiei unui întrerupător sau alte moduri.

Aparatele alimentate de la baterii funcţionau de obicei la tensiunea de 9 V. Ulterior, modelele tranzistorizate au putut lucra la tensiuni mai mici (4,5 V sau 3 V).

Standarde

În 1972 a apărut primul standard român, STAS 7711-72, care împărţea radioreceptoarele pe categorii şi clase, pornind de la parametrii principali. Existau[33]:

  • patru clase pentru radioreceptoarele staţionare cu tuburi electronice
  • patru clase pentru radioreceptoarele staţionare cu tranzistoare
  • trei clase pentru radioreceptoarele portabile cu tranzistoare
  • două clase pentru radioreceptoarele de buzunar
  • trei clase pentru radioreceptoarele auto cu tranzistoare

Parametrii principali după care erau definite clasele aveau în general valori diferite în funcţie de gama de unde. Aceştia erau[34]:

  • sensibilitatea limitată de zgomot pentru o putere de ieşire standard de 50 mW şi un raport semnal/zgomot de 20 dB (în gamele de UL, UM şi US) sau 25 dB (în gama de UUS):
    • la borna de antenă exterioară
    • cu antena interioară de ferită
  • atenuarea semnalului util la un dezacord de ± 9 kHz la modulaţie în amplitudine şi ± 300 kHz la modulaţie în frecvenţă
  • atenuarea semnalului de frecvenţă egală cu frecvenţa imagine
  • atenuarea semnalului de frecvenţă egală cu frecvenţa intermediară
  • eficacitatea reglajului automat al amplificării pentru o variaţie de 10 dB a semnalului de ieşire
  • puterea de ieşire maximă utilizabilă pentru 10% distorsiuni când frecvenţa de modulaţie este de 1000 Hz
  • caracteristica de frecvenţă a întregului lanţ de amplificare la redarea acustică, în limitele... [se precizează pentru fiecare clasă]
  • abaterea de la tensiunea nominală de alimentare a radioreceptorului pentru care se asigură funcţionarea
  • alunecarea de frecvenţă a oscilatorului local datorită autoîncălzirii

Referinţe

  1. Denize Eugen, Istoria SRR, vol. I-1, Bucureşti, 1998, p. 31.
  2. Scurt istoric al radioamatorilor români.
  3. Silişteanu, p. 352.
  4. Silişteanu, p. 352.
  5. Silişteanu, p. 352.
  6. Silişteanu, p. 352-353.
  7. Visky, Francisc, History of the radio maker AFA, Arad
  8. Silişteanu, p. 353.
  9. Ciulin, Millea, p. 51.
  10. Ciulin, Millea, p. 52.
  11. Silişteanu, p. 353.
  12. Ciulin, Millea, p. 130-157.
  13. Silişteanu, p. 354.
  14. Ciulin, Millea, p. 52.
  15. Ciulin, Millea, p. 52-53.
  16. Silişteanu, p. 353.
  17. Silişteanu, p. 354.
  18. Ciulin, Millea, p. 55.
  19. Silişteanu, p. 354.
  20. Ciulin, Millea, p. 53-54.
  21. Ciulin, Millea, p. 54.
  22. Ciulin, Millea, p. 55.
  23. Ciulin, Millea, p. 54.
  24. Ciulin, Millea, p. 130-157.
  25. Silişteanu, p. 355, 359.
  26. Silişteanu, p. 354-355.
  27. Silişteanu, p. 358.
  28. Silişteanu, p. 359.
  29. Silişteanu, p. 358.
  30. Ciulin, Millea, p. 44.
  31. Ciulin, Millea, p. 43-44.
  32. Ciulin, Millea, p. 66-67.
  33. Silişteanu, p. 362.
  34. Silişteanu, p. 360-361.

Bibliografie

  • ing. Silişteanu Mihail, Radioreceptoare româneşti în „Radiorecepţia A-Z. Mică enciclopedie pentru tineret”, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
  • Ciulin, Dan şi Millea, Aurel, Sfaturi pentru posesorii de radioreceptoare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1963.

Legături externe