Studiu:Consolidarea blocului comunist

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Consolidarea blocului comunist
autor: prof. George Marcu

Timp de aproape 50 de ani continentul european şi prin extensie întregul glob va fi marcat de rivalitatea bipolară a celor două tabere create în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Raţiunile acestui nou tip de conflict rezidau în primul rând în disensiunile ideologic marcante dintre cele două tabere. Adeptă a unui model statal centralizat, unit în jurul forurilor comuniste, U.R.S.S. nu va înţelege să permită pătrunderea în cadrul societăţii central şi sud-est europene a elementelor capitalismului anglo-saxon promovat de foştii săi aliaţi, adepţi ai sistemului politic pluripartidic, precum şi ai economiei de piaţă bazată pe principiile pieţei libere şi a competiţiei. Disensiunile ideologice se vor regăsi şi în plan politic, conducând la secţionarea efectivă a continentului european în două mari blocuri politico-militare, sociale şi economice, în două sisteme de guvernare profund diferite.

Naşterea democraţiilor populare în Europa centrală şi sud-estică va coincide, în mod cu totul şi cu totul determinant, cu declanşarea conflictului bipolar cunoscut sub numele de Războiul Rece. Lipsit de conflicte militare majore rivalitatea dintre cele două tabere, translatată în cadru geografic, la axa Est-Vest, va conduce la crearea a două lumi diferite, atât în plan structural cât şi în cel social. Discrepanţa ideologică şi modul de reflexie asupra societăţii reprezintă în acest cadru sursa esenţială pentru apariţia decalajelor dintre cele două zone.

Pentru a da o ripostă competitivă ofensivei declarate a Vestului, Moscova trece la reorganizarea blocului comunist. În acest sens I.V. Stalin consideră că a trecut vremea declaraţiilor liniştitoare cu privire la fronturile populare şi guvernele de uniune naţională. Optând pentru varianta luptei deschise, liderul sovietic dă câştig de cauză facţiunii formate la Leningrad conduse de Andrei Jdanov, exponent al curentului ce susţinea promovarea luptei de clasă în orice condiţii. Acesta din urmă considera că angajamentul Marii Britanii în susţinerea rezistenţei din Grecia, la care se adăuga şi opţiunea S.U.A., exprimată prin Doctrina Truman, a cărei exemplificare o constituia Planul Marshall, nu erau decât semne făcute să determine radicalizarea opţiunii sovietice în dialogul cu Vestul. Potrivit lui Jdanov, era timpul propice pentru strângerea rândurilor în jurul Moscovei, considerată a fi „bastionul visului de egalitate şi fericire al omenirii”[1]. Era nevoie de o structură capabilă să coordoneze eficient activitatea partidelor comuniste considerate drept braţe ale revoluţiei internaţionale, al cărei epicentru era, bineînţeles, U.R.S.S. Preluând leitmotivele ideologiei ţariste, anume cele legate de imaginea Moscovei ca fiind cea de-a treia Romă, Jdanov translata această componentă imagologică în arealul luptei de clasă, al revoluţiei universale. Pentru a atinge scopul final, ideologul sovietic optează pentru crearea unui „centru de comandă” în cadrul căruia să fie reprezentate toate partidele comuniste existente. Scopul acestui organism era înainte de toate eliminarea tendinţelor centrifugale din sânul comunismului mondial, condiţie sine-qua-non pentru extinderea ulterioară.

Noua structură ia fiinţă în urma întâlnirii secrete ce are loc în septembrie 1947 la Szklarska Poreba, Polonia. Cu acest prilej se stabilesc strategia de intensificarea luptei revoluţionare şi implicaţiile acesteia pentru Europa Răsăriteană. Adunarea va „beneficia” de prezenţa reprezentanţilor partidelor comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Polonia, România, Iugoslavia şi U.R.S.S. Lucrările acestui conclav se axează pe identificarea căilor cele mai eficiente pentru a da o ripostă potrivită la ceea ce Stalin considera a fi comportamentul agresiv al imperialismului american. În acest sens, strategia lui Jdanov este considerată ca fiind cea mai nimerită, opţiunea sa pentru întărirea legăturilor dintre partidele comuniste existente fiind preferată de toţi cei prezenţi. Adunarea culminează cu punerea bazelor unui Birou de Informaţii al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, Cominform, cu sediul la Belgrad.

În ciuda faptului că această oganizaţie se dorea a fi un urmaş al mai vechiului Comintern, noul organism avea unele neajunsuri. În primul rând trebuie menţionată lipsa unei structuri şi a influenţei globale pe care fosta organizaţie o avea. Astfel componenţa Cominform-ului era limitată doar la câţiva membri — U.R.S.S., Polonia, Iugoslavia, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, Italia şi Franţa — neînglobând partidele influente angajate în războaie civile, în speţă cel chinez şi grec. În plus disonanţa acestuia era accentuată şi de absenţa partidelor est-german şi albanez, Cominform-ul fiind, încă din primele sale zile, lipsit de aura solidarităţii întregii lumi comuniste.

Cu toate acestea, graţie puterii de convingere a ideologului şef al Kremlinului, Cominformul va reprezenta unul dintre mijloacele cele mai eficiente de impunere a modelului sovietic. Abordând un stil radical şi complet lipsit de ambiguitate, Jdanov reuşeşte să impună accelerarea procesului de satelitizare a Europei Răsăritene. În aceste condiţii, varianta impusă de acesta prevedea distrugerea violentă a vechii orânduiri, combinată cu eliminarea tuturor duşmanilor, potenţiali sau reali. Pe ruinele vechilor societăţi trebuiau să se clădească instituţii noi, în realitate copii fidele ale celor sovietice conform celor afirmate de însuşi Jdanov — „lumea este împărţită în două tabere: tabăra imperialistă şi antidemocratică, condusă de S.U.A. şi tabăra antiimperialistă şi antidemocratică, condusă de U.R.S.S.”[2].

Cominformul va servi drept bază pentru atacul final asupra vechilor sisteme de guvernare, puternic erodate de acţiunile combinate ale partidelor comuniste infiltrate. Astfel în România procesul de aplicare a modelului susţinut de Jdanov va culmina cu abdicarea regelui Mihai, în decembrie 1947, şi proclamarea, ulterior, a Republicii Populare Române. Evenimente similare se vor desfăşura şi în celelalte state din Europa Răsăriteană. În Ungaria, comuniştii trec la ocuparea, rând pe rând, a tuturor ministerelor, proces ce culminează cu eliminarea ultimului obstacol împotriva înfiinţării unei „reale” democraţii populare, preşedintele republicii, Tildy. Acesta este silit să demisioneze la 30 iulie 1948, fiind înlocuit de Szakasits, preşedintele Partidului Muncitoresc Ungar.

Tacticile diversioniste folosite pentru schimbarea vechii ordini vor excela în cazul Cehoslovaciei, unde după ample greve şi manifestaţii, magistral regizate de elementele comuniste infiltrate în cadrul sistemului politic, Benes demisionează la 7 iunie 1948, fiind înlocuit de Clement Gottwald, ca preşedinte al Republicii Cehoslovacia. Procesul cunoaşte unele neajunsuri şi întârzieri în Polonia. Aici, deşi comuniştii beneficiau de puternicul sprijin al sovieticilor, la care se adăugau principalele posturi în cadrul guvernului, rezistenţa naţională anticomunistă se dovedeşte extrem de puternică. Urmare a situaţiei nou create comuniştii trec la „pacificarea”, destul de violentă, a acestor insule de rezistenţă. În primul rând, atacurile se concentrează asupra Bisericii catolice, principalul punct de rezistenţă al societăţii poloneze. Datorită statutului său supranaţional, conferit în mare măsură de legăturile deosebit de strânse cu Vaticanul, Biserica reprezenta, în ciuda permanentelor atacuri comuniste, unicul culoar de susţinere internaţională. Cu toate acestea, înalţii prelaţi polonezi nu vor reuşi să tempereze ofensiva comunistă. În aceste condiţii, alegerile din ianuarie 1947, desfăşurate într-o atmosferă de teroare, vor conferi superioritatea absolută blocului politic condus de comunişti. Obţinând puterea politică, comuniştii îşi vor elimina, rând pe rând, aliaţii electorali reuşind, ca până la finele anului 1947, să câştige dominanţa în cadrul conducerii de la Varşovia.

Obţinerea puterii politice absolute reprezenta primul pas pe calea uniformizării societăţilor răsăritene, după chipul şi asemănarea Moscovei. Conform celor enunţate de Jdanov, noile state comuniste trebuiau să-şi desăvârşească organizarea, sub directa îndrumare a liderilor sovietici, prin „reformarea” tuturor sectoarelor. La adăpostul sloganurilor confecţionate de comisarii politici trimişi de Moscova, noile regimuri declanşează o vastă operaţiune de creare a unor noi societăţi, posibile numai prin permanentizarea luptei de clasă, eliminarea duşmanilor imperialişti şi centralizare economică.

Atacul lansat asupra societăţilor răsăritene se va dovedi, însă, mult mai dificil decât „simpla” înlăturare a duşmanilor politici. Structurile relaţionale constituite într-o evoluţie logică şi absolut normală erau capabile să opună o rezistenţă pertinentă în faţa ideologiei comuniste. Conştienţi, pe deplin, de această realitate, sovieticii vor trece, în primă fază, la lichidarea totală a partidelor tradiţionale şi a organizaţiilor publice, lipsind în acest mod popoarele din zonă de posibilitatea afirmării proprii voinţe.

Procesul de distrugere a societăţii civile este îndreptat către ţărănime, grupul social cel mai numeros în statele din zonă. Regimurile comuniste nu se limitează doar la o aşa-zisă reformă agrară, în stil clasic, prin deposedarea efectivă de pământuri, ci trec la eliminarea directă a ordinii sociale a ţărănimii tradiţionale. La adăpostul confortabil oferit de preluarea puterii politice comuniştii vor orchestra o serie de arestări şi simulacre de procese împotriva ţăranilor înstăriţi, reuşind, în cele din urmă, decapitarea elitei ţărăneşti. La toate acestea se adaugă colectivizarea, ce viza, înainte de toate, adâncirea dependenţei ţăranului faţă de stat, prin pierderea oricărei posibilităţi de a-şi putea asigura existenţa din resurse proprii. Confruntată cu acest val nimicitor, lumea satului nu va putea rezista, cedând spre a fi complet aservită.

În acelaşi ton, burghezia şi, în general, elita economică urbană este a doua pe lista propagandei comuniste. Şi de data aceasta, expansiunea comunistă găseşte rapid un leitmotiv care să justifice eliminarea formelor de proprietate individuală din economiile statelor din zonă. Naţionalizarea va deveni cuvântul de ordine al anilor postbelici. Acţiunile orchestrate, şi atent coordonate de Moscova, urmează acelaşi tipar, similar cu cel folosit în cazul ţărănimii. Decapitarea elitei burgheze este însoţită de confiscări, eliminări fizice, arestări, deportări şi, nu în cele din urmă, instituirea controlului până la sufocare asupra profesiilor liberale. Procedura va fi rapidă, încă din 1950, în Bulgaria, Polonia şi Cehoslovacia, sectorul privat dispărând definitiv. Noul slogan lansat , cel al „luptei împotriva speculei”, va fi un paravan perfect pentru lichidarea marilor capitalişti. Amploarea violenţei acestui proces este dată de numărul deosebit de mare al condamnărilor, cum este cazul Poloniei unde, în 1949, se ajunsese la identificarea a 64.680 cazuri de speculă şi, implicit, condamnarea unui număr mult mai mare de oameni nevinovaţi proveniţi cu precădere din rândurile elitei capitaliste central şi sud-est europene.

Intelectualitatea reprezintă un subiect predilect al terorii sovietice. Indiferent de statutul şi zona în care se aflau exponenţii culturilor naţionale, elita intelectuală va fi supusă unui proces de decimare prin care se urmărea în fapt eliminarea culturii tradiţionale în favoarea celei de tip nou, comunistă.

Procesul de creare a unei noi societăţi bazată pe modelul comunist sovietic impune, conform tezelor ateiste, exacerbate de Lenin şi, ulterior, de Stalin, eradicarea religiei şi distrugerea Bisericilor. Noua alegere este „justificată” de statutul special de care instituţiile ecleziastice naţionale se bucurau, ceea ce le transforma în puternice avanposturi ale luptei împotriva terorii comuniste. În acest cadru se impune o diferenţiere netă între tacticile adoptate de comunişti faţă de cele două biserici majoritare în zonă — ortodoxă şi catolică. În perioada premergătoare câştigării puterii politice, comuniştii, beneficiind de experienţa moscovită, s-au dovedit deosebit de prudenţi, evitând ciocnirile frontale cu bisericile naţionale. Acest fenomen se datorează, în mare măsură, raţiunilor politice, comuniştii fiind conştienţi de importanţa pe care Biserica o reprezenta în cadrul societăţilor central şi sud-est europene. Câştigarea puterii politice va puncta despărţirea dintre cele două tabere, regimurile comuniste trecând la „disciplinarea generală”. Pentru a-şi atinge scopul de a reduce influenţa Bisericii asupra societăţii, comuniştii aplică metode diverse, combinând teroarea cu tentativele de corupţie şi infiltrare a ierarhiei cu elemente de tip nou, comuniste.

Primul pas pe acest drum presărat cu numeroase victime a fost făcut în Albania unde, încă din 1945, primatul Gaspar Thaci, arhiepiscop de Shkoder, moare în timpul arestului la domiciliu ordonat de poliţia secretă. Va urma arhiepiscopul de Durres, Vincent Prendushi, condamnat la 30 de ani de muncă forţată. Represiunea continuă cu o lungă serie de asasinate ce duc la decapitarea instituţiei ecleziastice albaneze[3].

Ofensiva comunistă vizând atingerea statutului de societate laică va continua prin reducerea rolului social al Bisericii. Acest lucru nu putea fi posibil decât prin ajustări legislative. Astfel noile legislaţii adoptate de regimurile comuniste prevăd laicizarea stării civile, a căsătoriilor şi mai ales secularizarea instituţiilor şcolare şi a spitalelor. Distrugerea autorităţii ecleziastice culminează cu dizolvarea treptată a asociaţiilor religioase precum şi a presei creştine.

Arsenalul propagandistic îndreptat împotriva Bisericii nu va lăsa nimic la voia întâmplării. Astfel, regimurile comuniste infiltrate în conducerile politice ale statelor din zonă orchestrează numeroase procese prin care se dorea discreditarea clerului tradiţional şi, în cele din urmă, înlocuirea acestuia cu noile eşaloane preoţeşti, mult mai uşor de manevrat. Cu toate acestea, puternica simpatie de care instituţiile religioase se bucurau în rândul populaţiei, le confereau acestora capacitatea de a se opune cu tărie valului represiv declanşat de comunişti.

Supuse terorii roşii, Biserica este nevoită să accepte autoritatea regimurilor comuniste în schimbul acordării de către acestea a dreptului de a exista. În acelaşi timp, capitularea va fi urmată de izolarea internaţională, în plan religios, vizibilă în special pentru catolici, Biserica fiind nevoită să rupă jurământul de credinţă faţă de autorităţile externe, în speţă Vaticanul. La fel stau lucrurile şi pentru Biserica ortodoxă, aceasta fiind nevoită să-şi „reevalueze” poziţia faţă de patriarhia constantinopolitană în favoarea celei moscovite. În noul context creat, noile relaţii stat-biserică sunt oficializate prin acorduri ce vin să traseze limitele influenţei autorităţii ecleziastice în cadrul societăţii, precum şi a gradului de relativă autonomie de care aceste instituţii se mai puteau bucura. Deşi, în marea lor majoritate, aceste acorduri consacrau aservirea Bisericii, există şi excepţii. Este cazul Bisericii poloneze care reuşeşte să obţină un aranjament special, avantajos pentru menţinerea unui statut de autonomie faţă de statul comunist. Astfel, acordul semnat la 14 aprilie 1950, prevedea angajamentul respectării de către credincioşi a autorităţii statului şi a legilor sale, acceptarea limitării intervenţiei pontificale la „problemele de credinţă şi jurisdicţie ecleziastică”. În contrapartidă statul se angaja să nu se amestece în problemele de cult, să menţină Universitatea catolică de la Lublin, precum şi autorizarea presei şi a publicaţiilor catolice. Dar realităţile poloneze se vor dovedi mult mai greu de depăşit decât litera acordului. Susţinută de Vatican, Biserica poloneză, în frunte cu cardinalul Şt. Wyszyński, va declara, trei ani mai târziu, reluarea luptei împotriva regimului comunist, o luptă deosebit de dură şi fără concesii.

În plan instituţional, noile regimuri politice instalate prin impunerea propriei voinţe a liderului sovietic, vor îmbrăca haina similarităţii. Încă din momentul venirii la putere, comuniştii se mobilizează în a dota noile conduceri politice cu arsenalul legislativ necesar consolidării, cât şi a legitimării propriei cuceriri. Linia directoare trasată de Moscova se regăseşte şi în acest domeniu, impunând şabloanele instituţionale sovietice. Într-o adevărată cavalcadă, statele intrate în sfera de influenţă sovietică vor fi „dotate” cu texte fundamentale inspirate din Constituţia Uniunii Sovietice din 1936, considerată pe întregul parcurs al conducerii lui Stalin, ca „cea mai democratică din lume”. Acestea veneau să autentifice noile implanturi politice cunoscute sub numele de democraţii populare. Conform noilor reglementări izvorâte din constituţiile populare, puterea politică emana de la popor, după cum era cazul Bulgariei. Existau şi diferenţe, termenul de popor suferind unele interpretări restrictive în sensul sublinierii segmentului muncitoresc al populaţiei (Albania, Polonia şi România). În antiteză celelalte clase sociale care, conform teoriilor cominformiste, trăiau din exploatarea muncitorilor şi ţăranilor, trebuiau limitate, eliminate, lichidate (Polonia).

Izul democratic era redat prin faptul că puterea politică se exprima prin vot universal. Dar numai pe listele unice de candidaţi ale partidelor comuniste nu se putea clădi o societate democratică. Rezultatul alegerilor trebuia, în teorie, să desemneze reprezentanţii poporului în organul suprem al puterii de stat care, în majoritatea ţărilor căzute pradă comunismului, era o „adunare unică” (Dieta poloneză, Marea Adunare Naţională în România şi Bulgaria etc.). Autoritatea legislativă cu care aceste instituţii erau înzestrate, le permiteau desemnarea instanţelor executive (Consiliul de miniştri –noile guverne), administrative şi judecătoreşti. Singurele diferenţe în cadrul blocului comunist erau reprezentate de U.R.S.S., Iugoslavia şi R.D.G., care aveau un sistem bicameral. De inspiraţie sovietică, constituţiile acestor trei state plasau, în chiar centrul organizării statului, sistemul federal, ca o rezultantă a diversităţii etnice, pe de-o parte, dar şi a organizării de tip federal antebelic (cazul Germaniei Răsăritene). Constituţia iugoslavă stabilea o cameră federală respectiv cea a naţionalităţilor, iar cea germană, Camera a Poporului şi a Provinciilor.

În aproape toate ţările comuniste, funcţiile legislative şi de reprezentare a executivului erau cumulate de un organ colegial – Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Şi în acest caz existau excepţii cum ar fi cazul Cehoslovaciei care, prin constituţia din mai 1948, conferise preşedintelui toate prerogativele unui şef de stat. Deşi, în teorie, cetăţenii se bucurau de drepturi şi libertăţi civile şi sociale, noile texte fundamentale proclamau că acestea pot fi automat retrase în cazul în care sunt folosite împotriva ordinii stabilite de schimbările politice izvorâte în perioada postbelică. Proclamând voinţa clasei muncitoare la rang de politică oficială, partidele comuniste rămâneau, în fapt, principalele elemente de comandă în cadrul statelor aflate sub hegemonia sovietică.

Note

  1. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pg.45.
  2. J. François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pg. 27.
  3. Dovadă a “realizărilor” în acest domeniu, în 1967, Enver Hodja declara că Albania a devenit primul stat ateu din lume. În plus, gazeta “Neudoni” anunţa cu reală mândrie că toate moscheile şi bisericile fuseseră demolate sau închise; vezi în Stèphane Courtois (coord.), Cartea neagră a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pg.381.

Bibliografie minimală

  • Courtois, Stèphane (coord.), Cartea neagră a comunismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998
  • Gardner, Lloyd C., Sferele de influenţă – Împărţirea Europei de către marile puteri la München şi Ialta, Editura Elit, Bucureşti, 1993.
  • Soulet, François J., Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
  • Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iaşi, 1997