Studiu:Yalta şi naşterea democraţiilor populare. Sovietizarea Europei centrale şi de sud-est

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Yalta şi naşterea democraţiilor populare. Sovietizarea Europei centrale şi de sud est
autor: prof. George Marcu

Anul 1945, ce aduce victoria pentru Aliaţi asupra Germaniei naziste va debuta, în mod practic, pe câmpurile de luptă, sub auspiciile unităţii aliate. La conturarea acestei situaţii, ce poate părea contrariantă având în vedere disensiunile existente în tabăra coaliţiei învingătoare — în special cele legate de ordinea postbelică — a contribuit în mare măsură ofensiva germană declanşată în Ardeni. În disperare de cauză, Führerul îşi greşise planurile considerând că o nouă ofensivă va reuşi să ascută la maximum disensiunile din interiorul taberei aliate şi, nu în cele din urmă, să dea un plus de concreteţe antipatiei occidentale faţă de Soviete. Criza reală pe care ultima zvâcnire militară a Germaniei o provocase nu va face altceva decât să întărească opţiunea pentru continuarea colaborării între aliaţii vestici şi colosul răsăritean, în detrimentul unei eventuale păci cu Berlinul. La toate acestea venea să se adauge şi convingerea fermă a strategilor americani, potrivit căreia prezenţa trupelor sovietice era mai mult decât necesară, în special pe frontul Extremului Orient. În acest spirit, tocmai pentru a obţine angajamentul militar al Moscovei, primul ministru britanic Winston Churchill va interpela conducerea sovietică cerându-i lui I.V. Stalin deschiderea, în luna ianuarie, a unui nou front. Sesizând oportunităţile deschise prin această „ofertă”, liderul sovietic se va declara de acord promiţând o ofensivă pe scară largă dar numai în a doua jumătate a lunii ianuarie 1945[1]. Churchill, neanalizând foarte lucid implicaţiile, se va declara deosebit de impresionat. Ofensiva sovietică va demara la scurt timp după convorbirea de la Moscova, mai precis în momentul în care „cei trei mari” erau în drum spre Yalta. Conform planului, armatele sovietice înscriau deja, pe tabela Moscovei, avantaje deosebite având drept scop fundamental întărirea propriei poziţii spre a putea obţine avantaje, ulterior, la masa negocierilor.

Spre deosebire de mult mai pragmaticul lider sovietic, liderii occidentali, animaţi de un pacifism îmbibat de o superbă inconştienţă, vedeau în Stalin un aliat onest şi integru, nedorind să accepte ideea unui act „mârşav” din partea acestuia. Protocolul Conferinţei desfăşurate la Yalta reflectă această viziune optimistă ce anima pe aliaţii occidentali. Raliaţi în jurul ideii de instaurare a unei „pax mundi” cât mai rapidă, liderii victorioşi puneau bazele unui nou instrument de menţinere a păcii — omiţând dezastrul precedentei experienţe interbelice — numit Naţiunile Unite. Proiectul internaţional era privit de anglo-americani ca o unică alternativă pentru cooptarea sovieticilor într-un viitor sigur şi prosper. Îndârjirea americană în a atrage Moscova la această iniţiativă, lăudabilă ca intenţie dar fără a fi o realitate concretă mai ales în condiţiile sfârşitului de război, făcea ca eventualele concesii făcute sovieticilor să fie mult mai uşor trecute cu vederea.

Protocolul mai cuprindea o listă a altor 13 acorduri între puterile aliate, ce serveau drept fundament constituţionalo-juridic pentru organizaţia proiectată. La loc de frunte se plasa „Declaraţia asupra Europei Eliberate” introdusă de preşedintele american F.D. Roosevelt la sfârşitul lucrărilor şi acceptată doar cu câteva mici modificări şi fără discuţii interminabile. În acest document, Stalin, Churchill şi Roosevelt îşi declarau „acordul mutual în a-şi concerta, pe perioada temporară de instabilitate în Europa eliberată, politicile de a asista popoarele din statele europene, foste aliate ale Axei, în rezolvarea problemelor economice şi politice presante”. În plus ei declarau că „cele trei guverne vor asista, în comun, popoarele din orice stat european eliberat sau fost satelit al Axei […] pentru formarea autorităţilor guvernamentale interimare, care să înglobeze o largă reprezentare a tuturor elementelor democratice din cadrul populaţiei şi înfiinţarea, cât mai rapidă, prin alegeri libere, a unor guverne care să răspundă voinţei poporului”. Concluzionând, „cei trei” îşi reafirmau credinţa în principiile enunţate de Charta Atlanticului, Declaraţia naţiunilor Unite, precum şi determinarea de a construi, în deplină cooperare cu alte „naţiuni iubitoare de pace” o nouă ordine mondială dedicată păcii, securităţii, libertăţii şi bunăstării omenirii.

Acest document, pregătit de către Departamentul de Stat al S.U.A., era în fapt parte integrală a propunerii Casei Albe referitoare la înfiinţarea unei Înalte Comisii Europene compuse din U.R.S.S., Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite. Aceasta se dorea a fi un instrument capabil să asiste procesul de înfiinţare a unor guverne populare precum şi cel de refacere economică în statele europene.

În ciuda aspectelor teoretice „Declaraţia”, aprobată de conferinţă, nu furniza garanţii directe formaţiunilor guvernamentale — democratice, din spaţiul ocupat de sovietici. Formulări precum „concertarea eforturilor”, „consultarea reciprocă asupra măsurilor necesare”, lipseau puterile vest-europene de posibilitatea implicării directe în procesul de tranziţie al statelor din Europa Centrală şi de Sud-Est. din această perspectivă nu era greu de ghicit cine avea de câştigat date fiind atuurile redutabile pe care Moscova le avea prin prezenţa propriilor trupe în acest spaţiu.

Aranjamente speciale vor fi inaugurate, în urma conferinţei desfăşurate la Yalta, în cazul Poloniei, dar numai sub forma implementării, în termeni generali, a frazeologiei „Declaraţiei”. Aceste prevederi autorizau comisia formată din V. Molotov – ministrul de externe sovietic şi doi ambasadori vestici la Moscova (Averell Harimann şi A. Clark Kerr) să iniţieze consultări cu polonezii pentru formarea unui guvern bazat pe o largă reprezentare democratică. Acceptarea, în comun, a acestei declaraţii asupra viitorului polonez, se va dovedi un obiectiv mult mai greu de atins decât asumarea de către cele trei mari puteri a Declaraţiei asupra Europei Eliberate. Problema Poloniei va fi discutată de 7 – 8 ori în cadrul sesiunilor plenare ale conferinţei, un acord asupra acestei probleme fiind dificil de atins. În cele din urmă, se va stabili ca guvernul provizoriu polonez, deja existent, şi care beneficia de recunoaşterea şi susţinerea sovieticilor, să fie reorganizat prin includerea liderilor politici democratici atât din Polonia cât şi străinătate. Cu toate acestea, lipsa oricăror garanţii, în afara „bunei-credinţe” a Moscovei, nu era de natură să îmbunătăţească soarta polonezilor, în condiţiile ocupării întregului teritoriu de către Armata Roşie.

În acelaşi spirit de ambiguitate se vor desfăşura discuţiile asupra Iugoslaviei. Cele trei mari puteri vor conveni să „recomande” mareşalului I.B. Tito colaborarea cu cu reprezentanţii exilaţilor iugoslavi în vederea constituirii unui nou guvern cu o largă reprezentare a spectrului politic. Această recomandare venea ca o prelungire a acordurilor[2] deja existente între Tito şi premierul Subaski, reprezentantul guvernului iugoslav în exil. Considerându-l nesatisfăcător, Curchill şi A. Eden vor propune două amendamente prin care se încerca lărgirea bazei reprezentative a noului organism legislativ prin participarea foştilor parlamentari de la Belgrad care nu colaboraseră cu trupele germane de ocupaţie. În dorinţa de a vedea diminuată influenţa partizanilor conduşi de Tito, vesticii prevedeau, prin intermediul celui de-al doilea amendament, ca acest organism să fie recunoscut ca Adunare Constituantă, ce era programată să intre în funcţiune după ce întregul teritoriu iugoslav ar fi fost eliberat.

Sesizând tentativa anglo-americană, Stalin va refuza să accepte aceste amendamente reuşind, în cele din urmă, să-şi facă impusă voinţa sub forma unui compromis ce prevedea ca după formarea noului guvern acesta urma să acţioneze în spiritul celor două amendamente. Ca şi în cazul celorlalte prevederi ale Conferinţei de la Yalta, neputinţa occidentalilor în a stopa expansiunea sovietică, Iugoslavia era lăsată în voia sorţii, mai precis a lui Tito şi a acoliţilor săi comunişti.

În primăvara anului 1945 acţiunile lui Stalin nu indicau prezenţa unui plan elaborat pentru comunizarea Europei centrale şi de Sud-Est. În primă fază expansiunea comunismului se va limita la ocuparea militară a statelor din zonă, ceea ce asigura, în mod direct, timpul necesar pentru alcătuirea întregului eşafodaj necesar implementării sistemului sovietic. Armata Roşie va fi, prin urmare, unul dintre mecanismele, de departe cel mai important, ce va permite Moscovei să acţioneze unilateral spre a-şi face impusă voinţa, fără a ţine cont de prevederile, emblematice, ale Conferinţei de la Yalta.

În acelaşi timp, trebuie menţionaţi şi alţi factori ce au concurat cu succes la „afirmarea” comunismului răsăritean. În prim-plan se plasează tendinţa accentuată a puterilor vestice care, în spiritul programului elaborat la Yalta, se arătau dornice de a recunoaşte interesele speciale ale Moscovei în acest spaţiu. Dezangajarea vestică se dorea a fi un răspuns la cererile vehemente ale U.R.S.S. referitoare la asigurarea propriei securităţi. În acelaşi timp vesticii considerau că numai o politică conciliantă faţă de sovietici ar putea atrage colosul răsăritean în cadrul instituţionalizat al Naţiunilor Unite, de unde ar fi putut, în opinia acestora, să-i controleze mişcările.

Din păcate, occidentalii scăpau din vedere aspectul esenţial al problemei şi anume determinarea Moscovei de a recupera, în primă fază, teritoriile pierdute de regimurile trecute şi, nu în cele din urmă, extinderea acestora, la adăpostul nevoii de securitate trâmbiţată de diplomaţia sovietică cu orice prilej. Precedentele acestei politici datează încă din perioada de debut a celui de-al Doilea Război Mondial, actul inaugural fiind semnat, de această dată, cu Hitler. Urmare directă a acestei înţelegeri, Moscova îşi extinde influenţa asupra Finlandei, Estoniei, Letoniei, Basarabiei cât şi a unei părţi din Polona. La nici o lună distanţă, un nou protocol venea să sporească zona de influenţă comunistă prin înglobarea Lituaniei. După cum Stalin însuşi afirma: „cine ocupă un teritoriu îşi impune propriul sistem social, atât de departe cât poate avansa armata sa”, începând din 1944 Armata Roşie se îndreaptă spre Balcani şi Europa Centrală având drept scop devansarea forţelor anglo-americane. Aceştia din urmă nu vor face nimic spre a stopa înaintarea sovietică. Americanii se opresc în Cehoslovacia refuzând să participe la eliberarea oraşului Praga. În Germania, ofensiva va fi stopată paradoxal la Elba cedând sovieticilor Turingia, Saxonia şi Meklenburg. Beneficiind de aceste acte complet iraţionale, regimul sovietic se va instala ca „eliberator” în România, Bulgaria, Ungaria, părţile orientale ale Austriei şi Germaniei şi ca aliat, în Polonia şi Cehoslovacia.

Până la sfârşitul războiului, U.R.S.S. îşi va extinde autoritatea asupra întregii Europe Răsăritene şi, parţial, în Europa Centrală. Din acest moment istoria acestui spaţiu va fi dominată de aspectele unilaterale ale relaţiilor dintre guvernele locale şi Moscova. Se punea problema compactizării acestui spaţiu într-un bloc comunist fidel politicii promovate de Moscova şi de această dată Armata Roşie va juca rolul esenţial în impunerea hegemoniei sovietice precum şi în eliminarea oricăror forme de independenţă sau nesupunere faţă de regimul comunist. Prin ocuparea militară a statelor est-europene, capii armatei sovietice deveneau, în realitate, adevăraţii lideri fiind în poziţia de a susţine sau demite autorităţile locale şi, nu în ultimul rând, de a interveni în treburile interne ale statului respectiv. Ocupanţii îşi vor extinde controlul asupra presei, instituind cenzura asupra oricărei publicaţii ce se făcea vinovată de a publica materiale antisovietice sau îndreptate împotriva comunismului. Mai mult decât atât, ocupaţia militară „beneficia” de suportul poliţiei sovietice, având autoritatea totală asupra vieţii politice şi sociale din ţările supuse procesului de sovietizare. Violenţa regimului impus va atinge cote deosebit de înalte, afectând toate segmentele vieţii social-politice ale statelor în cauză. Rezultatul va fi decimarea elitelor politice şi culturale precum şi distrugerea simbolisticii naţionale. În acest cadru, teroarea sovietică se va focaliza asupra celor două instituţii fundamentale ale oricărui stat – Biserica şi Armata. Represiunile vor atinge, cu precădere, conducerea celor două instituţii reuşind să decimeze întregul corp de elită al armatelor statelor din zonă, ofiţeri importanţi sunt acuzaţi şi judecaţi ca fiind criminali de război, conspiratori etc. Teroarea se va extinde şi asupra populaţiei civile, unităţile Armatei Roşii făcându-se responsabile de numeroase atrocităţi. Mii de civili sunt arestaţi şi deportaţi în lagărele sovietice de unde mulţi nu se vor mai întoarce. La adăpostul forţelor militare sovietice se produc violenţe extinse la scară largă, de acestea făcându-se vinovate grupările politico-militare aliate sovieticilor. Este cazul Iugoslaviei şi Cehoslovaciei unde unităţile de partizani se vor lansa în campanii prelungite de „pedepsire” a minorităţilor maghiare, respectiv germane. Toate acestea făceau parte dintr-un plan amplu de creare a unui climat de nesiguranţă şi teroare ce ar fi favorizat introducerea sistemului politic de conducere, după chipul şi asemănarea modelului promovat de Stalin.

În planul terorii sovietice instaurate simultan cu ocuparea militarea efectivă a spaţiului răsăritean se înscrie propaganda de sorginte bolşevică îndreptată, cu precădere, împotriva societăţii civile cu intenţia clară de a atrage sprijinul populaţiei faţă de elementele comuniste. Repertoriul propagandistic va îngloba, după cum era de aşteptat, aspectele naţionale — pe care şi le va subordona pentru atingerea scopului aservirii generale a societăţilor est-europene — caracteristice acestei zone. Conştient de existenţa unei tradiţiilor naţionale, deosebit de puternice în acest teritoriu, Stalin va marşa, în discursul său, pe leitmotivele tradiţionale ale imperialismului rus. Panslavismul va ocupa, prin urmare, un loc deosebit în acest cadru, Moscova exprimându-şi sprijinul pentru curentele naţionaliste din zonă. Aici se plasează şi convocarea primului Congres Pan-Slav de după război la Belgrad (decembrie 1946), sub auspiciile căruia toate popoarele slave se adunaseră spre a sărbători victoria, precum şi întărirea legăturilor cu Moscova, socotită drept apărătoarea ideii pan-slaviste în Europa şi chiar în lume.

Alături de simbolistica naţionalistă a discursului, propaganda sovietică va specula dificultăţile economice cu care statele din acest perimetru geografic se confruntau în perioada de după război. Astfel, această situaţie va fi folosită pentru eliminarea elementelor capitaliste din industrie şi agricultură, ca prim pas pentru aplicarea modelului sovietic. Disperarea populaţiei confruntată cu lipsa alimentelor va fi, la rândul său, speculată de agenţii propagandistici ai U.R.S.S., încercându-se atragerea către noua ordine propusă de Stalin.

Implementarea unui sistem politic fidel Moscovei nu ar fi fost posibilă fără prezenţa unor grupări comuniste în interiorul vieţii politice a fiecărui stat, aşa-numite capete de pod, prin intermediul cărora procesul de comunizare putea să avanseze. Trebuie spus faptul că prezenţa trupelor sovietice va juca un rol determinant în acest cadru, grupările comuniste, supuse încă din anii ’30 unui amplu proces de comunizare, putând emite pretenţii la conducerea politică a statelor din acest spaţiu. Este lesne de înţeles, în aceste condiţii, ascendentul pe care aceste embrioane staliniste îl vor căpăta rapid asupra întregului evantai politic zonal. Sub conducerea atentă a guvernului sovietic, acestea îşi vor atrage susţinerea grupărilor desprinse din partidele tradiţionale locale, speculând vanităţile figurilor politice, amăgindu-le cu speranţa supravieţuirii politice. Funcţionând ca unelte fidele sovieticilor, partidele comuniste se vor angaja într-o vastă operaţiune de distrugere a opiniei politice tradiţionale. Promovând un discurs propagandistic centrat pe critica deficienţelor orânduirii de tip capitalist, partidele comuniste se vor infiltra în sânul mişcării muncitoreşti, sfârşind prin a şi-o aservi.

În plan cultural, comuniştii vor trece la anihilarea tuturor curentelor critice şi, în egală măsură, de impunere a marxism-leninismului aşa cum era el prezentat de Stalin. Modelul ideologic unic, promovat de Moscova prin intermediul grupărilor politice comuniste, viza crearea unui nou tip uman, cu trăsături comunitare, lipsit de voinţă proprie şi cu atât mai puţin de iniţiativă, depăşind astfel graniţa transformărilor sociale.

Cu toate acestea, procesul de preluare a puterii de către comunişti nu se dovedea a fi unul uşor. Această situaţie se datora în mare măsură dimensiunilor reduse, cu excepţia Cehoslovaciei, ale partidelor comuniste, precum şi slabei aderenţe pe care acestea le aveau în cadrul societăţii civile. Pe deplin conştient de aceste realităţi, Stalin va opta pentru varianta constituirii unor organizaţii politice care să coalizeze un spectru cât mai larg al eşicherului politic sud-est european. Astfel, statele căzute sub dominaţia sovietică vor fi „dotate” cu aşa-numitele „fronturi” alcătuite din formaţiuni politice mai noi sau mai vechi, precum şi micile partide apropiate comuniştilor. Scopul acestor structuri era câştigarea alegerilor spre a putea deschide calea accederii membrilor comunişti la posturile cheie. Pasul următor va consta în apariţia, cu concursul trupelor sovietice staţionate în teritoriu, a „guvernelor de uniune” ai căror membri proveneau din fronturile alcătuite din partidele de stânga. Din acest cadru se detaşează România unde, din iunie 1944, este constituit Frontul Democratic, alcătuit din reprezentanţi ai Partidului Comunist, Partidul Social-Democrat şi Partidul Naţional Ţărănesc. Noua formaţiune politică va contribui la formarea guvernelor de coaliţie conduse de generalii Sănătescu, respectiv Rădescu. Procesul de comunizare va fi continuat prin formarea Frontului Naţional de Independenţă din Ungaria (noiembrie 1944), alcătuit din reprezentanţii micilor proprietari, naţional-ţărănişti şi, bineînţeles, comunişti. Această formaţiune desemnează, la 21 decembrie, un guvern provizoriu aflat sub controlul unei comisii militare conduse de mareşalul sovietic K. Voroşilov, reprezentantul sovietic din Ungaria. Lucrurile se vor repeta şi în Bulgaria, unde Frontul Patriei, constituit, încă din 1942, cu participarea partidelor comunist, social-democrat şi ţărănist, obţine la alegerile din noiembrie 1945, mai bine de 88%[3] din voturi.

Seria victoriilor facile va continua şi în Cehoslovacia. Nici în Cehoslovacia . Aici, în ciuda existenţei unui real guvern în exil, condus de E. Beneş, pătrunderea comunismului se va dovedi un proces foarte rapid şi, în egală măsură, lipsit de convulsii. Acest lucru se datorează în primul rând preşedintelui Beneş care, spre deosebire de omologul său polonez, va opta pentru calea dialogului până la contopire cu sovieticii. În căutarea unei formule de supravieţuire politică pentru perioada postbelică, liderul cehoslovac va ajunge la un acord cu secretarul general al Partidului Comunist, Klement Gottwald, aflat la Moscova. În baza acestei înţelegeri urma să se formeze un guvern de uniune naţională al cărui şef va fi numit din rândurile partidului ce va obţine cel mai mare număr de voturi în urma alegerilor. Lucrurile nu vor fi lăsate la voia întâmplării, propaganda comunistă subvenţionată şi coordonată activ de Moscova va conduce la formarea unui Front Naţional — partidele populare, socialist-naţional, social-democrat şi comunist, atât cehe cât şi slovace — ce va forma un guvern de uniune naţională la 5 aprilie 1945.

Procedeele folosite în aceste state nu vor da rezultatele scontate şi în Polonia. Dificultăţile erau accentuate de prezenţa în teritoriul polonez a unei armate naţionale („Armata Interiorului”), provenită din organizaţiile de rezistenţă ce se distinseseră în lupta împotriva ocupanţilor nazişti. Din această perspectivă, deşi Polonia era considerată ca fiind singura ţară aliată a Moscovei, metodele de implementare a sistemului sovietic trebuiau să fie altele. Atenţia sovieticilor se va focaliza pe atingerea a două obiective: distrugerea Armatei de Interior şi înfiinţarea unui embrion politic comunist. Graţie abilului joc de culise combinat cu măsurile drastice aplicate de Armata Roşie, sovieticii nu vor reuşi să distrugă forţele armate poloneze, permiţând astfel Comitetului de Eliberare – formaţiune de sorginte comunistă înfiinţată la Lublin – să se proclame ca fiind unicul guvern al Poloniei. Cu toate acestea, demersul sovietic se va lovi de rezistenţa înverşunată în sensul neacceptării de către guvernul polonez din exil a oricărei forme de dialog cu formaţiunea similară din Lublin. La toate acestea vin să se adauge şi insistenţele aliaţilor vest-europeni, consemnate şi cu prilejul Conferinţei de la Yalta, de a lărgi reprezentarea spectrului politic în cadrul autoproclamatului guvern polonez. Propaganda sovietică se va lansa într-un amplu proces de constituire a unor formaţiuni politice ce păreau a nu fi de sorginte comunistă. Luându-şi denumiri ale partidelor tradiţionale poloneze acestea aveau un dublu scop, anume acela de a adormi vigilenţa occidentală precum şi de a substituit atenţia electoratului polonez de la intransigenţa guvernului din exil. În aceste condiţii, la adăpostul acestor noi formaţiuni politice sovieticii vor reuşi să discrediteze imaginea exilaţilor polonezi precum şi a supravieţuitorilor Armatei Interiorului. În acelaşi timp, campania electorală este marcată de puternicele presiuni ale membrilor comunişti, ceea ce va conduce la asumarea de către aceştia a posturilor cheie la nivelul administraţiei locale. Graţie acestor măsuri punitive, alegerile vor fi doar o imensă farsă, guvernul constituit în iulie 1945 având în compunere din cei 21 de membri, 17 proveniţi din rândurile Comitetului de la Lublin.

Procesul de aservire totală a spaţiului central şi sud-est european va decurge mult mai uşor în Iugoslavia unde victoria armatei de rezistenţă condusă de Tito plasa simpatizanţii comunişti într-o poziţie excelentă de a prelua frâiele puterii. Urmare a acestei situaţii, la 7 martie 1945, Tito, conform acordului semnat în decembrie 1944 cu Subanici, reprezentantul casei regale sârbeşti aflate în exil, va înfiinţa un guvern dominat de comunişti[4], dar care îngloba şi câţiva reprezentanţi ai partidelor aflate în exil, dar nu în mod satisfăcător pentru a conferi caracterul democratic[5] cerut de aliaţii occidentali. Puterea reală era în mâinile lui Tito şi, implicit, a susţinătorilor săi sovietici. În aceste condiţii, preluarea controlului asupra administraţiei locale, precum şi înlăturarea oricăror forme de rezistenţă, se vor dovedi deosebit de facile, dată fiind şi prezenţa unei armate de partizani fidelă conducerii nou-constituite.

Un caz aparte, în cadrul democraţiilor populare postbelice, îl constituie Albania. Aici procesul de transfer al puterii se datorează în mare măsură victoriei depline înregistrată de Frontul Naţional de Eliberare. Deşi vechiul regim al regelui Ahmed Zog beneficia de sprijinul asiduu al Marii Britanii, F.N.E. va reuşi să obţină, pe parcursul războiului mondial, dominaţia asupra celei mai mari părţi a statului . Ca urmare a acestei situaţii, la 24 mai 1944, forţele ce constituie F.N.E. organizează un congres la Pernet care pune bazele unui parlament provizoriu. În acelaşi timp, forţele de eliberare stau la baza formării unui guvern provizoriu, numit Comitetul Antifascist, condus de Enver Hoxha, secretarul general al partidului comunist local. Beneficiind de o reală superioritate în faţa susţinătorilor regelui Zog, Hoxha va reuşi ca până la sfârşitul anului 1944 să-şi extindă controlul asupra întregii ţări cu excepţia unor zone muntoase izolate. După atingerea acestui obiectiv, liderul comunist albanez se lansează într-o amplă campanie de eliminare a opozanţilor, susţinători ai regelui. Se vor înregistra sute de arestări şi execuţii, ceea ce va conduce, în final, la anihilarea oricărei urme de rezistenţă împotriva comuniştilor. Eliminarea rezistenţei permite guvernului condus de Hoxha să organizeze alegerile (24 decembrie 1945) pe care, graţie presiunilor şi aranjamentelor de culise, le va câştiga cu aproximativ 93% din voturi. După cum se observă, întreaga zonă intră sub dominaţie sovietică. Noile creaţii de tip sovietic vor permite comuniştilor preluarea rapidă, în majoritatea cazurilor violentă, a sectoarelor cheie din viaţa politică şi socială a fiecărui stat est-european. Atenţia acestor elemente se va focaliza pe aservirea principalelor instituţii ale statului, în special pe armată, justiţie şi afacerile interne. Procesul se va dovedi deosebit de propice. Astfel, dacă în Bulgaria, Polonia şi România controlul asupra acestor instituţii este obţinut foarte repede[6], lucrurile vor trena ceva mai mult în Ungaria, unde abia în noiembrie 1945 Imre Nagy va deveni ministru de interne.

Instalaţi în aceste posturi deosebit de importante pentru controlul puterii reale în stat, comuniştii vor folosi întregul registru propagandistic oferit de „experienţa” sovietică, având drept scop final eliminarea oricăror forme de rezistenţă. Agitând sloganurile luptei antifasciste şi antiimperialiste, comuniştii trec la reorganizarea, prin acaparare totală, a acestor instituţii. Prima vizată va fi armata. Metoda aleasă consta în distrugerea elementelor vechi din cadrul structurilor militare, proces dublat de creşterea rolului contingentelor trupelor naţionale instruite şi, în egală măsură, îndoctrinate, în U.R.S.S. Ca exemplu pot fi citate cazurile armatei poloneze, creată prin intermediul nucleului constituit în statul sovietic (1942—1943), cehoslovacă, română. În acest cadru se înscriu mişcările de rezistenţă din perioada războiului, în speţă cele iugoslave, ce vor sta la baza armatei noii democraţii populare. Aceste elemente, adevăraţi „cai troieni” ai sovieticilor, vor impune modelul Armatei Roşii în special în ceea ce priveşte aspectele propagandistice ilustrate de politizarea, prin intermediul comisarilor responsabili cu instruirea soldaţilor. Structurile militare vor fi înţesate cu astfel de politruci, în marea lor majoritate şcoliţi la Moscova, al căror rol era, dincolo de crearea unui „om nou”, acela de a „curăţa” instituţiile fundamentale ale statului de elementele „antirevoluţionare”. Graţie eficienţei dovedite în acest proces, armatele de tip nou vor prelua ştafeta de la „statul model” şi continuă epurarea elementelor de rezistenţă. În acest sens beneficiază şi de sprijinul aparatului judiciar complet „reformat” de către elementele comuniste. Tribunalele populare condamnă la moarte, deportare sau închisoare sute de mii de oameni sub diferite pretexte, încadrate în spiritul propagandei comuniste. Operaţiunea de curăţire a societăţilor est-europene prin aşa-numita „strategie a salamului“[7], conduce la distrugerea elitelor naţionale, atât politice cât şi intelectuale, lipsind astfel popoarele din zonă de principalele arme prin care şi-ar fi putut manifesta opoziţia faţă de noul sistem introdus.

Note

  1. Lloyd C. Gardner, Sferele de influenţă – Împărţirea Europei de către marile puteri la München şi Ialta, Editura Elit, Bucureşti, 1993, pg. 242 – 243.
  2. Acordul cu pricina fusese semnat la 7 decembrie 1944. Acesta prevedea crearea unui eventual guvern unit. Grupul partizanilor urma să ocupe poziţii dominante în cadrul viitoarelor ministere precum şi în Consiliul Antifascist de Eliberare Naţională, care urma să aibă puteri legislative timp de trei luni după eliberarea totală a ţării.
  3. Procentul apare ca urmare a fraudelor comise de guvernul provizoriu condus de colonelul Georgiev care se bucura de susţinerea sovieticilor şi, implict, de cea a mareşalului Tolbuhin, reprezentantul Moscovei în Bulgaria.
  4. Aceştia proveneau din rândurile întregului areal naţional al Iugoslaviei – sârbi, croaţi, sloveni, macedoneni etc.
  5. Din cei 28 de membri ai noului guvern iugoslav, 23 erau comunişti.
  6. În România, încă din noiembrie 1944, comunişti au reuşit să ocupe posturile de ministru al justiţiei (Lucreţiu Pătrăşcanu), transporturi (Ghorghe Gheorghiu Dej), precum şi cel de subsecretar de stat la Ministerul de Interne (Teohari Georgescu).
  7. J. François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 25.

Bibliografie minimală

  • Courtois, Stèphane (coord.), Cartea neagră a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
  • Gardner, Lloyd C., Sferele de influenţă – Împărţirea Europei de către marile puteri la München şi Ialta, Editura Elit, Bucureşti, 1993.
  • Soulet, François J., Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
  • Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iaşi, 1997.