Gepizi

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Teritoriile stăpânite de gepizi la jumătatea secolului al VI-lea şi statele vecine

Gepizii au fost o populaţie migratoare antică de origine germanică. Gepizii au pornit iniţial din zona gurilor Vistulei, de lângă Marea Baltică. În secolul al III-lea d. Hr. încearcă să pătrundă în provincia romană Dacia, dar sunt respinşi de trupele romane, astfel încât se stabilesc în nordul Daciei, în zona Carpaţilor Slovaciei. În anul 262 încearcă din nou să intre în Dacia, dar de această dată vor fi alungaţi de către goţi, care şi ei vroiau să se aşeze în Dacia. În urma acestei ultime înfrângeri, gepizii se vor retrage la nord de Dacia, unde vor rămâne până în anul 336. Abia în acest an vor reuşi să se stabilească în Dacia, după plecarea de aici a vandalilor.

Gepizii erau un trib mai germanic mai liniştit, Iordanes îi numeşte "quieta gens".

Gepizii se vor stabili în zona de vest a Transilvaniei, aproximativ în zona Crişanei şi a Banatului, dar şi în alte părţi ale Daciei, stăpânind vremelnic inclusiv unele ţinuturi din dreapta Dunării. Şi-au lăsat urmele în judeţul Bihor prin unele denumiri de localităţi, cum ar fi de exemplu satele Gepiu, Gepiş şi altele. S-au descoperit urme gepide şi în zona Cluj, unde între municipiul Cluj-Napoca şi satul Floreşti s-au descoperit foarte recent morminte gepide, printre care şi un mormânt al unei femei de rand înalt dintr-un trib gepid. Frumoasele bijuterii din aur descoperite în mormântul “prinţesei” gepide au fost expuse la Muzeul de Istorie al Transilvaniei de la Cluj-Napoca.

Stăpânirea gepizilor în Dacia a ţinut până în anul 566, când organizarea lor statală a fost distrusă de către longobarzi, tot un neam germanic, în alianţă cu avarii. Bizantinii nu au fost străini de acest conflict, ei încurajând pe barbari să pornească război între ei, pentru a-şi slăbi forţele şi a fi o ameninţare mai mică pentru Imperiul bizantin. Armata gepidă a fost sfărâmată într-o bătălie ce se pare că s-a dat în vestul Daciei, astfel puterea lor fiind distrusă pentru totdeauna.

Bibliografie

  • Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.