Armand Călinescu
de la Enciclopedia României
| Armand Călinescu | ||
 | ||
| Născut | 22 mai 1893, Piteşti | |
| Decedat | 21 septembrie 1939, Bucureşti | |
| Cauză deces | asasinat | |
| Ocupaţie | om politic, jurist, economist | |
.png){kind=small} Consiliului de Miniştri | ||
| Mandat 7 martie 1939 - 21 septembrie 1939 | ||
 al României | ||
| Mandat 28 decembrie 1937 - 21 septembrie 1939 | ||
| Partide | Partidul Ţărănesc (1919 - 1926) Partidul Naţional Ţărănesc (1926 - 1938) Frontul Renaşterii Naţionale (1938 - 1939) | |
| Părinţi | Mihai Călinescu Ecaterina Gherman | |
| Semnătură | 
| |
Armand Călinescu (n. 22 mai 1893, Piteşti - d. 21 septembrie 1939, Bucureşti), om politic, jurist, economist. S-a format ca om politic în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, întreaga sa activitate fiind îndreptată împotriva oricăror curente extremiste care ameninţau ordinea în stat. L-a sprijinit pe regele Carol al II-lea când acesta şi-a instaurat regimul personal, însă, din nefericire, s-a lăsat atras în manevrele politice pe care şeful statului le-a coordonat pentru sporirea puterii personale. Divergenţa cu Mişcarea Legionară şi atitudinea de rezistenţa faţă de Germania nazistă i-a adus în cele din urmă sfârşitul tragic. A fost victima unui atentat, ale cărui mistere nu sunt elucidate nici până în zilele noastre.
Originea. Studiile
Fiu al colonelului medic Mihai Călinescu şi al Ecaterinei Gherman, tânărul Armand a urmat cursurile primare, gimnaziale şi secundare în oraşul natal. Studiază la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie, ambele din cadrul Universităţii Bucureşti, iar doctoratul în ştiinţe economice îl obţine la Paris (1921).
Ascensiunea politică. Subsecretar la Interne
Cariera politică o începe în cadrul Partidului Ţărănesc şi se remarcă ca lider al organizaţiei judeţene PŢ Argeş. După unificarea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român pe 10 octombrie 1926, Călinescu se numără printre liderii noii formaţiuni politice. În această perioadă a activat ca magistrat la Tribunalul Argeş. Implicându-se tot mai mult în politica de partid, în anul 1928 a fost numit prefect de Argeş. În scurt timp, a fost implicat şi în activitatea guvernamentală. În prima parte a guvernării naţional-ţărăniste funcţionează pentru scurt timp ca secretar general la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, după care, în a doua parte a guvernării, este numit în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne.
Atitudinea sa faţă de organizaţiile care provocau dezordine în societate se conturează încă din această perioadă. La 29 aprilie 1933, Armand Călinescu cerea să se adopte măsuri drastice împotriva Gărzii de Fier. Astfel, el ordona Poliţiei şi Jandarmeriei să percheziţioneze toate sediile organizaţiilor legionare, să confişte publicaţiile, manifestele şi ziarele, să trimită la urmă propagandiştii şi agitatorii. Orice adunări, procesiuni, marşuri, manifestări trebuiau reprimate. La 1 iulie 1933 el redactează un raport şi un proiect de jurnal al Consiliului de Miniştri „pentru suprimarea mişcărilor extremiste şi a batalioanelor de asalt” [1], însă prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod a amânat semnarea .
Instaurarea dictaturii regale
După alegerile din decembrie 1937, când nici un partid politic nu a reuşit să câştige alegerile, Armand Călinescu s-a alăturat regelui Carol al II-lea, când acesta a decis să profite de noua realitate de pe scena politică pentru a-şi atinge obiectivul politic. Călinescu primeşte portofoliul Ministerului de Interne în guvernul Octavian Goga, funcţie pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii. Pentru această „trădare”, liderii Partidului Naţional Ţărănesc l-au exclus din partid.
Deşi, pe 10 februarie 1938 Carol a decis să îl numească prim-ministru pe patriarhul Miron Cristea, imaginea acestuia era utilizată ca un simbol pentru a da credibilitate cabinetului. În fapt, din funcţia de ministru de Interne, Călinescu era cel care lua deciziile importante. Noul regim monarhic autoritar a fost instituţionalizat prin adoptarea Constituţiei din 27 februarie 1938 [2] şi decretul de dizolvare a partidelor politice din 30 martie acelaşi an [3].
Conflictul cu Mişcarea Legionară. Ministru de Interne
Întreaga sa activitate a fost marcată de măsuri ferme pentru apărarea ordinii de stat, primejduită de curentele extremiste care se manifestau, de altfel, în întreaga Europă. Într-un discurs din 1934, el sublinia că războiul mondial care fusese o „dezlănţuire a forţei”, a continuat „pe traseul gândirii, prin apologia forţei”, fie că e vorba de comunism, fie de fascism, ambele îndreptându-şi atacul împotriva regimului parlamentar. Ca demnitar al Internelor, Călinescu cunoştea bine resorturile politice care au sprijinit Garda de Fier şi polemiza direct cu aceştia. Chiar în audienţa la rege din 1936 el prezenta fără echivoc „pericolul Gărzii de Fier … formată din elemente nepregătite şi care sunt instrumente de manevră ale politicienilor”. În opinia sa este necesară „represiunea”, atât doar că „aceasta n-o poate face decât un guvern … cu autoritate şi rezemat pe o mare forţă populară”. Dar măsurile luate de el ar fi putut fi decisive contra Gărzii, dacă nu ar fi fost sabotate. În martie 1938, el declara : „Am lucrat singur...Poliţia, uneori, nu m-a secondat, Justiţia nu a activat, armata m-a sabotat. Unii membri din guvern, de asemenea, m-au contracarat”.
Ca ministru de Interne, a fost preocupat şi de problemele administraţiei de stat pronunţându-se împotriva măririi aparatului funcţionăresc pe baze politicianiste şi pentru reducerea lui şi transferarea funcţionarilor de prisos în activitate productivă: „Funcţionarismul a devenit o adevărată formă de asistenţă socială … şi eu cred că am face un real serviciu economiei naţionale dacă i-am reda o sumă de energii care lâncezesc neproductive în numeroasele birouri ale serviciilor statului. În materie de legislaţie administrativă sunt necesare adaptări continui, deoarece este un domeniu variabil şi complicat”.
Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu
La sfârşitul lunii martie 1938 a izbucnit disputa între Nicolae Iorga şi Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare. După ce bătrânul profesor a sesizat autorităţile, Codreanu a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru calomnie [4]. Însă, în acest timp, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare [5], iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinei sociale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare [6]. Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autorităţile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia. Hitler însuşi ceruse aducerea legionarilor la putere [7], ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârşitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte. Aşadar, şeful statului a decis decapitarea Mişcării Legionare.
În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi lideri legionari (printre care se numărau Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvrii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava [8]. Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii. Armand Călinescu şi Nicolae Iorga erau consideraţi vinovaţi indirect în ochii legionarilor de asasinarea conducătorului lor.
Mandatul de prim-ministru. Asasinarea
În decembrie 1938, Armand Călinescu se numără printre membrii fondatori ai Frontului Renaşterii Naţionale, partid unic şi totalitar aflat sub comanda directă a şefului statului. La 6 ianuarie 1939, a apărut Regulamentul legii FRN în care se prevedea că se pot înscrie în noul partid „acei care exercită una din îndeletnicirile precizate de Constituţie: munca manuală şi agricultura, industria şi comerţul sau ocupaţiuni intelectuale”.
Într-un discurs ţinut la Radio România, la 11 ianuarie 1939, Armand Călinescu sublinia rostul creării Frontului Renaşterii Naţionale ca fiind acela care în faţa primejdiilor ce ameninţau România, să reia exemplul unităţii naţionale în locul vrăjmăşiei dintre partidele politice: „Frontul Renaşterii Naţionale nu este un partid politic în înţelesul vechi al cuvântului. El este o mişcare. Frontul nu reprezintă interesele unui grup de persoane sau ale unei clase sociale, ci el reprezintă interesele colective ale statului şi ale naţiunii însăşi ... Frontul urmăreşte repunerea statului în drepturile lui, în rosturile lui fireşti”. Pe 6 martie 1939, patriarhul Miron Cristea, prim-ministru în funcţie, încetează din viaţă, astfel că Armand Călinescu este desemnat noul preşedinte al Consiliului de miniştri.
Sfârşitul său a fost unul tragic. În timp ce se deplasa de la minister spre casă într-un automobil Cadillac neblindat, acesta a fost blocat de un alt automobil în zona Eroilor [9]. Din el au coborât mai mulţi oameni înarmaţi. A urmat un schimb de focuri, în care a fost ucis şoferul, dar agentul de pază a reuşit să fugă rănit [10]. Armand Călinescu a fost răpus de douăzeci de gloanţe [11]. Avea 46 de ani. A doua zi, asasinii au fost capturaţi şi aduşi la locul atentatului, unde au fost executaţi, iar cadavrele lor au fost abandonate în stradă. Ei au fost identificaţi ca fiind: Miti Dumitrescu, Gigi Paraschivescu, Marin Stănciulescu, Nelu Moldoveanu, Ion Vasiliu, Traian Popescu-Puiu, Cezar Popescu, Ovidiu Isaia, Jean Ionescu. Totodată, în toate închisorile din ţară au fost ucişi peste 300 de fruntaşi legionari ca urmare a represiunii autorităţilor.
Culisele asasinării
Cercetările ulterioare au arătat că Gestapo-ul a fost cel care a ordonat asasinatul. Al Doilea Război Mondial abia începuse, iar atitudinea fermă a primului-ministru împotriva Germaniei hitleriste erau cunoscute. Noul lider al Gărzii de Fier, Horia Sima, a pregătit atentatul, comandoul fiind format din nouă legionari. O serie de cercetări în arhivele serviciilor secrete au ilustrat un alt scenariu terifiant. Armand Călinescu era membru al serviciului secret britanic, ţară care a avea mari interese pentru bogăţiile petroliere ale României, odată cu declanşarea conflictului mondial. Călinescu a devenit „incomod” pentru nemţi, motiv pentru care şeful spionajului nazist şi Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, au pus la cale celebrul asasinat. Moruzov a primit aprobarea regelui Carol, acesta având un nou motiv pentru a elimina întreaga conducere legionară. Nemţii l-au trimis de la Berlin pe Horia Sima pentru a se ocupa de detaliile atentatului. Succesul acestuia a fost supravegheat de la distanţă de Moruzov, Horia Sima, şi Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, cel mai apropiat colaborator al regelui Carol.
Asasinatul în presa vremii
 |
 |
 |
Activitatea politică
| Activitate | Mandat |
|---|---|
| Deputat | 1926 |
| Ministru de Interne | 28 decembrie 1937 - 21 septembrie 1939 |
| Ministrul Educaţiei Naţionale | 20 iunie 1938 - 5 decembrie 1938 (ad-interim) |
| Ministrul Sănătăţii şi Asistenţei sociale | 30 martie 1938 - 4 aprilie 1938 (ad-interim) |
| Ministrul Apărării Naţionale | 1 februarie 1939 - 21 septembrie 1939 (ad-interim) |
| Preşedintele Consiliului de miniştri | 7 martie 1939 - 21 septembrie 1939 |
Note
Bibliografie
- Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 156-158 ISBN 973-99321-7-7
- Nicolae Chivulescu, Armand Călinescu, om de stat şi conducător de ţară, Editura Lucman, Bucureşti, 2005 ISBN 973-8465-98-2
- Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 306-308 ISBN 973-8200-49-0
