Armand Călinescu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Armand Călinescu
ArmandCălinescu.jpeg
Născut 22 mai 1893, Piteşti
Decedat 21 septembrie 1939, Bucureşti
Cauză deces asasinat
Ocupaţie om politic, jurist, economist
 
Stema Regatului Romaniei (1921-1947).png
 Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
7 martie 1939 - 21 septembrie 1939
Studii Doctor în ştiinţe economice la Univ. din Paris
Partide (1925 - 1926)

PNŢ (1926 - 1938)

FRN (1938 - 1939)

Căsătorit cu Adela Călinescu
Părinţi Mihai Călinescu şi Ecaterina Gherman
Semnătură Semnatura Armand Calinescu.png

Armand Călinescu (n. 22 mai 1893, Piteşti - d. 21 septembrie 1939, Bucureşti), om politic, jurist, economist. S-a format ca om politic în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, activitatea sa în funcţii guvernamentale fiind îndreptată împotriva oricăror curente extremiste care ameninţau ordinea în stat.

S-a numărat printre susţinătorii manevrelor politice practicate de regele Carol al II-lea pentru sporirea puterii personale.

Conflictul cu Mişcarea Legionară i-a adus în cele din urmă sfârşitul tragic. A fost victima unui atentat, ale cărui mistere nu sunt elucidate nici până în zilele noastre.

Originea. Studiile

Fiu al colonelului medic Mihai Călinescu şi al Ecaterinei Gherman, a urmat cursurile primare, gimnaziale şi secundare în oraşul natal, la Liceul „Ion C. Brătianu”.

Studiază, apoi, la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie (1912 - 1918), din cadrul Universităţii Bucureşti, iar doctoratul în ştiinţe economice îl obţine la Universitatea din Paris (1921) cu teza „Le change roumain. Sa dépreciation depuis la guerre et son rétablissment”.

Ascensiunea politică. Subsecretar la Interne

Cariera politică o începe în Partidul Ţărănesc, unde se remarcă ca lider al organizaţiei judeţene PŢ Argeş. După unificarea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român (10 octombrie 1926), Călinescu se numără printre liderii noii formaţiuni politice, fiind ales deputat în legislaturi consecutive.

Implicându-se tot mai mult în politica de partid, în anul 1928 a fost numit prefect de Argeş. În scurt timp, a fost implicat şi în activitatea guvernamentală. În prima parte a guvernării naţional-ţărăniste funcţionează pentru scurt timp ca secretar general la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, după care, în a doua parte a guvernării, este numit în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne.

Atitudinea sa faţă de organizaţiile care provocau dezordine în societate, în special Garda de Fier şi Partidul Comunist, se conturează încă din această perioadă. În calitate de subsecretar la Interne s-a implicat personal în înăbuşirea grevei de la Atelierele CFR „Griviţa” (februarie 1933).

La 29 aprilie 1933, Armand Călinescu cerea să se adopte măsuri drastice împotriva Gărzii de Fier. Astfel, el ordona Poliţiei şi Jandarmeriei să percheziţioneze toate sediile organizaţiilor legionare, să confişte publicaţiile, manifestele şi ziarele. Orice adunări, procesiuni, marşuri, manifestări trebuiau reprimate.

La 1 iulie 1933 el redactează un raport şi un proiect de jurnal al Consiliului de Miniştri „pentru suprimarea mişcărilor extremiste şi a batalioanelor de asalt” [1], însă prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod a amânat semnarea.

Treptat, a devenit unul dintre oamenii politici de încredere ai lui Carol al II-lea. Călinescu devine exponentul unei aşa-numite grupări de centru din PNŢ, apropiată de rege, care nu ezita să critice conducerea oficială a partidului. Un moment tensionat a fost încheierea Pactului de neagresiune electorală.

Instaurarea dictaturii regale

După alegerile din decembrie 1937, când nici un partid politic nu a reuşit să câştige alegerile, Armand Călinescu s-a alăturat regelui Carol al II-lea în decizia sa de a profita de noua realitate de pe scena politică pentru a-şi atinge obiectivul politic.

Călinescu primeşte portofoliul Ministerului de Interne în Guvernul Octavian Goga, funcţie pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii. Pentru această „trădare”, liderii Partidului Naţional Ţărănesc l-au exclus din partid.

La 10 februarie 1938 Carol a decis să îl numească prim-ministru pe patriarhul Miron Cristea, imaginea acestuia fiind utilizată ca un simbol, pentru a da credibilitate cabinetului. În fapt, din funcţia de ministru de Interne, Călinescu era adevăratul şef al executivului. După această mutare, drumul spre instaurarea unui regim personal era deschis.

Guvernul Armand Călinescu

Noul regim monarhic autoritar a fost instituţionalizat prin adoptarea Constituţiei din 27 februarie 1938 [2] şi decretul de dizolvare a partidelor politice din 30 martie acelaşi an [3].

Conflictul cu Mişcarea Legionară. Ministru de Interne

Întreaga sa activitate a fost marcată de măsuri ferme pentru apărarea ordinii de stat, primejduită de curentele extremiste care se manifestau, de altfel, în întreaga Europă.

Într-un discurs din 1934, el sublinia că războiul mondial care fusese o „dezlănţuire a forţei”, a continuat „pe traseul gândirii, prin apologia forţei”, fie că e vorba de comunism, fie de fascism, ambele îndreptându-şi atacul împotriva regimului parlamentar.

Ca demnitar al Internelor, Călinescu cunoştea bine resorturile politice care au sprijinit Garda de Fier şi polemiza direct cu aceştia. Chiar în audienţa la rege din 1936 el prezenta fără echivoc „pericolul Gărzii de Fier … formată din elemente nepregătite şi care sunt instrumente de manevră ale politicienilor”.

În opinia sa este necesară „represiunea”, atât doar că „aceasta n-o poate face decât un guvern … cu autoritate şi rezemat pe o mare forţă populară” [4].

Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu

La sfârşitul lunii martie 1938 a izbucnit polemica între Nicolae Iorga şi Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul Mişcării Legionare [5]. După ce bătrânul profesor a sesizat autorităţile, Codreanu a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru calomnie [6].

Însă, în acest timp, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare [7], iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinei sociale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică [8].

Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol al II-lea, iar autorităţile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia.

În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi lideri legionari (printre care se numărau Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvrii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea de la Jilava [9] [10].

Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii. Armand Călinescu şi Nicolae Iorga erau consideraţi vinovaţi în ochii legionarilor de asasinarea conducătorului lor.

Regimul carlist. Prim-ministru

În decembrie 1938, Armand Călinescu se numără printre membrii fondatori ai Frontului Renaşterii Naţionale, partid unic şi totalitar aflat sub comanda directă a şefului statului [11].

Nicolae Iorga şi Armand Călinescu

La 6 martie 1939, patriarhul Miron Cristea, prim-ministru în funcţie, încetează din viaţă, astfel că Armand Călinescu este desemnat noul preşedinte al Consiliului de miniştri. Preluarea mandatului intervinea într-un moment de maximă încordare pe scena internaţională. În aceeaşi lună se destramă Cehoslovacia, iar trupele naziste ocupă Boemia şi Moravia.

Călinescu a rămas până la sfârşitul vieţii fidel alianţei tradiţionale cu Franţa şi Marea Britanie, chiar dacă acestea au preferat o atitudine de conciliere în faţa acţiunilor lui Hitler pentru distrugerea sistemului versaillez.

În faţa ameninţărilor tot mai realiste de schimbare prin forţă a status-quo-ului în Europa de Est şi de Sud-Est, Marea Britanie şi Franţa decid să acorde garanţii pentru independenţă Greciei şi României [12]

Este important de menţionat că puterile occidentale nu au garantat teritoriul, ci independenţa. Cu alte cuvinte, dacă exista un stat român independent, nu contează forma sau mărimea, nu exista casus foederis. Marea Britanie şi Franţa se angajau să intervină numai în cazul unei agresiuni împotriva independenţei celor două state.

La 1 septembrie 1939, în urma deciziei lui Hitler de a invada Polonia, începe cel de-al Doilea Război Mondial. Câteva zile mai târziu se întruneşte Consiliul de Coroană pentru a hotărî poziţia oficială a României. Într-un climat internaţional confuz se decide „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale faţă de beligeranţii actualului conflict” [13].

Asasinatul. Implicaţiile

Sfârşitul lui Armand Călinescu a venit la doar trei săptămâni după izbucnirea marelui război. În jurul orelor 14:00 ale zilei de 21 septembrie, primul ministru se deplasa spre casă, într-un luxos automobil Cadillac, neblindat, în care se mai aflau şoferul şi o gardă de corp.

În zona Eroilor, acesta a fost blocat de un alt automobil din care au coborât mai mulţi oameni înarmaţi [14]. A urmat un schimb de focuri în care au fost ucişi şoferul şi primul ministru, în timp ce agentul de pază a fost rănit grav [15].

Armand Călinescu, aflat pe bancheta din spate, a fost răpus de douăzeci de gloanţe [16]. Avea 46 de ani. Asasinii au fost capturaţi şi aduşi la locul atentatului, unde au fost executaţi, iar cadavrele lor au fost abandonate în stradă.

Ei au fost identificaţi ca fiind: Dumitru Dumitrescu, Ion Moldoveanu, Ion Vasiliu, Traian Popescu-Puiu, Cezar Popescu, Ion Ionescu. Majoritatea erau studenţi.

În zilele următoare, în toate închisorile din ţară s-a desfăşurat o veritabilă campanie împotriva Gărzii de Fier. Represiunea a fost cruntă. Au fost ucişi peste 300 de fruntaşi legionari.

Misterul asasinatului nu a fost elucidat nici până în zilele noastre. Motivul principal al crimei a fost răzbunarea pentru uciderea lui Zelea Codreanu în urmă cu 10 luni. Totuşi, de-a lungul timpului s-au dezvoltat diverse scenarii privind şi alte implicaţii în plănuirea asasinatului.

Odată cu începutul celui de-al doilea război mondial, atât Germania, cât şi Marea Britanie, aveau motive puternice pentru a dori dispariţia primului ministru român, adversar al fascismului şi hotărât să menţină România în neutralitate. Pionul principal pare să fi fost Horia Sima, noul lider al Mişcării Legionare, venit special din Germania pentru a supraveghea reuşita atentatului.

Asasinatul în presa vremii

Activitatea politică

Activitate Mandat
Deputat 1926 - 1937
Ministru de Interne 28 decembrie 1937 - 21 septembrie 1939
ad-int. Ministrul Educaţiei Naţionale 20 iunie 1938 - 5 decembrie 1938
ad-int. Ministrul Sănătăţii şi Asistenţei sociale 30 martie 1938 - 4 aprilie 1938
ad-int. Ministrul Apărării Naţionale 1 februarie 1939 - 21 septembrie 1939
Preşedintele Consiliului de miniştri 7 martie 1939 - 21 septembrie 1939

Note

  1. I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, p.265
  2. Constituţia din 27 februarie 1938 în „Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938
  3. Decret-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice în „Monitorul Oficial”, nr.75 din 30 martie 1938
  4. Constantin Gheorghe; Miliana Şerbu, Miniştrii de Interne (1862 - 2007), Bucureşti, Editura MIRA, 2007, p.264
  5. Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu, către Nicolae Iorga apud Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Editura Fronde, Alba Iulia-Paris, 1994, pp. 299-300
  6. Condamnarea domnului Corneliu Z. Codreanu în „Universul”, 55, nr.110 din 21 aprilie 1938
  7. Reprimarea agitaţiilor Gărzii de Fier, în „Universul”, nr. 112 din 23 aprilie 1938
  8. Ioan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României (1938 - 1940), Bucureşti, 1974, pp.113-114
  9. Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, Buenos Aires, 1951, pp.102-103
  10. Comunicatul Parchetului Militar al Corpului II Armată cu privire la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu în „Universul” din 2 decembrie 1938
  11. Decret-lege pentru înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale în „Monitorul Oficial” din 16 decembrie 1938
  12. Garanţiile Marii Britanii şi Franţei acordate Greciei şi României în „Universul” din 15 aprilie 1939
  13. Comunicat privind neutralitatea României în „Monitorul oficial” din 7 septembrie 1939
  14. P. Ignat, Gh. Matei, Asasinarea lui Armand Călinescu, în „Magazin istoric”, nr.7/ octombrie 1967, p.72
  15. D. Lungu, Ultima zi a lui Armand Călinescu, în „Magazin istoric”, nr.100/ iulie 1975, p.45
  16. Comunicatul oficial privind asasinarea lui Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, la 21 septembrie 1939 în „Universul” din 23 septembrie 1939

Bibliografie

  • Chivulescu, Nicolae, Armand Călinescu, om de stat şi conducător de ţară, Bucureşti, Editura Lucman, 2005
  • Gheorghe Constantin; Şerbu, Miliana, Miniştrii de Interne (1862 - 2007), Bucureşti, Editura MIRA, 2007, pp. 262 - 266
  • Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007, pp. 156-158
  • Nicolescu, C. Nicolae, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Bucureşti, Editura Meronia, 2003, pp. 306-308