Cetatea Oradea

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Intrarea în cetate

Cetatea Oradea a fost fondată în secolul al XI-lea de către regele Ungariei Ladislau I (1077 - 1095) şi a jucat de-a lungul timpului un rol important atât pe plan militar cât şi pe plan cultural.

Între secolele al XI-lea şi al XIII-lea, cetatea era o fortificaţie (castrum), cu val de pământ şi palisadă, ziduri de piatră pe anumite porţiuni şi turnuri din lemn la poartă şi la colţurile incintei. În incinta cetăţii se afla o mănăstire cu hramul Sfintei Fecioare Maria. În timpul invaziei tătaro-mongole din 1241 cetatea a fost cucerită şi incendiată, iar în 1245 a intrat într-un proces de reconstrucţie. A fost din nou distrusă în 1290 de către Roland Borşa, fiul lui Toma, dintr-o familie de voievozi ai Transilvaniei.

În anul 1565 mercenarul italian Giovan ANdrea Gromo descrie astfel cetatea Oradea, pe care o văzuse în timpul şederii lui la curtea principelui Transilvaniei, Ioan Zapolya:
o construcţie uriaşă [...], cu cazărmi încăpătoare. Ea este socotită foarte tare din cauza zidurilor groase şi puternice, a şanţului bun, cu o contraescarpă şi cu un terasament larg de pământ, pe care îl are pe dinăuntru, de formă aproape ovală, dar fără flancuri de vreo ispravă.

Noua cetate medievală de formă heptagonală a fost ridicată între anii 1570 - 1620. Spre deosebire de cetatea Alba Iulia, construită în stil Vauban, cetatea Oradea este ridicată în stil flamand, cu influenţe italiene. La construcţia cetăţii s-au folosit planurile unor arhitecţi italieni, forţa de muncă fiind asigurată de ţăranii iobagi.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea cetatea Oradea a fost supusă la mai multe asedii, primul în anul 1598, al doilea în anul 1658 şi al treilea în anul 1660. Cetatea a rezistat cu succes primului asediu, predându-se numai în cursul celui de-al treilea.

Primul asediu, cel din anul 1598 a fost ridicat cu ajutorul lui Mihai Viteazul, care atacând la Nicopole, a determinat retragerea trupelor turceşti atacatoare. Al doilea asediu s-a încheiat la masa tratativelor duse între turci şi principele Transilvaniei, cetatea rămânând în posesia celui din urmă.

În cursul anului 1660 lupta antiotomană a continuat în Ardeal. La 13 iulie 1660 trupele otomane, conduse de serdarul Ali paşa Köse, căpitanul cetăţii Ineu, intră în oraşul Oradea. Populaţia creştină care s-a putut salva din faţa turcilor, s-a refugiat în cetate. Cronicarul turc Hasan Vegihi descrie cetatea Oradea astfel:

...foarte puternică şi întărită cu turnuri mari de piatră, care se înălţau până la cer; jumătate din ea fiind pe un râu mare, zidurile fortăreţei era pe trei rânduri, toate construite din cărămizi şi ciment. Lăţimea şanţului din jurul ei era de o sută de arşini [un arşin = 0,68 metri], iar adâncimea lui de doi arşini şi era plin de apă.Toate acestea înconjurau cetatea dându-i forma unui balaur. Nimeni nu putea să treacă peste apa aceea. Până şi o pasăre, în zbor, nu putea să o atingă cu aripa ei.

Armata de asediu era formată din 40.000 oameni, cărora li se opunea un număr de 850 civili creştini, conduşi de căpitanul Mihai Ibrani. Cu excepţia căpitanului, nici un apărător al cetăţii nu mai participase la vreun asediu. Garnizoana militară a cetăţii lipsea, în acel moment participând la înmormântarea fostului principe al Ardealului, Gheorghe Rakoczy al II-lea, care murise cu puţin timp înainte de începerea asediului. Asediatorii apreciau însă că în cetate se află cca 4-5000 soldaţi de profesie, astfel încât iniţial turcii au vrut să evite începerea ostilităţilor, pe 15 iulie somând cetatea să se predea. Apărătorii refuză oferta, deoarece se aşteptau să primească ajutoare de la Viena, care însă nu vor sosi la locul luptelor.

Turcii aveau ca servanţi la tunuri un număr de mercenari genovezi, veneţieni şi germani, care au provocat mari pierderi apărătorilor cetăţii, prin măiestria tragerilor de artilerie pe care le efectuau asupra fortificaţiei. Principalul efort al turcilor a fost asupra bastioanelor Roşu şi Aurit, pe care au încercat să le mineze, dar încercarea a eşuat datorită faptului că nu se putea evacua apa din şanţul cetăţii. Asediatorii au încercat să sape un canal până la râul Criş pentru a drena şanţul de apărare, dar efortul lor a rămas fără nici un rezultat notabil, deşi au lucrat la săpături timp de trei săptămâni. Apa a fost evacuată din şanţ de către asediatori doar prin trădarea unui localnic, care le-a dezvăluit modul secret prin care asediaţii obişnuiau să golească apă din şanţ atunci când aveau nevoie. Astfel, turcii au reuşit să golească apa din şanţ în mod complet. La începutul lunii august asediatorii primesc ajutoare sub forma a 8.000 de tătari şi 10.000 soldaţi turci şi atacă cu furie aceeaşi zonă a bastioanelor Roşu şi Auriu. La 14 august 1660 sare în aer unul dintre bastioanele cetăţii, datorită unei neglijenţe a unui apărător în manevrarea muniţiei depozitate acolo. Explozia a ucis cca 100 apărători, reduc semnificativ numărul garnizoanei, care şi aşa avea efective drastic reduse. Moralul asediaţilor a scăzut şi mai mult când au aflat că nu vor primi ajutoare de la austrieci.

La 24 august turcii reuşesc să mineze şi să arunce în aer un bastion al cetăţii, astfel că la 27 august cetatea capitulează. Garnizoana creştină, care mai număra doar 400 oameni, a fost lăsată să plece.

Odată cu cucerirea cetăţii Oradea turcii au înfiinţat paşalâcul de Oradea, care va domina cinci comitate: Bihor, Zarand, Crasna, Solnocul de Mijloc şi Solnocul din Lăuntru.

Turcii au părăsit Bihorul în anul 1692, când austriecii au cucerit cetatea Oradea prin acelaşi mijloc de golire a apei din şanţul de apărare. Austriecii au aflat de modalitatea de evacuare a apei din şanţ de la un martor ocular al asediului din anul 1660.

Lecturi suplimentare

  • Rusu, Adrian Andrei - Cetatea Oradea. Monografie arheologică. Zona palatului episcopal. Vol. I, Oradea, Ed. Muzeului "Ţării Crişurilor", 2003
  • Titus L. Roşu, Oradea – Cetatea Bihor, străveche vatră românească, Oradea, 1992
  • Magazin istoric - Anul XIII, nr. 2 (143), februarie 1979.
  • Magazin istoric - Anul XLVI, nr. 5 (542), mai 2012.

Legături externe