Doina

Doina este specia cea mai cunoscută din lirica populară, e considerată sinonim al cântecului popular însuşi. Se cunosc variante ale termenului: în Moldova – doiniţă, în Muntenia – cântec de codru şi de frunză, în Oltenia – cântec lung, haiducesc, iar în Bihor – hore. În secolul al XIX-lea au apărut primele culegeri de folclor şi în acestea doina şi cântecul dau naştere cântecului liric popular.

E profan prin excelenţă, e de veselie şi de mâhnire şi ilustrează în general familiaritate cu natura. Codrul ocupă un loc important în doină şi e simbol al naturii veşnice. Omul este apropiat naturii şi trăieşte sentimentul de dor atât de complex: „Unde-i miez de-al codrului, îi şi puntea dorului”. În doine peisajul devine o stare de suflet şi el alternează cu planul uman. Se utilizează procedeul paralelismului de imagini, iar poezia muncii se împleteşte cu poezia dragostei.

{{#ev:youtube|g8TQAHWKmbA|200}}

Poezia străveche a ciobăniei se împleteşte cu natura şi evocă singurătatea:

Munte, munte, mult frumos

Pleacă-te de vârf în jos

Să mă uit în satul meu

Să văd pe mândruţa mea

Măturând bătătura.

În doină se împletesc lirica de ciobănie cu dragostea şi dorul. Lirica de ciobănie se împleteşte cu natura şi pune uneori problema vieţii de dincolo de moarte:

-Ciobănaş de la miori

Un’ ţi-a fost soarta să mori?

-Sus în vârful muntelui

În bătaia vântului.

„În lumea culturii româneşti, doina e specia cea mai cunoscută din lirica populară, încât a ajuns să constituie pentru foarte mulți un sinonim al cântecului popular însuşi.”

Clasificare

Clasificarea doinelor s-a făcut, în general, după criterii tematice, astfel încât doinele pot fi de dragoste şi dor, de ciobănie, de înstrăinare şi cătănie şi de revoltă socială.

Bibliografie

• Literatura pentru copii: manual pentru clasa a XIII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, ISBN 973-30-5638-3