Logofăt

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

În Evul Mediu, logofătul era un mare dregător din Moldova şi Ţara Românească, şef al cancelariei domneşti. Se ocupa cu redactarea hotărârilor luate de domn şi de sfatul domnesc, pe care le întărea cu pecetea domnului. El păstra acest sigiliu şi îl aplica pe hrisoavele emise de cancelaria domnească. În cazul problemelor importante şi a litigiilor, el era referentul în faţa domnului şi avea drept de judecată în procesele de proprietate. Subalternii săi erau vtori-logofătul (logofătul al doilea), treti-logofătul (logofătul al treilea) şi grămăticii sau diecii.

Prima menţiune documentară datează din 27 decembrie 1391, în legătură cu Sfatul domnesc din Ţara Românească, iar în Moldova din 28 noiembrie 1399. Denumirea provine din Bizanţ şi a ajuns la noi pe filieră sud-slavă. În documentele în limba latină, marele logofăt se numeşte cancellarius sau supremus cancellarius. Probabil că dregătoria a existat încă de la întemeierea statelor feudale, întrucât acestea aveau neapărat nevoie de o cancelarie.

Denumirea de logofăt a mai fost folosită şi pentru unii dregători mai mici, cum erau logofătul de cămară, logofătul de vistierie, logofătul de taină, logofătul de divan etc. Mai târziu, în secolele XVII-XVIII apar şi logofătul de obiceiuri, logofătul trebilor din afară, logofătul dreptăţii, logofătul bisericesc etc. În ierarhia dregătorilor, marele logofăt a ajuns rapid pe a treia poziţie şi s-a păstrat aşa până în secolul XIX.

Bibliografie

  • Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964
  • Sachelarie, Ovid; Stoicescu, Nicolae (coord.), Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988
  • Scorpan, Costin, Istoria României. Enciclopedie, Editura Nemira, Bucureşti, 1997 ISBN 973-569-180-9